15,723 matches
-
été écrits directement en français", ce qui généralement leș colonise et leș détruit. "718 Ce choix traductif généralisé nous rappelle l'époque des Belles Infidèles, où l'on préférait " traduire à la française " leș œuvres de l'Antiquité grecque et latine. Antoine Berman critique cette édulcoration francisante ou " ethnocentrique ", parce qu'elle prive le lecteur de ce qui surprend, trouble ou choque dans la langue d'autrui.719 Avec la francisation, on revient en effet à l'" ancillaire métaphore " des sourciers et
[Corola-publishinghouse/Science/1467_a_2765]
-
stratégie de défamiliarisation (" a foreignizing strategy "), voire même de " colonisation " pratiquée par leș linguistes et leș traducteurs du nouveau régime.951 L'auteur de l'étude donne comme exemple le remplacement du nom du pays, " România ", qui contient le caractère latin " a ", par " Romînia ", dont le caractère " i " est d'origine slave.952 La tache officielle du traducteur des années '50 était de mener le lecteur roumain dans la réalité de l'Union Soviétique.953 Toute traduction publiée avânt 1944 était
[Corola-publishinghouse/Science/1467_a_2765]
-
émerveillement immédiat et spontané envers ce pays : non de șes institutions, mais de șes paysages, de son peuple et de șa culture. Émerveillement encore renforcé par le sentiment instinctif de parenté que tout Français perçoit en arrivant dans ce pays latin, pourtant și éloigné géographiquement de la Rome mère et tout cerné qu'il est de langues totalement différentes, hongroise à l'Ouest, slaves au Nord et au Sud, voire turque par-delà de la Mer Noire. Ainsi, lorsque je quittai Suceava à la
[Corola-publishinghouse/Science/1467_a_2765]
-
presque à imaginer que la Roumanie est une province éloignée et un peu oubliée de notre beau pays ! Îl convenait donc de contribuer à battre en brèche cette image fausse d'une Roumanie qui ne serait qu'une petite sœur latine, sans identité autre que să latinité. Et pour cela, porter à la connaissance du public français et francophone l'existence d'une littérature de langue roumaine qui a toute să place dans le panthéon de la littérature mondiale.1231 Le travail
[Corola-publishinghouse/Science/1467_a_2765]
-
recueils. Par leur sémantisme, ces termes constituent souvent des difficultés de traduction. Nous analysons chaque terme séparément, dans des contextes différents, tout comme leș décisions des traducteurs concernant leur transposition en français. " Dorul " Le moț roumain " dor ", qui vient du latin populaire " dolus " (" dolere " avoir mal, souffrir ; " dolor " douleur, souffrance) est un terme qui déploie une diversité sémantique étonnante, d'où să réputation d'intraduisibilité.1537 Selon le Dictionnaire explicatif de la langue roumaine, le champ sémantique de ce moț va du concret
[Corola-publishinghouse/Science/1467_a_2765]
-
que nous présentons ici et que, dans un proche avenir, une anthologie plus complète puisse voir le jour en France. Une France dont on peut se dire parfois qu'elle ne mérite pas l'admiration que lui voue să cousine latine, si affligeante l'ignorance que celle-là a de celle-ci. " 1260 George Astalos, " Lucian Blaga ou l'empreinte matricielle ", în Jean Poncet (dir.), Lucian Blaga ou le chant..., op. cît., p. 260. C'est nous qui soulignons. 1261 Jean Poncet, " Préface
[Corola-publishinghouse/Science/1467_a_2765]
-
qui soulignons. 1579 Patrick Bacry, Leș figures de style, op. cît., p. 84-85. C'est nous qui soulignons. 1580 V. aussi la définition du concept de " métaphore " extraite du Dictionnaire de poétique et de rhétorique : " Terme de rhétorique emprunté au latin metaphora, lui-même emprunté au grec metaphora, proprement "transport", et depuis Aristote "changement", "transposition de sens", de meta, marquant la succession, le changement, et de phora "action de porter, de se mouvoir." " V. Paul Robert, Dictionnaire de poétique et de rhétorique
[Corola-publishinghouse/Science/1467_a_2765]
-
note biografice și de portretul scriitoarei. Colaborează cu versuri D. Stoicescu, Al. Gherghel, Ion N. Roman; cu proză, Gala Galaction, Silvia Constantinescu. D.l. mai conține medalioane consacrate lui N. Țimiraș, Petre Vulcan și Ion Jalea. Numărul 4 este închinat poetului latin Ovidiu: Hortensia Papadat-Bengescu semnează medalionul Pentru Ovidiu, D. Stoicescu, note biografice și bibliografice despre Ovidiu și opera sa și tot el tălmăcește, din Tristele, poemele Către soție și Către viitorime; se reproduce fotografia statuii lui Ovidiu de la Constanța și se
DOBROGEA LITERARA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286803_a_288132]
-
mamă, iar Aetius este născut la Dunăre, ca fiu al unui scit din Durostorum. Pe de altă parte, fondul provincial iese tot mai mult la suprafață, ajunge să preia conducerea. Viața populară romană iese în evidență peste tot. Caracterul pur latin al regiunii dunărene, în secolele V-VI, este subliniat de un cercetător englez: "Populația peninsulei traco-ilirice era de limbă latină. Din această populație se coboară Vlahiile la nordul și sudul Dunării. În nordul Dunării, a supraviețuit, în Muntenia și Moldova
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
iese tot mai mult la suprafață, ajunge să preia conducerea. Viața populară romană iese în evidență peste tot. Caracterul pur latin al regiunii dunărene, în secolele V-VI, este subliniat de un cercetător englez: "Populația peninsulei traco-ilirice era de limbă latină. Din această populație se coboară Vlahiile la nordul și sudul Dunării. În nordul Dunării, a supraviețuit, în Muntenia și Moldova, un rest de populație romanică". În această vreme, se produce și mișcarea indigenilor romanici sud-dunăreni, care tindea să preia conducerea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
secolului al IV-lea, se instituise ordinea constantiniană, cu o rânduială de Stat, militară și administrativă, ferm stabilită. Dar încă înainte de anul 500, fenomenul popular învinsese. Epoca lui Justinian (527-565) are un al treilea caracter: ea reprezintă afluxul acestei vieți latine populare, care răsare atunci, întinzându-se din Moesia și Iliric până în Tracia. Această viață latină populară pune, pentru vreo sută de ani, stăpânire pe Imperiu în Novela XXVI, lăudând pe traci, Justinian vorbește cu mândrie despre acel element romanic, din
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
administrativă, ferm stabilită. Dar încă înainte de anul 500, fenomenul popular învinsese. Epoca lui Justinian (527-565) are un al treilea caracter: ea reprezintă afluxul acestei vieți latine populare, care răsare atunci, întinzându-se din Moesia și Iliric până în Tracia. Această viață latină populară pune, pentru vreo sută de ani, stăpânire pe Imperiu în Novela XXVI, lăudând pe traci, Justinian vorbește cu mândrie despre acel element romanic, din care el însuși făcea parte. Pentru acest element romanic, dar și ca un centru militar
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
mândrie despre acel element romanic, din care el însuși făcea parte. Pentru acest element romanic, dar și ca un centru militar și politic, el înființează o arhiepiscopie nouă, în regiunile originii sale, numită Justiniana Prima, în 535, condusă de un latin, Benenatus (vezi cap. II). Această ctitorie indică supunerea bisericească a malului nordic față de scaunul cel nou romanic din sudul Dunării, binecuvântat de papa Vigiliu, împăcat cu Constantinopolul, și funcționând ca un mijloc de apropiere, de simbioză cu Apusul. Este îndreptățită
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
sudul Dunării, a latinității din sud-estul Europei și ea cuprinde, prin solidaritatea și interferența malurilor dunărene, și influența, conștiința de drept și așteptarea de viitor asupra vechii Dacii. Noua lume romană care se încheagă acum, epoca lui Justinian, evocă trecutul latin. Pe vremea lui Justinian se păstrează fortificațiile de pe malul nordic, necesare apărării. El restaurează complet linia Dunării: în Dobrogea (Sciția), sunt restaurate Ulmetum, Aegyssus, Troesmis, Axiopolis, Noviodunum, Callatis, Tomis. Justinian credea sincer că merge pe urmele lui Traian, în recuperarea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
care a întreținut legături permanente cu lumea romano-bizantină. Frecvența monedei arată că autohtonii aveau o economie relativ dezvoltată, bazată pe sistemul monetar roman, necunoscut migratorilor.15 Centrul vieții economice și sociale îl constituie satul-cuvântul românesc sat (așezare rurală) derivă din latinul fossatum. După 275, centrul de greutate în Dacia se deplasează și rămâne, timp de o mie de ani, în zona rurală, mai adecvată ocupațiilor populației, agricultura și creșterea animalelor, și noilor nevoi de organizare și apărare ale autohtonilor. În mediul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
liberi au contribuit prin integrare și asimilare treptată la consolidarea populației daco-romane locale și la compensarea (parțială) a pierderilor demografice ale Daciei, în urma retragerii romane din 275. O parte a cuvintelor traco-dacice transmise până azi în limba română, prin filieră latină, provine și de la acești daci liberi, asimilați etno-cultural și lingvistic de romanitatea din spațiul carpatic în secolele IV-V.18 În ansamblu, viața social-economică autohtonă reflectă trăsăturile unei societăți cu structuri bine definite, capabilă să obțină o producție agricolă și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
la Noviodunum și se construiesc fortificații în zonă. După moartea lui Constantin, în ciuda succesului conciliului de la Niceea (325), arianismul face progrese în nordul Dunării Wulfilas (311-384), episcop got, predică un creștinism arian, în nordul și sudul Dunării, în limba greacă, latină și gotă. Impăratul Iulian (361-363) restabilește religia tradițională romană, fiind adept al lui Mithra (Sol invictus), o victimă creștină din acești ani este Sfântul mucenic Aemilianus din Durostorum (Silistra, sudul Dunării). El vizitează cetățile de la Dunăre și se îngrijește de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Tratat), vol. II, București, Editura Enciclopedică, 2001, p. 555-556. 14. M. Macrea, Populația daco-romană în Dacia după retragerea aureliană, în Istoria României, vol. I, București, 1960, p. 615-629; Istoria Românilor, vol. II, p. 559-561. 15. Em. Popescu, Inscripțiile grecești și latine din secolele IVXIII descoperite în România, București, 1976; Istoria Românilor, vol. II, p. 566-582. 16. L. Bârzu, Continuitatea creației materiale și spirituale a poporului român pe teritoriul fostei Dacii, București, 1979; Istoria Românilor, vol. II, p. 581. 17. C. Daicoviciu
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
creștini. Cele două puncte de vedere, ale lui Pârvan și Daicoviciu, nu se opun, ci sunt oarecum complementare.1 Vasile Pârvan, unul din primii cercetători ai creștinismului, spunea în cartea sa, Contribuții epigrafice...: "Către anul 300, creștinismul în forma sa latină ajunsese biruitor până la Dunăre, pe toată întinderea ei, până la Noviodunum (Isaccea) inclusiv. Dincolo de Dunăre, în nordul ei, goții primiseră creștinismul, prin Wulfila, în forma orientală, ariană și greacă. În anul 325, la nord de Dunăre, undeva în Gothia, exista chiar
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de "sus" , ci a crescut organic de "jos", nu s-ar putea stabili o dată certă. Istoricul și cărturarul V. Pârvan a încercat să ajungă la un răspuns documentat (vezi Contribuții epigrafice...). Astfel, din examinarea istoric-culturală a termenilor creștini de origine latină, el ajunge la concluzia generală că abia după 350 d. H. sunt situate începuturile creștinismului nostru, ca și credință generală a poporului român. Cuvintele fundamentale ale creștinismului românesc s-au născut în nordul Dunării, iar alte cuvinte ne duc la
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și mai departe în creștinism. În terminologia sa romană, creștinismul nostru ne dovedește faptul că acesta nu este atât originar daco-roman, cât mai ales de sorginte misionară, consideră Pârvan, răspândit cu repeziciune, în scurtă vreme, la o epocă dată. Misionarii latini ai daco-romanilor veneau din sud, orientarea economică și culturală a Daciei romane a fost spre vest (sud-vest), Italia, Dalmația, Illyricum, iar nu spre est și sud-est, Constantinopolul, de pildă, s-a impus după prima jumătate a secolului al IV-lea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și Dalmația, nu cu Moesia Inferioară și Sciția Mică, deci cu Apusul nu cu Răsăritul. Singurul izvor mai sigur, crede Pârvan, pe care putem clădi istoria creștinismului daco-roman, este limba noastră, terminologia creștină. Doar studiul istoric comparativ al terminologiei noastre latine creștine ne poate ajuta în sensul acesta. Să examinăm acești termeni creștini fundamentali în credința noastră. Cuvântul specific creștin, folosit de toate popoarele romanice, ecclesia (gr.) lipsește din limba română acest termen este cel mai vechi cuvânt creștin folosit pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
În schimb, în limba română avem cuvântul biserică, din lat. basilica acest cuvânt s-a născut ca termen creștin la începutul secolului al IV-lea, cu înțelesul de lăcaș de cult. De unde vine în limba română cuvântul basilica, în forma latină ? Răspunsul: la daco-romanii din stânga Dunării, misionarii latini veniți din sud au introdus noul cuvânt basilica. Aceasta s-a întâmplat în secolul al IV-lea, după anul 350. Populația de limbă latină la care s-a încetățenit termenul basilica se numea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
biserică, din lat. basilica acest cuvânt s-a născut ca termen creștin la începutul secolului al IV-lea, cu înțelesul de lăcaș de cult. De unde vine în limba română cuvântul basilica, în forma latină ? Răspunsul: la daco-romanii din stânga Dunării, misionarii latini veniți din sud au introdus noul cuvânt basilica. Aceasta s-a întâmplat în secolul al IV-lea, după anul 350. Populația de limbă latină la care s-a încetățenit termenul basilica se numea pe ea însăși cu numele de "romani
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
De unde vine în limba română cuvântul basilica, în forma latină ? Răspunsul: la daco-romanii din stânga Dunării, misionarii latini veniți din sud au introdus noul cuvânt basilica. Aceasta s-a întâmplat în secolul al IV-lea, după anul 350. Populația de limbă latină la care s-a încetățenit termenul basilica se numea pe ea însăși cu numele de "romani", ceea ce nu se mai întâlnește nicăieri în Imperiu, după 212. Acești romani care folosesc cuvântul basilica îi aflăm în afara Imperiului, și anume la populația
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]