KorAP: Find »[drukola/base=beznă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...122 123 124 ...127 >

3,162 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363

Majoritatea oamenilor sunt obișnuiți. Bâjbâie pe întuneric. Ca mine, de exemplu. — Tu nu ești un om obișnuit. Ți-am mai spus. Am făcut un efort deosebit ca să-mi scot obsesiile sexuale din minte. Erecția nu-și avea nici un sens în bezna aceea din subteran. Îmi era și greu să mai fac pași astfel. Am schimbat subiectul. — Ziceai că aparatul acela al tău emite ultrasunete care-i sperie pe Întunegri. — Da. Atâta vreme cât le emite, nemernicii nu se apropie mai mult de cincisprezece

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
perete, a aruncat umerașele și a apucat cu ambele mâini bara din oțel inoxidabil de care fuseseră agățate acestea. A rotit-o puțin și panoul pătrat din partea de jos, de aproximativ șaptezeci de centimetri, s-a deschis imediat. Dincolo de el, beznă totală. Și umezeală. În cameră pătrunse un aer muced. — Îți place, nu? mă întrebă fata cu mâinile pe bară încă. — Cred că nu i-ar fi dat nimănui prin cap că ar putea exista aici o ieșire secretă. Am impresia

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
și cu dantura. Și ea se deteriorează o dată cu trecerea anilor. Nu sunt cinic, sunt sceptic. Atât. — Ți-e frică? — Da, mi-e frică. M-am aplecat și am mai privit o dată prin gaura aceea neagră. Era mică și învăluită în beznă. De mic copil am urât întunericul. — Nu te mai poți întoarce. Nu-ți rămâne decât să mergi înainte. Logic! am zis. Începeam să simt că trupul nu-mi mai aparține. Mai avusesem senzația asta în timpul liceului, când jucam baschet. Mingea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
După ce-am trecut de deschizătură, a învârtit un mâner și ușa s-a închis la loc. Pe măsură ce se închidea, petecul de lumină era tot mai mic. La un moment dat a dispărut de tot. Parcă era și mai multă beznă și umezeală de data asta. Nici lanterna nu făcea față întunericului. Dâra de lumină era slabă de tot. Nu prea înțeleg de ce a ales bunicul tău să o șteargă fix prin apropierea cuibului Întunegrilor. Pentru că i s-a părut drumul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
să nu simt rana, dar începuse să mă doară. Mă împungeau mii de ace în burtă și transpirasem tot. O sudoare rece. Cu toate astea, îmi era mai frică să nu o pierd pe ea și să rămân singur în beznă. Cu cât înaintam, cu atât aveam senzația că trupul nu-mi mai aparține. Așa e. Dacă nu-l vezi, începi chiar să te îndoiește de existența lui. Mi-am ridicat palma în fața ochilor. N-am văzut-o. Senzația este foarte

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
cum o să-și găsească sufletul salvarea? În timp ce mă gândeam la toate astea, eram cu ochii pe fată. I se vedea fusta roz de sub haina kaki pe care i-o dădusem eu. Și tenișii roz. Cerceii sclipeau ca niște licurici în beznă. N-a întors nici măcar o dată capul să vadă dacă eram pe-aproape. Își vedea de drum cu îndârjirea unui cercetaș. Încercam să-mi scot din minte ideile năstrușnice de adineauri. S-a oprit puțin la prima intersecție de cărări, a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
știu este că n-avem cum să ne rătăcim. Hai să intrăm repede! Am mai îndreptat o dată lanterna spre sculpturi și am pornit imediat după ea. Mă impresionaseră teribil lucrările acelea atât de rafinate făcute de Întunegri pe o asemenea beznă. Chiar dacă știam că ei văd pe întuneric, n-aveam cum să nu-i admir. Acum erau cu siguranță cu ochii pe noi și ne urmăreau liniștiți fiecare mișcare. După ce-am intrat în sanctuar, drumul urca ușor și plafonul era

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
suprafața pământului, mărturisesc că era un traseu pe care l-ar fi putut parcurge cu ușurință, într-o duminică dimineața, un alpinist amator sau chiar un elev de școală primară. Câtuși de puțin periculos. Lucrurile stăteau puțin altfel aici din pricina beznei. În primul rând, pentru că nu vedeam absolut nimic și nu știam la ce să mă aștept. Nici măcar nu eram sigur că am luat-o pe unde trebuia. Nu mi-am dat seama până acum că întunericul poate provoca atâta spaimă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
moartea... și multe altele. A îndreptat lumina lanternei spre picioare și mi-a arătat ceva care semăna cu un șanț de vreo zece centimetri adâncime și lat de vreo zece metri. Șanțul mergea în linie dreaptă până hăt departe în beznă. Dacă o iei pe lângă el, ajungi la vechiul altar. Este locul cel mai sfânt din sanctuarul lor. Nici un Întunegru nu îndrăznește să se apropie de el. Cred că bunicul s-a ascuns acolo și stă foarte liniștit. Am pornit de-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Nu se auzea decât ecoul tălpilor noastre de cauciuc, la îmbinarea dintre pereți. Ridicam din când în când privirile fără să vreau. Acolo, printre Întunegri, mă așteptam parcă să văd stelele și luna. Dar nu se vedea nimic. Simțeam greutatea beznei care mă apăsa. Nici o adiere de aer proaspăt. Nici n-avea cum să nu fie stătut. Mă copleșea tot mai mult. Trăiam cu senzația că se îngreunează chiar propria-mi existență. Respirația, mișcarea mâinilor, a picioarelor... totul părea învăluit într-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
prinsă de curea. Nimeni nu e singur pe lume. Nici nu poate fi. Legăturile nu se pot rupe de tot. Plouă. Păsărelele ciripesc. Se găsește cineva să facă o rană altcuiva. Sau o fată cu care să te săruți în beznă. — Da, e adevărat, dar lumea nu are cum să supraviețuiască fără dragoste, zise fata. Dacă nu există dragoste, o asemenea lume trece pe lângă fereastra ta ca vântul. Nu o poți atinge, nu o poți mirosi. Oricâte fete ai cumpăra cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
să nu fac nimic. Când citesc nu sunt obligat să și gândesc. M-a privit câteva clipe. Apoi s-a ridicat de la masă și s-a dus la rafturi. Stăteam cu capul rezemat în mâini, cu ochii închiși, cufundat în beznă. Oare cât o să mai dureze iarna? Bătrânul îmi spusese că va fi lungă și grea, dar de-abia a început. Oare Umbra o să reziste? Ar trebui înainte de toate să mă întreb pe mine dacă o să rezist în starea de incertitudine

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
termosul, sticla de whisky. Aș fi vrut să mă opresc și să arunc tot ce nu-mi trebuia, dar n-aveam răgaz nici măcar să mă gândesc la rană. Pe deasupra, mai eram și „în lesă“, așa că nu puteam slăbi pasul. În bezna aceea neagră, gâfâitul fetei și zdrăngănitul lucrurilor din rucsac au fost acoperite de un zgomot puternic. Cu cât înaintam mai mult, cu atât se auzea mai clar. Aveam impresia că ne avântam chiar spre sursă. La început a fost un

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Gâfâiam îngrozitor. Alergam ca nebunii spre un punct fatal în timp ce lumea subterană se cutremura din toți rărunchii. Din când în când auzeam bufnituri îngrozitoare, de parcă se ciocneau niște bolovani uriași unul de altul. Pe când ne afundam tot mai mult în bezna aceea, împinși de împrejurări, simțeam ceva zvârcolindu-se și luptând din răsputeri să ne despartă. Zgomotul infernal a mai continuat o vreme și apoi a încetat brusc. Doar câteva clipe. Curând după aceea liniștea a fost întreruptă de un fel

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
ei bruma de aer care mai exista acolo. Ciudat rău. A fost singurul zgomot care se distingea atunci. Toate celelalte încetaseră. Și cutremuratul pământului, și huruitul, și bubuitul... În urechi îmi vâjâia doar un hiu hiu hiu. Răsuna strident în beznă. Parcă ne pândea nerăbdător un animal de pradă, gata-gata să pună laba pe noi. Sau mii de insecte subterane oribile, având aceeași țintă, se dilatau și se contractau precum burduful unui acordeon. Indiferent ce-o fi fost, era un zgomot

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
câte lipitori sunt într-una singură. M-a prins de cot, iar eu m-am agățat de poala canadienei pe care o purta. Înaintam cumplit de greu pe lespedea alunecoasă, îngustă doar de vreo treizeci de centimetri. Mai era și beznă cumplită. Lipitorile strivite se lipeau de tălpile tenișilor, transformându-se într-o masă gelatinoasă care se îngroșa mereu. Cred că apucaseră să se cațere câteva pe mine când am căzut adineauri. Le simțeam pe gât și după urechi, sugându-mi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
ea. Ajungem într-un loc unde o să fim în siguranță. Am încuviințat doar, pentru că nu mă simțeam în stare să mai scot nici un sunet. Abia apoi mi-am dat seama că dădusem degeaba din cap. Nu se vedea nimic în bezna aceea. — Ai auzit ce-am zis? Ești teafăr? — Am auzit. Mi-e doar puțin greață. Îmi simțeam stomacul în gât cam de multișor. Nici nu era de mirare cu miile de lipitori care miroseau oribil și se lipeau de noi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
zis? Ești teafăr? — Am auzit. Mi-e doar puțin greață. Îmi simțeam stomacul în gât cam de multișor. Nici nu era de mirare cu miile de lipitori care miroseau oribil și se lipeau de noi, cu aerul ăla închis și bezna înfiorătoare, cu oboseala sfâșietoare și dorința înnebunitoare de a trage un pui de somn. Toate au o limită. Nervii îmi erau încordați la maximum. Mă simțeam ca un pian care nu mai fusese acordat de cel puțin cinci ani. Oare

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
de prost. Am mai înaintat vreo douăzeci-treizeci de pași și ne-am oprit. În fața ochilor noștri se înălța un turn cilindric uriaș. A luminat turnul cu lanterna. Sus, sus, mult deasupra capetelor noastre. Era imposibil să-i apreciezi înălțimea din cauza beznei. Lanterna nu ne era de nici un folos în sensul acesta. Singurul lucru de care mi-am putut da seama era că se îngusta spre vârf. N-am avut timp suficient să-l studiez cât aș fi dorit. Fata a trecut

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
ne agățăm cu amândouă mâinile. Avându-le ocupate, nu ne-am putut lumina drumul, așa că s-a întâmplat să mai călcăm în gol și să ne fie cumplit de greu să reluăm cățăratul. Cred că nici Întunegrilor, care vedeau în beznă, nu le era ușor, darămite nouă care ne târam pe zidul acela stâncos ca niște șopârle. După ce-am urcat treizeci și șase de trepte - recunosc că am mania număratului - am auzit un zgomot asurzitor care venea dinspre picioare. A

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
facă așa ceva. Nimeni nu are voie să fure amintirile altuia. E ca și când i-ai fura din vârstă. Pe măsură ce mă-nfuriam, îmi trecea spaima. M-am decis să nu mă las. Voiam să trăiesc! Să ies din tărâmul acela straniu al beznei și să-mi recuperez amintirile furate. Indiferent dacă se sfârșea lumea sau nu. Eram hotărât să îmi revin complet. — Funia! țipă fata. — Ce funie? Vino repede! Atârnă o funie! Se vede de-aici. Am urcat în fugă trei sau patru

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
voi supraviețui deci. Vreau să-mi recuperez amintirile. Nu mă mai las manipulat! Îmi venea să țip ca să audă toată lumea, însă am realizat imediat că n-avea nici un rost să țip în poziția în care eram, agățat de stâncă, în beznă totală. Am întors puțin capul și am ridicat privirile. Ea urcase mai mult decât estimasem. Oare ce distanță era între noi? Dacă era s-o măsor în etaje de magazin universal, probabil trei sau patru. Până la raionul cu îmbrăcăminte pentru

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Am apucat funia cu o mână, cu cealaltă am scos lanterna din buzunar și i-am răspuns la semnal. Am îndreptat apoi lanterna în jos ca să văd până unde ajunsese apa. Nu se discernea nimic. Lanterna mea era prea slabă, bezna era prea densă. Dacă nu mă apropiam mai mult, n-aveam de unde să știu care era situația. Ceasul arăta patru și douăsprezece minute dimineața. La suprafață nu se luminase încă de ziuă, ziarele nu apăruseră, trenurile nu circulau. Oamenii dormeau

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
totuși prea puternică pentru ochii mei care se învățaseră cu întunericul. Trebuie să recunosc faptul că, încă din timpuri străvechi, omul a reușit să se adapteze oricărei situații. Nu mă mai mir că trupurile Întunegrilor au devenit funcționale doar în bezna cea mai adâncă. După ce-am urcat vreo șaizeci sau șaptezeci de noduri, am ajuns în vârf. M-am apucat cu ambele mâini de marginea stâncii și am încercat să mă salt asemenea unui înotător care se ridică pe marginea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
rămas în ușă, mi-am scos ochelarii fumurii și am așteptat să mi se obișnuiască ochii cu întunericul dinăuntru. Ea stătea puțin mai încolo. Nu voia să se apropie prea mult de clădire. Îi era frică de vâjâit și de beznă. Fiind deprins cu întunericul, mi-am dat imediat seama că era cineva acolo. Un bărbat subțirel. În fața lui se înălța, spre tavan, o coloană cilindrică de vreo trei sau patru metri în diametru. Bărbatul o privea nemișcat. În afara ei, nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]