3,462 matches
-
economice a statului. În secolul III se constată o serie de conflicte între creștinism și Imperiu: dacă cel dintâi se detașează net ca religie autonomă de orice influență externă, nevoind să accepte constrângerile conștiinței individuale și nici sincretismele religioase ori devierile dogmatice, Imperiul capătă conștiință de forța creștinismului care nu pare să accepte, într-un moment atât de dificil pentru istoria Romei, obediența absolută față de autoritatea imperială. De fapt, până la Constantin (306-337), nici un împărat nu a înțeles religia creștină în esența
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
și interpretarea subiectivă a paginilor biblice. Gnosticii abuzau de învățătura Apostolului Paul (cf. îndreptățirea prin credință) corupând-o și ajungând la disprețul faptelor meritorii, golindu-le de orice consistență morală. În paralel, în Biserica dătătoare de legi, montaniștii vedeau o deviere și o trădare a conformității genuine și integrale a legii evanghelice, care dezicea viața militară și războiul considerate repugnante și antitetice principiilor umanității, fraternității și pacifismului predicate de către aceasta. De aceiași părere erau și maniheii, cu toate că învățătura lor nu era
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
factori persuasivi interrelaționați logic, psihologic și caracteriologic"206. Și patru: criticul contrapune evaluarea sa criteriilor Retoricii aristoteliene. Acest plan de analiză critică al lui Forbes Hill, precum și noua sa interpretare a neo-aristotelianismului, exprimă câteva diferențe și implică, de asemenea, câteva devieri notabile față de abordarea neo-aristoteliană "clasică", girată de Herbert Wichelns în 1925. În primul rând, este remarcabilă interpretarea inedită pe care Hill reușește să o pună în valoare, pornind, într-adevăr, de la una dintre cele mai celebre definiții ale retoricii, enunțate
Criticismul retoric în ştiinţele comunicării. Atelier pentru un vis by Georgiana Oana Gabor [Corola-publishinghouse/Science/934_a_2442]
-
american Woodrow Wilson. În acest moment, criticul Forbes Hill se oprește, o clipă, asupra întregului raționament al adresei lui Nixon din 3 noiembrie 1969, apreciind că aceasta se supune, într-o manieră remarcabilă, "structurii convenționale tradiționale"238 și că eventualele devieri de la structura tradițională nu fac decât să demonstreze adaptabilitatea excepțională a lui Nixon față de situația retorică particulară a momentului istoric (pe) care îl pune în evidență. Urmează, evident, în logica acestei cercetări, identificarea, de către criticul retoric Forbes Hill, a factorilor
Criticismul retoric în ştiinţele comunicării. Atelier pentru un vis by Georgiana Oana Gabor [Corola-publishinghouse/Science/934_a_2442]
-
în interiorul textului, ele nu sunt legate de o anumită ideologie, transparența constând în facilitatea cu care li se poate atribui un sens. Totuși, ele se pliază pe canonul individual, specific Anei Blandiana, dar și pe canonul paradigmatic, suportând o anumită deviere de la sensul clasic regăsit în dicționarele de simboluri. Ocupându-ne de acestea, identificăm un dinamism semantic, nu doar de la sensul originar la cel inovat de Ana Blandiana, ci și în interiorul volumelor Anei Blandiana. Copilăria, ca primă metaforă-simbol a volumelor de
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
dată, numărul coincidențelor stilistice, să dea un curs convergent faptelor artistice. Societatea contribuie, prin toate mijloacele și pe toate căile, la reducerea sensurilor și la producerea de stereotipii. Ea anulează, până la urmă, energia dislocantă a scriitorului, aspirația lui la veșnica deviere, dezideratul permanentizării mișcării, ca și visul utopiei limbajului. * Este de la sine știut că fiecare autor de texte are un stil propriu, de la care nu se dezice de la un volum la altul, sau de la o etapă de vârstă la alta, decât
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Minuit și POL), Îi adaug pe Jean-Philippe Toussaint și pe Christian Oster (aproape criminal, acesta, efortul de lectură e comparabil cu acela cerut de Beckett - tot la Minuit), pe Patrick Deville, dar foarte mulți scriitori tineri (În special minuitiștii) au devieri minimaliste (printre care romancierii cinematografiști ca Tanguy Viel sau Christian Gailly), ba chiar și Pascal Quignard. Minimaliștii bonomi pe care-i cunosc sînt trei Philippe Delerm, Christian Bobin și Eric Holder. Nici Daniel Pennac nu e departe de ei. Deși
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
așa cum o dorea Brecht! Dar și să priveghezi, să veghezi la căpătâiul unui mort - și atunci intensitatea afectului poate deveni meditație. E omenesc să veghezi, în schimb, să supraveghezi depășește acest cadru și se transformă într-o greșeală, într-o deviere ce trebuie semnalate și, implicit, sancționate. Supravegherea este agitată și iscoditoare - mai totdeauna polițienească. Ea se exercită pornind de la o postură ierarhic superioară, dar subterană, disimulată, ba chiar perversă. Prin intensificarea „vegherii”, actul de „supraveghere”, deși înrudit, își schimbă statutul
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
practică în nume personal, expresie a unui irezistibil impuls fizic secret. În fine, supravegherea se distinge printr-o implicație socială sporită, în vreme ce voyeurisme-ul este de ordin privat. Cele două activități se aseamănă, dar nu se confundă. În acest câmp lexical, devierile semantice, cât și alunecările de la un cuvânt la altul se pot produce cu destulă ușurință; totuși, din exemplele evocate aici, textuale sau scenice, reiese limpede că termenul care se impune este cel de supraveghere, ceea ce nu înseamnă însă că supravegherea
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
spectatorul, spectator care, suprainformat fiind, nu are de ce să se neliniștească. Ca și cum s-ar uita la o mănușă întoarsă pe dos, el descoperă acum reversul comic al situației dramatice. Este un exercițiu - ansamblul exemplelor o confirmă - ce antrenează dezinvoltura ludică, devierile ei trecătoare și urmările ei neprevăzute. Să remarcăm, totuși, că nu întotdeauna ceea ce debutează sub semnul veseliei și al glumei se și sfârșește la fel. Jocul generează incertitudine. Iată de ce răsturnarea ludică a supravegherii nu va constitui doar o sursă
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
de farmecele ei, a hotărât să o ia de soție pe tânăra femeie ale cărei calități îi fuseseră revelate de o supraveghere câtuși de puțin premeditată. El a suportat astfel consecințele informațiilor culese, iar deghizarea l-a adus, printr-o deviere neașteptată a drumului urmat, într-o situație la care nici nu visase. În teatru, nici o strategie de supraveghere bazată pe schimbarea identității nu rămâne fără efect. Cel ce se angajează în acest gen de activitate nu va mai fi niciodată
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
ne întristează lucrul acesta sau, dimpotrivă, ne bucură, nici un spectacol, prin însăși natura lui, nu rămâne același ca în seara premierei. El se îmbunătățește, se degradează ori se erodează de-a binelea în urma contactului cu publicul; oricum, întotdeauna apar unele devieri de la forma inițială, fie ele și minime. Abaterile sau schimbările intervenite față de proiectul inițial se produc în contextul reprezentațiilor succesive, de unde regizorul este de acum încolo absent, tocmai el, cel care s-a aflat la originea punerii în scenă și
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
garanția interesului pe care regizorul continuă să li-l poarte. Multă vreme s-a considerat, în spiritul secolului al XIX-lea, că statutul de artă e confirmat de natura imuabilă a operelor. Chestiunea îl obseda pe Craig, care condamna aspru devierea, în teatru, de la proiectul originar, fondator, al regizorului și care vedea un remediu al acestei devieri în apelul la Supramarionetă. Supramarioneta, paliativ ce caută să suprime viciul indisociabil de prezența omului ca material veșnic supus accidentalului, erorii sau schimbării. Pe
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
spiritul secolului al XIX-lea, că statutul de artă e confirmat de natura imuabilă a operelor. Chestiunea îl obseda pe Craig, care condamna aspru devierea, în teatru, de la proiectul originar, fondator, al regizorului și care vedea un remediu al acestei devieri în apelul la Supramarionetă. Supramarioneta, paliativ ce caută să suprime viciul indisociabil de prezența omului ca material veșnic supus accidentalului, erorii sau schimbării. Pe scenă, actorul în carne și oase îl dezamăgea profund. Două mari figuri emblematice i-au adus
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
și al cărei stăpân tiranic înțelege să rămână permanent. Supraveghind, regizorul evită orice modificare a obiectului teatral, putându-se astfel afirma, așa cum visa Craig, ca un artist deplin. În aceste condiții, opera lui veșnic vie nu e pândită de nici o deviere. Mai puțin explicită, desigur, dar exercitată tot de către regizor este supravegherea discretă din afara scenei. Din sală sau de pe culoarele dintre rânduri, dinapoia unui ecran sau din spatele lojilor, regizorul vede, aude, spionează spectacolul, dar și reacțiile pe care le suscită. Peter
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
Aceasta creează o ciudată problemă atunci când astfel de obiecte externe nu sunt prezente fizic, ci doar indicate de subiectul unei opere. Un exemplu grăitor este figura în marmură a lui Moise de Michelangelo (figura 22), un puternic centru de energie. Devierea capului de la simetria frontală a figurii și concentrarea aprigă a privirii introduc un vector oblic care se mișcă spre exterior precum raza unui far. Dacă privitorul dorește să găsească o motivație a mâniei legiuitorului, el se poate referi la mulțimea
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
această preferință n-ar mai avea sens. Pe pământ, atracția gravitațională determină felul în care agățăm perpendicular tablourile. Verticalele și orizontalele ramei formează „cadrul” orientării spațiale a diferiților vectori centrici dinăuntrul compoziției. O înclinație este îndeobște definită vizual ca o deviere de la cadru, exact așa cum în muzica diatonică tonurile unei melodii datorează dinamica lor abaterii de la nota dominantă. Când baza lipsește - de exemplu, când o pictură de Mondrian este întoarsă la 45° (figura 34) -, stabilitatea pare slăbită. Uneori Mondrian a făcut
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
mort. Chiar și principala temă dina mică, greutatea copleșitoare a cadavrului, nu-și îngăduie să ducă până la capăt impresia de cădere. Este înfrântă de diagonalele care o mențin în încrucișarea lor. Diagonalele, deși active din punct de vedere dinamic, prin devierea lor de la grila coordonatelor spațiale, se comportă precum grinzile ce zăbrelesc o clădire. Opunându-se dihotomiei vertical - orizontal și mediind între cele două dimensiuni, ele întăresc stabilitatea pătratului. Sprijinit de forma de V a celor doi susținători, grupul jelitorilor devine
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
care a deplasat centrul de echilibru al întregului către muchia sa superioară. Totuși, până și această deviație maximă menține centrul de echilibru în perimetrul pătratului și deci permite centrului să-și mențină controlul intern asupra fiecărui pătrat. „Elasticul” care ține devierile legate de bază nu are voie să plesnească. Poate pentru acest motiv Albers nu a folosit pătratul cel mai mic furnizat de schema sa geometrică, așa cum o arată figura 61. Chiar și așa, prin respectarea riguroasă a formatului pătratului și
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
vectorilor și l investește pe privitor cu organizarea celor văzute, trimițându-l către centrul indirect sugerat. Acest tip mai dinamic de compoziție suscită o percepere mai sofisticată decât o operă construită sigur și stabil în jurul unui centru vizibil. Tensiunea prin deviere Suntem conduși spre descoperirea faptului că devierea față de centru îmbogățește dinamica formei vizuale. Aceasta se vede, de exemplu, în practica frecventă a jocului formelor din jurul centrului, comparabil cu felul în care un compozitor își urzește variațiunile înainte și înapoi în jurul
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
organizarea celor văzute, trimițându-l către centrul indirect sugerat. Acest tip mai dinamic de compoziție suscită o percepere mai sofisticată decât o operă construită sigur și stabil în jurul unui centru vizibil. Tensiunea prin deviere Suntem conduși spre descoperirea faptului că devierea față de centru îmbogățește dinamica formei vizuale. Aceasta se vede, de exemplu, în practica frecventă a jocului formelor din jurul centrului, comparabil cu felul în care un compozitor își urzește variațiunile înainte și înapoi în jurul temei date. În artele vizuale, William Hogarth
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
unde spirala este schimbată repede și violent de mișcarea capului în sensul acelor de ceasornic. Exemplele anterioare pot fi descrise ca elaborări dinamice ale axei centrale. Chiar mai frecvent, centrii separați ai compoziției sunt amplificați, conferind o semnificație specială prin devierea față de axa centrală. O ilustrare frapantă ne pune la îndemână celebrul tablou Rondul de noapte al lui Rembrandt, care a fost tăiat în secolul al XVIII-lea, încât personajul principal al tabloului, căpitanul Cocq, apare în centru, în timp ce Rembrandt îl
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
poate devia de la locul său geometric. Aceasta se întâmplă, de exemplu, atunci când o masă, sau o coloană, sau o linie divizoare urmează funcția axei centrale vecine sau când componentele unui model dat oscilează în jurul unui punct undeva în afara centrului geometric. DEVIERE - Formele sau direcțiile sunt deseori concepute ca abateri de la o normă. Anumite elipse apar ca deviații de la cerc. Liniile curbe pot fi concepute ca tinzând spre sau îndepărtându-se de baza de referință. Devierea este o sursă principală a dinamicii
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
unui punct undeva în afara centrului geometric. DEVIERE - Formele sau direcțiile sunt deseori concepute ca abateri de la o normă. Anumite elipse apar ca deviații de la cerc. Liniile curbe pot fi concepute ca tinzând spre sau îndepărtându-se de baza de referință. Devierea este o sursă principală a dinamicii vizuale (q.v.). DINAMICĂ - Tensiunea orientată percepută în obiectele vizuale. Susținătorii dinamicii sunt vectorii (q.v.). ECHILIBRU - Starea dinamică în care forțele care constituie o configurație vizuală se compensează reciproc. Neutralizarea reciprocă a tensiunilor
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
performanță culturală exigentă, de nivel înalt: cu cât stresul este mai mare, cu atât mai probabile sunt mecanismele punitive. Vârsta copiilor joacă și ea un rol în acest context; cu cât copilul este mai mic, cu atât mai mari sunt devierile lui de comportament, prin raport cu așteptările adulților. Referindu-ne la factorii individuali, se presupune că bărbații sunt prin natura lor mai agresivi decât femeile. Existența problemelor între părinți și copii se datorează, în mare parte, așteptărilor părinților. Acest fapt
[Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]