3,149 matches
-
latină. Titlul de rege al Scoției nu a mai fost folosit din 1707, atunci când regatul Scoției s-a unit cu cel al Angliei, pentru a forma o singură uniune, Regatul Unit al Marii Britanii. Astfel, Anna a Marii Britanii a devenit ultimul monarh al vechilor regate a Scoției și Angliei și primul al Marii Britanii, desi regatele aveau un monarh comun încă din 1603. Unchiul ei, Carol al II-lea al Angliei, a fost ultimul monarh scoțian care a fost încoronat în Scoția, la
Lista monarhilor scoțieni () [Corola-website/Science/335235_a_336564]
-
s-a unit cu cel al Angliei, pentru a forma o singură uniune, Regatul Unit al Marii Britanii. Astfel, Anna a Marii Britanii a devenit ultimul monarh al vechilor regate a Scoției și Angliei și primul al Marii Britanii, desi regatele aveau un monarh comun încă din 1603. Unchiul ei, Carol al II-lea al Angliei, a fost ultimul monarh scoțian care a fost încoronat în Scoția, la Scone, în 1651. Domnia lui Kenneth MacAlpin începe în așa numita Casa de Alpin, un concept
Lista monarhilor scoțieni () [Corola-website/Science/335235_a_336564]
-
Marii Britanii. Astfel, Anna a Marii Britanii a devenit ultimul monarh al vechilor regate a Scoției și Angliei și primul al Marii Britanii, desi regatele aveau un monarh comun încă din 1603. Unchiul ei, Carol al II-lea al Angliei, a fost ultimul monarh scoțian care a fost încoronat în Scoția, la Scone, în 1651. Domnia lui Kenneth MacAlpin începe în așa numita Casa de Alpin, un concept complet modern. Descendenții lui Kenneth MacAlpin au fost împărțiți în două ramuri; coroana era pasată între
Lista monarhilor scoțieni () [Corola-website/Science/335235_a_336564]
-
-lea, în 1685. Catolicismul lui nu a fost tolerat, iar el a fost alungat din Anglia, după trei ani. În locul lui a venit fiica sa Maria și soțul ei, William de Orange, conducătorul Republicii Olandeze. Aceștia au fost acceptați ca monarhi în Scoția, după o perioadă de deliberare de către Parlamentul scoțian și au condus împreună ca William al III-lea al Angliei și Maria a II-a a Angliei. O încercare de a restabili un imperiu colonial scoțian prin intermediul sistemului Darien
Lista monarhilor scoțieni () [Corola-website/Science/335235_a_336564]
-
rupe Uniunea coroanelor dintre Anglia și Scoția prin alegerea sa ca rege. Pentru a păstra Uniunea, englezii au elaborat un plan prin care cele două regate aveau să se unească sub unul singur, în Regatul Marii Britanii, regat condus de un monarh comun și de un singur Parlament. Ambele parlamentele naționale au fost de acord cu acest lucru (deși scoțienii fuseseră inițial motivați de finanțarea națională), iar unele subterfugii, precum majoritatea semnatarilor, erau necesare pentru ratificarea Parlamentului scoțian, acestea fiind posibile prin
Lista monarhilor scoțieni () [Corola-website/Science/335235_a_336564]
-
Parlament. Ambele parlamentele naționale au fost de acord cu acest lucru (deși scoțienii fuseseră inițial motivați de finanțarea națională), iar unele subterfugii, precum majoritatea semnatarilor, erau necesare pentru ratificarea Parlamentului scoțian, acestea fiind posibile prin mită și plăți. Ulterior, deși monarhii au continuat să se pronunțe asupra națiunii Scoției, au făcut asta mai întâi ca monarhi ai Marii Britanii, iar din 1801 ca monarhi ai Regatului Unit. Iacob al VII-lea a continuat să pretindă tronul din Anglia, Scoția și Irlanda. Când
Lista monarhilor scoțieni () [Corola-website/Science/335235_a_336564]
-
motivați de finanțarea națională), iar unele subterfugii, precum majoritatea semnatarilor, erau necesare pentru ratificarea Parlamentului scoțian, acestea fiind posibile prin mită și plăți. Ulterior, deși monarhii au continuat să se pronunțe asupra națiunii Scoției, au făcut asta mai întâi ca monarhi ai Marii Britanii, iar din 1801 ca monarhi ai Regatului Unit. Iacob al VII-lea a continuat să pretindă tronul din Anglia, Scoția și Irlanda. Când a murit în 1701, fiul său Iacob a moștenit pretențiile tatălui său și s-a
Lista monarhilor scoțieni () [Corola-website/Science/335235_a_336564]
-
precum majoritatea semnatarilor, erau necesare pentru ratificarea Parlamentului scoțian, acestea fiind posibile prin mită și plăți. Ulterior, deși monarhii au continuat să se pronunțe asupra națiunii Scoției, au făcut asta mai întâi ca monarhi ai Marii Britanii, iar din 1801 ca monarhi ai Regatului Unit. Iacob al VII-lea a continuat să pretindă tronul din Anglia, Scoția și Irlanda. Când a murit în 1701, fiul său Iacob a moștenit pretențiile tatălui său și s-a autoproclamat Iacob al VIII-lea al Scoției
Lista monarhilor scoțieni () [Corola-website/Science/335235_a_336564]
-
Scoției, punand în aplicare condițiile Tratatului de Uniune, încheiat la 22 iulie 1706, în urma negocierilor prelungite între comisarii reginei Anne, reprezentânt ambele parlamente. Actele reprezentau Regatul Angliei și Regatului Scoției unite sub Regatul Marii Britanii. Scoția și Anglia au împărtit un monarh comun de la Uniunea coroanelor în 1603, atunci când Iacob al VI-lea, regele Scotiei, a moștenit tronul englez de la verișoara sa primară, regina Elisabeta I a Angliei. Deși descris ca o Uniune de coroane, înaintea Actelor Uniunii din 1707, coroanele celor
Lista monarhilor scoțieni () [Corola-website/Science/335235_a_336564]
-
pentru a uni cele două regate prin acte ale Parlamentului, însă abia la începutul secolului al XVIII-lea ideea a fost îmbrățișată de ambele instituții politice, aducând astfel cele două state împreuna sub un singur parlament, precum și sub un singur monarh.
Lista monarhilor scoțieni () [Corola-website/Science/335235_a_336564]
-
Președinte al Consiliului. În 1687, sub domnia lui Iacob al II-lea, s-a convertit la catolicism și a devenit cavaler al Ordinului Jartierei. Chiar dacă s-a bucurat de încrederea lui Mary de Modena, curând a devenit incomod sub proaspătul monarh, Iacob al II-lea. A rămas zdruncinat de reacția ostilă din partea publicului, când a depus mărturie la procesul "Celor șapte nemuritori". Când Sunderland i-a cerut lui Iacob să se despartă de amanta lui Catherine Sedley, Contesă de Dorchester, regele
Robert Spencer, al II-lea Conte de Sunderland () [Corola-website/Science/331720_a_333049]
-
spectaculoasă, dar numai în cercurile de elită. Aceasta se datorează prestigiului conferit de puterea Franței în secolul al XVII-lea și de valoarea culturii sale. La curțile monarhice se practică franceza, datorită și faptului că prințese franceze sunt căsătorite cu monarhi străini și pleacă împreună cu suitele lor. Se răspândesc astfel și modul de viață, moda, manierele și obiectele de lux franceze. Limba franceză este folosită și de intelectuali, și începe să se impună în diplomație, în locul latinei. La răspândirea francezei în
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
proces de deziluzie care-l va conduce trei ani mai târziu la abandonarea regelui și prietenului său. Când regina a dat naștere unui fiu, James Francis Edward Stuart, s-a deschis perspectiva unei dinastii catolice. Având în vedere că politica monarhului îi putea periclita cariera și putea provoca o revoluție, Churchill nu avea intenția de a o lua pe urmele tatălui său. În acest moment, un grup de șapte bărbați, "Cei șapte nemuritori" au decis să-i invite pe prințesa Maria
John Churchill, I Duce de Marlborough () [Corola-website/Science/331734_a_333063]
-
avut vreo legătură directă sau indirectă cu Imperiul Britanic și cu Regatul Unit. Elemente importante ale Sistemului Westminster cuprind următoarele aspecte: Modul de operare al funcțiilor executive în cadrul "Westminster System" este complex. În esență, șeful statului, de cele mai multe ori un monarh sau un președinte, este o persoană ceremonială, care este teoretic, nominal sau "de jure" sursă puterii executive a sistemului. În realitate, aceasta învestitură nu conferă puteri executive reale, chiar dacă autoritatea executivă este exercitată în numele său. Șeful statului sau reprezentatul său
Sistemul Westminster () [Corola-website/Science/331791_a_333120]
-
mai înalte poziții oficiale într-un stat suveran. Șeful statului este investit cu puteri de a acționa ca reprezentant al tuturor locuitorilor națiunii acelui stat. Șefii de stat sunt de cele mai multe ori persoane fizice care ocupă poziția. Într-o monarhie, monarhul conducător este de fapt șeful statului, desi s-ar putea că titlul sau să nu fie rege sau regina. Într-o republică acest titlu este deținut de un președinte, desi s-ar putea să fie numit și altcumva. În patru
Șef de stat () [Corola-website/Science/331792_a_333121]
-
un personaj popular în Anglia. Războiul Civil Englez lăsase resentimente între populație și monarhie în privința pedepselor impuse susținătorilor Commonwealthului. În aria sud-orientală a Angliei se aflau multe localități în care opoziția față de monarhie era puternică. Persista teama pentru un potențial monarh catolic intensificată de eșecul lui Carol al II-lea și al Caterinei de Braganza de a avea copii. Contele de Shaftesbury, fost ministru al guvernului și adversar al catolicismului, încercase să-l excludă pe Iacob de pe linia de succesiune. Unii
Rebeliunea lui Monmouth () [Corola-website/Science/331829_a_333158]
-
separați de un râu luptau pentru trei regate. Mai mult, bătălia de la Boyne reprezintă pentru tradiția Whig (liberală) triumful libertății religioase și civile asupra absolutismului. După Revoluția Glorioasă, Parlamentul a reușit pentru prima oară să dețină mai multă putere decât monarhul țării. Bătălia are rezonanță și în rândurile naționaliștilor irlandezi: cei mai mulți irlandezi văd lupta ca pe un pas important în colonizarea britanică a Irlandei. În 1923 membri IRA au aruncat în aer un mare monument pe câmpul unde a avut loc
Bătălia de la Boyne () [Corola-website/Science/331848_a_333177]
-
să își retragă trupele din nordul Italiei. Împreună cu dezastrul din Flandra - distrugerea armatei franceze în bătălia de la Ramillies - Torino a marcat anul 1706 ca "annus horribilis" pentru Ludovic al XIV-lea al Franței. În 1700, Carol al II-lea, ultimul monarh spaniol din dinastia Habsburg, moare fără urmași, lăsându-și tronul moștenire lui Filip, nepotul surorii sale și al lui Ludovic al XIV-lea al Franței. Filip a devenit astfel Filip al V-lea al Spaniei; fiind cel mai tânăr fiu
Asediul de la Torino () [Corola-website/Science/331873_a_333202]
-
primi ambasadori sau miniștri străini. Președintele era singurul care avea contact cu guvernele străine, având monopolul informației referitoare la afacerile externe. Era singurul care putea numi abasadori. Congresul nu avea atribuții în recunoașterea acestei chestiuni. În anumite perioade , foarte rar, monarhii sau șefii de stat s-au adresat în față congresului. Congresul nu putea încheia un acord cu puteri străine fără acordul președintelui. Constituția acordă șefului executivului prerogativa de a fi comandantul suprem al armatei și al forțelor navale. Congresul cerea
Politica externă a Statelor Unite () [Corola-website/Science/335516_a_336845]
-
de Schwarzburg-Sondershausen (13 martie 1681 - 1 noiembrie 1751), o fiică a lui Christian Wilhelm I, Prinț de Schwarzburg-Sondershausen și a contesei Antonie Sybille de Barby-Mühlingen (1641-1684). Cuplul a avut doi copii: Prin nepoata sa Charlotte, Adolf Frederick este strămoșul tuturor monarhilor britanici începând cu George al IV-lea, care a accedat la tronul Regatului Unit în 1820.
Adolf Frederick II, Duce de Mecklenburg-Strelitz () [Corola-website/Science/335711_a_337040]
-
înstrăinate, furate sau chiar ipotecate de Ioan Cazimir al II-lea pentru salvarea bugetului țării. Până în cele din urmă, au rămas doar 137 de piese proprietate a polonezilor. Cu toate acestea, colecția rămâne cea mai mare comandată de un singur monarh. Ele sunt considerate ca fiind capodopere ale artei și cea mai mare colecție de tapiserii europene. Responsabili polonezi au fost tot mai îngrijorați de siguranța tezaurelor din Castelul Wawel într-o perioadă în care țara ere expusă pericolului unui război
Evacuarea Tezaurului național polonez în timpul celui de-al doilea Război Mondial () [Corola-website/Science/335728_a_337057]
-
prescurtarea "k. k." au fost folosite împotriva regulilor până în 1889.) Primul "k." ( de la "kaiserlich") se referă la titlul "Kaiser von Österreich" ("Împărat al Austriei"), iar al doilea " k." (de la "königlich") se referea până în 1867 la titlul de "rege" pe care monarhul Habsburg îl purta ca suveran al mai multor regate din imperiu (Regatul Croației, Regatul Slavoniei, Regatul Ungariei, Regatul Boemiei etc.), iar începând cu 1867 s-a referit strict la titlul "König von Böhmen" ("Rege al Boemiei"), pe care împăratul îl
K. k. () [Corola-website/Science/335774_a_337103]
-
de război, având propriile probleme interne, în consecință, Carol al II-lea a fost sfătuit să se înțeleagă cu Hitler. Întrevederea cu Adolf Hitler a avut loc la Obersalzberg, în data de 24 noiembrie 1938. Cancelarul Germaniei i-a comunicat monarhului că după Anschluss și rezolvarea problemei germanilor din regiunea sudetă, interesele Germaniei în Europa de sud-est sunt exclusiv economice. Documentele legate de convorbirea cu Hitler nu relevă că s-ar fi abordat vreo problemă legată de politica internă a României
Asasinatele din 29/30 noiembrie 1938 () [Corola-website/Science/332551_a_333880]
-
național-socialistă să atace în mod violent regimul de la București pentru modul în care fusese judecat și asasinat Căpitanul. Carol al II-lea a decis să "reziste", înapoind decorațiile primite de la Adolf Hitler, la fel procedând și căpeteniile naziste decorate de monarhul român. După semnarea acordului comercial româno-german, atacurile reciproce s-au domolit. Franța a salutat asasinarea liderului legionar, dat fiindcă vedea în legionari o coloană a V-a nazistă în România, chestiune dezmințită de cercetările ulterioare. La fel și presa centrală
Asasinatele din 29/30 noiembrie 1938 () [Corola-website/Science/332551_a_333880]
-
din afirmațiile preotului Ștefan Palaghiță, comițând alte falsuri. Între altele, dânșii afirmă că în cursul întâlnirii din 24 noiembrie 1938, Adolf Hitler "personal" i-ar fi cerut lui Carol al II-lea, să aducă Garda de Fier la putere, iar monarhul, furios, ar fi ordonat "încă din tren" suprimarea Căpitanului. Autorii citeză în sprijinul acestei afirmații o lucrare nepublicată, aflată pe atunci în arhivele Securității, memoriile lui Ioan Mocsony-Stârcea. Lucrarea nu a fost publicată nici până în ziua de azi. Susținută cu
Asasinatele din 29/30 noiembrie 1938 () [Corola-website/Science/332551_a_333880]