6,555 matches
-
copil mic. Nu știu dacă a fost blestemul mamei mele, dar copiii ei au murit de tineri, unul într-un accident stupid, iar fata cu o tumoră la cap. I-a murit și soțul după o grea suferință iar la înmormântarea sorei sale (sau cumnatei), care locuia cu ea, a ajutat-o și fratele meu din Tecuci, cu speranța că în felul acesta blestemul nu va merge mai departe. Acum este și ea în lumea celor drepți dar și-a ispășit
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]
-
ne spunea cu tristețe: “S-a dat cu comunștii Iorgu și s-a dus la ruși, la bolșevici, ca să trăiască bine”. Păstrez o frumoasă amintire acestei doamne, mai ales pentru că m-a ajutat într-un moment tragic al vieții, la înmormântarea mamei mele, ca să fac tot ce trebuie creștinește, în ciuda tulburării în care eram. A fost foarte mulțumită atunci și mi-a spus chiar că nu crede că și copiii ei vor face o “înmormântare așa de frumoasă” la moartea ei
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]
-
un moment tragic al vieții, la înmormântarea mamei mele, ca să fac tot ce trebuie creștinește, în ciuda tulburării în care eram. A fost foarte mulțumită atunci și mi-a spus chiar că nu crede că și copiii ei vor face o “înmormântare așa de frumoasă” la moartea ei, dacă se poate spune așa ceva. Se pare că a avut dreptate și eu acum când merg la mormântul mamei mele, aprind și pentru ea o lumânare. La Liviu Rebreanu învățam “Ion“ și “Răscoala” iar
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]
-
unei nave...”. Despre Dunărea robilor din închisori a scris și poetul Constantin Salcia. Printre cărturarii lagărului cunoscuți de tatăl meu a fost și scriitorul Alexandru Paleologu, “ambasadorul golanilor” de după 1990. „Cel care fusese dus cu birja de bunica sa la înmormîntarea lui Marghiloman și prevenit nu cumva să-l tragă pe rege de fireturi și de mustăți a schimbat, cu zîmbetul pe buze, într-o haltă a istoriei, OrientExpress-ul cu bou-vagonul mărfarului de Periprava. Spre cinstea lui, deși acolo făcuse
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]
-
secunde de frig, îi arunca mai întâi pe mal, îi trăgea spre izba cea mai apropiată, îi dezbrăca, îi fricționa. Propriul ei trup era ca de gheață, iar un ceas mai târziu, ca de foc... Abia la o lună după înmormântare, Nikolai dădu întâmplător peste plicul uitat. Un scris frumos, care-i era necunoscut și n-avea nimic în comun cu literele de tipar pe care o învățase pe Anna să le scrie. Cu toate astea, era într-adevăr o scrisoare
[Corola-publishinghouse/Science/2348_a_3673]
-
acest caz, pentru serviciu ar merge mai bine spre), dar resimțim cochetăria paradoxală și ironică cu celălalt sens. ceasuri triste ceasornicarul pleacă pe ultimul drum Dan Norea Și ceasurile din acest poem au două sensuri. Primul este actualizat În contextul Înmormîntării, În care este vorba de ore, timp de tristețe. Al doilea În contextul ceasornicar care induce ideea că și ceasornicele de care s-a Îngrijit o viață ar fi Întristate de dispariția ceasornicarului. În toate cazurile de mai sus este
Mulcom Picurând by Corneliu Traian Atanasiu () [Corola-publishinghouse/Science/1259_a_2200]
-
realității primare și unul alegoric: actorii plouați Întîmplător pe afiș sînt În plan secund abătuți dintr-un motiv mult mai important; șomerul se duce poate la slujbă să se roage pentru a-și găsi un serviciu; În orele triste de la Înmormîntarea ceasornicarului se resimte parcă și o tristețe a ceasurilor rămase fără cel care li se dedicase. Cuvintele cu două sensuri Înlesnesc deci decolarea sensului Într-un alt orizont și dau poemului volum și adîncime, mai multe straturi ale semnificației. Aceeași
Mulcom Picurând by Corneliu Traian Atanasiu () [Corola-publishinghouse/Science/1259_a_2200]
-
subțire, este cum nu se poate mai tenace și crește, Încet, Încet, neobosit ca timpul. Precum În versurile din Balada morții a lui Topârceanu: “Zi cu zi l-au troienit / Vremea si uitarea”. O pînză pentru amintire, o alta pentru Înmormîntare. Fără s-o spună, poemul o sugerează. PÎnza păianjenului este ca un cocon al morții. Din ea nu-și va mai lua zborul niciun fluture. Iar amintirile noastre nu sînt decît o permanentă luptă cu păienjenișul uitării. Urzici coadă la
Mulcom Picurând by Corneliu Traian Atanasiu () [Corola-publishinghouse/Science/1259_a_2200]
-
mult mai labile și gata oricînd să cumuleze alte sensuri, dar mai ales să modifice prioritățile ierarhice ale sensurilor. Cu puțină imaginație și cu un minim efort simbolic, scena surprinsă În poem este una de o imensă tristețe - asistăm la Înmormîntarea unei epoci. Și nu oricum. Căci, iată, fără niciun prohod și fără vreo procesiune, pe o vreme cîinoasă, ultima relicvă, reprezentativă pentru o Îndeletnicire seculară și pentru o țară (fostă) eminamente agrară, plugul, este aruncată peste mormanul de fier vechi
Mulcom Picurând by Corneliu Traian Atanasiu () [Corola-publishinghouse/Science/1259_a_2200]
-
București, 1991; Al. Tzigara-Samurcaș, Memorii, I-II, pref. Dan Grigorescu, București, 1991-1999 (în colaborare cu Florica Șerb); Fata în grădina de aur, pref. edit., București, 1992 (în colaborare cu Aurelia Rusu); Simion Florea Marian, Nunta la români. Nașterea la români (Înmormântarea la români), I-III, București, 1995 (în colaborare cu Teofil Teaha și Ioan Ilișiu); Flori alese din cântecele poporului - Florilège des chants populaires roumains, îngr. Ovid Densusianu, București, 1999 (în colaborare cu Florica Șerb). Repere bibliografice: Eugen Simion, O antologie
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289627_a_290956]
-
radicalismului. Este un eveniment în cultura italiană a acestor ani. Nu se poate să nu-l cunoști. Să nu cunoști definiția care este dată aici revoluționarilor, non-violenței, puterii, stângii tradiționale și noii stângi („ajunge cu această stângă măreață doar la înmormântări, la comemorări, la proteste, la celebrări; toate astea sunt, și ele, «fasciste»”), fascismului și, mai ales, în mod sublim, antifascismului („dar cine sunt, la urma urmei, acești fasciști împotriva cărora de douăzeci de ani vă constituiți... într-o uniune sacră
[Corola-publishinghouse/Science/2224_a_3549]
-
a contribuit puternic și televiziunea, care, de exemplu, în acești douăzeci de ani, a depreciat net orice conținut religios: ei, da, l-am văzut des pe Papă dând binecuvântarea, i-am văzut pe cardinali la inaugurări, am văzut procesiuni și înmormântări, dar acestea erau evenimente contraproductive scopurilor conștiinței religioase; de fapt, avea loc, măcar la nivel inconștient, un profund proces de laicizare, ce lăsa masele din centru-sud pe mâna puterii mass-media și, prin aceasta, pe mâna ideologiei reale a puterii: le
[Corola-publishinghouse/Science/2224_a_3549]
-
cântat / [...] Cântă un cântec uitat / Despre lumea vie / [...] Ca o păpădie de sorți / Care se scutură / În morți” (Cântec). Cu versurile din Crini pentru domnișoara mireasă (1973) motivele sunt recontextualizate într-un univers de inspirație folclorică. Scenariile morții și ale înmormântării, mioritica moarte-ca-nuntă a celui nenuntit devin pretexte pentru ritualuri ambigue (coborârea în pământ, înghețarea etc.), adesea cu implicații cristice, dar în cheia unui misticism ciudat, crud: „Să bem vinul de nuntă, mirele a murit, / Mireasa a murit și ea, / Nuntașii
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287968_a_289297]
-
pentru organizarea Saturnaliilor, este atestată o întreagă producție literar-artistică celebrând râsul și ridiculizarea ritualică, pe teme din cele mai diverse ("sunt cunoscute ridiculizările rituale legiferate la care era supus comandantul victorios de către soldați; e cunoscut râsul ritual al romanilor la înmormântări; e cunoscută libertatea legiferată a râsului mimic"91 etc.). Spre această idee se îndreaptă și Ulrich Weisstein în studiul său dedicat formelor artistice de "imitație răzbunătoare" a modelului: Întrucât aceste parodii făceau parte din concursurile desfășurate la diverse festivaluri, putem
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
anumite proverbe sau calambururi ("acesta instrumenta o anchetă după procedurile legii Cornelia [...]. Redactează și iscălește actul de acuzare: uciși 35 de senatori, 221 de cavaleri romani, cât despre restul cât nisipul și colbul drumului [s.n.]"). Statutul de observator al propriei înmormântări îi oferă lui Claudius și posibilitatea de a asista la o parodie bine închegată a îndepărtatelore nenia, cântece funerare "cu origini străvechi, care erau intonate în onoarea decedatului de către bocitoare care însoțeau cortegiul funerar"153. Îndemnul serios din primele rânduri
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
postmodernismului (p. 75): Într-unul dintre finaluri, Daniel se întoarce la locul traumei trecute, casa părinților săi executați pentru trădare, numai pentru a descoperi că viața este aici și mai grea decât cea cunoscută de el (...). Un alt final descrie înmormântarea surorii sale, cu nelipsitele rugăciuni plătite (...). Iar, într-un alt final, Daniel se află, în mai 1968, în biblioteca de la Columbia University și scrie dizertația/romanul/jurnalul/confesinea pe care o/îl citim, când i se spune Închide cartea, omule
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
al imaginarului este revelat și de contextul ritualic în care acest cuvânt a fost utilizat cu un sens specific. În prima sa formă atestată documentar (pe care o cunoaștem azi), denumea măștile din ceară ale strămoșilor purtate în jurul catafalcului, la înmormântarea unui nobil sau chiar a împăratului roman (deja cunoscutul nouă funus imaginarium, despre care am pomenit mai devreme). Funcția comemorativă pe care a avut-o semantismul originar al cuvântului (asupra căruia vom mai reveni) va fi preluată în schema generală
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
că îl diferențiază fundamental de imaginarul precreștin este sentimentul permanent de frică, uneori manifestat violent, individual sau colectiv; el este însă integrat abil, ca o modalitate eficientă a politicilor instituționale de a asigura controlul manifestărilor psiho-sociale. În ritualul roman de înmormântare, funus imaginarium indica faptul că populația și instituțiile stăpâneau conștient procesul de memorare, precum și relația cu trecutul și cu spiritul înaintașilor. Întâlnirea dintre simbolismul acestui ritual și creștinism și transferarea "mecanismului" lui la nivelul mentalului colectiv face ca, în procesul
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
și care va face ca Roma păgână să fie dată uitării; Lethe este Tibrul, Mnēmosyne este Bosforul. Doar spiritul imperial trece de la un oraș la altul, de la un imperiu la altul, într-o metempsihoză simbolică și spirituală. La fel, ceremonialul înmormântării autocratului divin, care va sacrifica la început anumite etape "păgâne", pentru a le înlocui cu noi componente (vom vedea un exemplu eșuat chiar la funerariile lui Constantin I), ca mai târziu să le reintegreze - precum corpul de ceară al împăratului
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
o nuanță peiorativă) la unul politic și istoric. Contextele ne par astăzi de asemenea ambigue: imaginarius înseamnă fie cel care realizează o figură (materială), fie cel care o poartă în cadrul ritualului funus publicum (în practică, mai mult decât o simplă înmormântare, cu atât mai semnificativ în cazul în care înaltul aristocrat decedase într-un loc îndepărtat, de unde era adusă la Roma urna de cenușă, dacă nu corpul acestuia; cazul augustului Traian, ale cărui rămășițe au fost omagiate și depuse la baza
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
care s-a ancorat noțiunea imaginarius a generat în cele din urmă un sens aparte pentru acest termen, cu relevanță politico-religioasă, atunci când a ajuns să denumească funus imaginarium, despre care am pomenit încă de la început: componenta ritualică din cadrul procesiunii de înmormântare a împăratului roman (secolele I-IV d.Ch.). Pentru că ceremonia, cum am accentuat în alt context mai devreme, avea ca scop și glorificarea autocratului (consecratio), corpul său era însoțit de purtătorii unor obiecte simbolice, "chipurile" (măștile de ceară ale) strămoșilor eroi
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
dar cu relevanță ritualică și, surprinzător sau nu, politică. Practic, pentru că împăratul nu putea fi prezent întotdeauna și nici oriunde în teritoriul administrat, în orașele importante din provincie se recurgea la un substitut al său, o "figură"; la fel, la înmormântare, pentru a se mima coparticiparea cetățenilor imperiului la ceremonia de consecratio care îi era dedicată la Roma. "Corpul" (de ceară) - dacă exista -, un element scenografic spectaculos, era investit cu un simbolism de factură sacrală (la fel, masca mortuară). Interpretări recente
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
actul de consacrare a memoriei împăratului − reamintesc că procesiunea a fost destinată mai întâi înalților demnitari și aristocrați romani (Flower 263-69); ulterior, datorită impactului asupra comunității, dar și semnificației sale, a fost limitată oficial de Augustus însuși la procesiunea de înmormântare a împăraților, funus imperatorum, și, implicit, la divinizarea lor prin apoteoză, consecratio. Decizia autocratului de a-și apropria autoritar această formă de sacralizare a dus, pe de-o parte, la un monopol imperial asupra spațiului public și asupra traseelor urbane
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
cel divin era consfințită politic, printr-un decret dat de senat pentru organizarea ceremoniei speciale de consecratio a împăratului (valabilă pentru întreaga oïkouménè). Decizia instituțională impunea ca omagierea defunctului august să iasă din "normalitatea" ritualică și din cadrul cultual comun al înmormântării, funus publicum, pentru a deveni un proces colectiv de divinizare a familiei imperiale. Funus ajunge să fie mai curând "antecamera" asimilării împăratului în rândul zeilor, ceea ce atestă modul în care se consolida în secolele I-IV cultul imperial, ca și
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
constituia și o lecție de pedagogie civică în raport cu figurile mitice tutelare ale războiului, în special cu Mars Ultor roman (v. fig. 3 și fig. 4), pentru că îi revela cetății caracterul apoteotic al funcției supreme. Transformarea modelului republican al ceremoniilor de înmormântare (rezervat aristocraților) în grandioase funera imperiale a impus omagierea vocației autocratului de cuceritor al lumii, prin includerea în cortegiul veteranilor (eroilor martori), alături de populus, societatea civilă, a soldaților săi, ordines. Funerariile publice ale nobililor, apoi doar cele ale împăraților au
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]