KorAP: Find »[drukola/base=ceașcă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...122 123 124 ...149 >

3,719 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905

face loc ordinatoarelor și mașinilor. Hârtiile se adunau în teancuri imense, cu toate eforturile neîncetate de reducere a informațiilor necesare în biți electronici. Materialul venit de curând se acoperea repede de zgârieturi, de umflături și de arcuri brune lăsate de ceștile de cafea. Doi oameni erau răspunzători de aeest centru și, în consecință, de întreaga colonie: directorul de exploatare și adjunctul său. Își vorbeau prietenește, titlurile sforăitoare nu aveau nici un sens în aceste lumi de frontieră. Cel care acorda prea mare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
îi inspiră un pic de respect lui Ripley, care arătă spre masă. ― Doriți ceva? Cafea, ceai, șpriț? ― Ar fi bună o cafea, spuse el. Gorman dădu din cap. Ea ajunse la tastatura de comandă a bucătăriei integrate și ceru două cești. ― Nu era nevoie să vii cu armata, îi spuse ea cu o încercare de surâs. Am depășit stadiul violenței, psihomedicii au confirmat-o și este menționat și în ultimul certificat medical. (Arătă cu mâna un birou pe care erau îngrămădite

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
că expediția asta nu va fi decât o pierdere de timp și de bani, dar trebuie să facem ceva. Nu era nevoie să intre în detalii. Ripley știa unde voia el să ajungă. Se duse la bucătărie și aduse două cești. În timp ce Gorman își bea cafeaua, ea începu să umble prin cameră ― prea strâmtă pentru așa ceva, dar ea tot încerca. Burke se mulțumea să aștepte. ― Nu, declară, ea în sfârșit. Nici vorbă. ― Ascultă-mă. Nu e chiar ce gândești. Ea se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
Companiei. Iar dacă, într-adevăr, satelitul releu este în pană, nici nu va fi nevoie să coborâm pe planetă. Dar fiindcă nu avem habar de originea problemei, aș dori să fii cu noi. În calitate de consilieră. Asta-i tot. Gorman lăsă ceașca pentru a preciza: ― Și, presupunând că ar fi necesară o intervenție, nu va fi nevoie să avansați cu trupele. Eu pot să vă garantez securitatea. Ea-și ridică ochii la cer. ― Nu ne vor însoți niște simpli soldați, Ripley, adăugă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
psihanaliza lunară. Zâmbetul bărbatului se estompă, dar vocea se făcu mai puternică: ― De acord, să lăsăm vorbăria. Am citit rapoartele. În fiecare noapte ai același coșmar și te trezești tresărind, asudată și... ― Nu! Răspunsul meu e nu. (Luă cele două cești, deși bărbații nu-și terminaseră cafeaua. O altă modalitate de a-i concedia.) Acum lăsați-mă. Îmi pare rău. Se priviră. Expresia lui Gorman era imposibil de interpretat, dar Ripley avu impresia că trecuse de la curiozitate ladispreț. Individul n-avea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
Un reflex mașinal. Nu era nevoie să șușotești instrucțiuni sau să pui cartoane cu numele lângă pahare. Apone și membrii secției de asalt rechiziționează masa cea mare, în timp ce Ripley, Gorman, Burke și Bishop se așezară la cealaltă. Toți își mângâiau ceștile sau paharele așteptând ca autobucătarul navei să le prepare ouăle, surogatul de jambon, pâinea prăjită și chiflele, condimentele și vitaminele complementare. Fiecare soldat se identifica după uniformă. Nu erau doi în ținute identice, nu din motive de individualizare ci de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
materiale compozite. În mai multe birouri, ferestrele cu geam triplu de sigurață erau sparte, iar ploaia și vântul năvăleau prin aceste găuri largi. Hicks intră într-un birou pentru a lua o gogoașă incepută pusă pe o masă, lângă o ceașcă plină ochi cu apă de ploaie. Zaț de cafea prin băltoace. Oamenii lui Apone răscoleau sistematic nivelul inferior, câte doi, dar reacționând ca unul. Nu era mare lucru de văzut. Hudson, care mergea alături de Vasquez, își ridică privirea de pe deteetor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
Începe cu începutul. Fetița nu se mișcă, expresia feței rămase neschimbată. Era amorfă, fără să fie catatonică, tăcută, fără să fie mută. Dezamăgit, Gorman se îndreptă și se uită la stânga, prilej cu care o văzu pe Ripley intrând cu o ceașcă aburindă. ― Unde sunt părinții tăi? Trebuie să încerci să... ― Gorman! Fă o pauză, ce zici? Locotenentul vru să-i răspundă, dar se răzgândi și dădu din cap resemnat. Se ridică. ― Blocaj mental complet. Am încercat totul, cu excepția metodei dure. Și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
al coloniei, pe care Hudson îl reactivase, apoi îngenunche lângă fetiță. Îi dădu la o parte o meșă încâlcită care-i cădea pe ochi. Femeia ar fi putut să coafeze o statuie, judecând după reacțiile ei. Zâmbind mereu, îi întinse ceașca aburindă. ― Ține, gustă. Dacă nu ți-e foame, măcar sete ți-o fi. Și pun pariu că nu ți-a fost prea cald în balonul ăla din circuitul de aerisire, de când nu mai funcționează sistemul de încălzire. (Îi ținea ceașca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
ceașca aburindă. ― Ține, gustă. Dacă nu ți-e foame, măcar sete ți-o fi. Și pun pariu că nu ți-a fost prea cald în balonul ăla din circuitul de aerisire, de când nu mai funcționează sistemul de încălzire. (Îi ținea ceașca sub nas pentru a o face să adulmece mirosul, cald și aromat al conținutului.) Este cacao. Nu-ți place? Fetița nu se mișcă, iar Ripley strânse mânuțele în jurul ceștii, apoi le ridică spre gură. Dietrich avea dreptate în privința reflexelor motorii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
de aerisire, de când nu mai funcționează sistemul de încălzire. (Îi ținea ceașca sub nas pentru a o face să adulmece mirosul, cald și aromat al conținutului.) Este cacao. Nu-ți place? Fetița nu se mișcă, iar Ripley strânse mânuțele în jurul ceștii, apoi le ridică spre gură. Dietrich avea dreptate în privința reflexelor motorii. Bău mecanic și fără să privească. Îi curse o parte din cacao pe bărbie, dar cea mai mare parte se duse pe gât. Temându-se să nu forțeze un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
gură. Dietrich avea dreptate în privința reflexelor motorii. Bău mecanic și fără să privească. Îi curse o parte din cacao pe bărbie, dar cea mai mare parte se duse pe gât. Temându-se să nu forțeze un stomac atrofiat, Ripley luă ceașca pe jumătate plină. ― Ei, a fost bună? O să mai bei peste un minut. Nu știu ce ai mâncat și ce ai băut până acum și nu vreau să te îmbolnăvesc cu mâncare prea bogată (Îi mai descâlci părul blond.) Sărăcuța. Nu prea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
cam tot așa. Am observat că majoritatea oamenilor vorbesc fără să spună nimic. Le place să pronunțe cuvinte, dar nu asculta răspunsurile. Mi se pare o prostie. Dacă ești mic, nu înseamnă că n-ai nimic important de exprimat. (Puse ceașca de-o parte și luă o cârpă pentru a șterge urmele de cacao de pe bărbia fetiței. Simți osul mandibulei sub pielea întinsă.) Oho, zise ea surâzând. Acum că bărbița e curată, nu mai are aceeași culoare cu restul și va

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-i unul câte unul, pe măsură ce vor încerca să se infiltreze până la noi. Cei doi infanteriști dădură din cap. Hudson se ridică de la consolă, își luă pușca și se luă după Vasquez care pornise deja spre culoarul principal. Ripley remarcă o ceașcă de cafea pe jumătate plină, o luă și o bău pe nerăsuflate. Licoarea era călduță și infectă, dar îi umezi gâtul. Caporalul o privea, așteptând să termine. ― De când n-ai mai dormit? Douăzeci și patru de ore? Ea ridică din umeri, nesurprinsă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
pe noi ne vor ei. Și ne vor avea până la urmă. ― E posibil. Avu un simulacru de zâmbet. Ea încercă să-l imite dar nu avea de unde să știe dacă reușise. Ar fi dat salariul pe un an pentru o ceașcă de cafea caldă, dar nu avea cu cine să facă acest troc și-i era lene să se ducă la distribuitor. Puse aruncătorul de flăcări în bandulieră. ― Hicks, eu nu vreau să sfârșesc ca ei. Mă gândesc la coloni, la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911

înainte ca acestea să prindă contur, cele două uși din dreapta sa se deschiseră din nou. Își făcură intrarea cei cinci chelneri Troog și tânărul. Chelnerii Troog aduceau pahare înalte, transparente ce conțineau ceva lichid; în mâna tânărului se afla o ceașcă și o farfurie, și un bol cu frișcă. "Cafea?" - se întrebă Gosseyn. Cafea era. Așezată repede pe masă de mâinile care luară apoi farfuria de omletă. Chelnerii Troog strânseră și ei farfuriile aduse mai devreme. Interesant că băiatul, ieșind împreună cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
dodecimală. Gândi: " Imediat ce clarific această situație, încât să nu mai am nici o problemă, o să-l trimit undeva pe Pământ." 25 Oarecum stupefiat, Gosseyn își turnă puțină frișcă, amestecă și luă prima înghițitură de ceea ce, după gust, părea cafea veritabilă. Luând ceașca, observă că pe marginea farfuriei se aflau vreo șase cubulețe de zahăr; dar corpurile Gosseyn nu foloseau zahăr la cafea; și cuburile rămaseră la locul lor. Era un alt exemplu că autonumilul Troog studiase necesitățile umane, ajungând până și la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
nu avea să-i preia comanda. Probabil din același motiv fusese adus tânărul la bord. Pentru a-i ajuta să nu scape nici un detaliu. În aceste probleme mărunte și în relație cu știința, sistemul avea meritele lui. Dar altfel... Puse ceașca pe masă și se uită spre comandant care, remarcă el, sorbea lichidul din paharul care-i fusese adus. Gosseyn scutură din cap către el. - Îmi este dificil, spuse, să-mi imaginez acest sistem de conducere în relație cu problemele importante

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255

întăreau dorința de-a merge la bibliotecă și a citi cărțile lui Monciu-Sudinski, atâtea câte se mai găseau după ce fuseseră arse sau confiscate. Parcă era altfel decât în poeziile cu mistreți și căprioare din manualele cu poza rumenă a lui Ceașcă. Știam și ce mă așteaptă. Nu pupasem în fund și nu mi-era rușine să mă uit în oglindă; carnetul UTC venise pe bandă rulantă (îl primisem gata semnat), iar cel de partid nu mai însemna nimic pentru nimeni (ajunseserăm

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
de soare și iarna de crivățul rusesc. Oamenii își săpaseră mici grădini, în care creșteau trandafiri, zarzavaturi și, desigur, pisici. Apăruse însă un dement la televizor, căruia apropiații îi spuneau „tovarășul Nicolae Ceaușescu“, iar lumea de rând „nea’ Nicu“ sau „Ceașcă“ (ultima denumire sugera ceva familiar și-afectuos, aproape imposibil de înțeles), și lucrurile o luaseră razna. În 20 de ani, nebunul de la televizor reușise să pună la pământ tot ce clădiseră ceilalți într-un secol: dărâmase casele și tăiase bulevarde

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
parametrii se suprapuneau, ca într-o aplicație pe calculator. Puteam să fiu eu în locul lui Costi sau al lui Tony, în funcție de cum mixam indicii de vârstă, mediu și personalitate. Făcusem și eu Școala Centrală; se chema altfel pe vremea lui Ceașcă, dar nu conta. Diferența de vârstă mocnea și ea acolo: între mine și Maria încăpeau vreo 12 ani. O iubeam și eu calm, puternic, maniacal. Invidiam porțiunea de spațiu fizic și afectiv care se întindea între noi și pe care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
încă mirosul stătut al nopții sau poate al vreunei bătălii pierdute, pe care nu ne-o mai aminteam. Mă simțeam bine, ciudat, ca atunci când nu dormi destul. O urmăream pe Maria în ceață, o jumătate de-obraz încălzită de aburii ceștii pe care-o ducea la gură. Mihnea râdea, Dumnezeu știe de ce. Tânărul Lupu arăta perfect, hainele nu mișcau o cută, parcă nu zăcuse în aceeași magherniță cu noi. Galbenul înnegrit al tutunului îi dispăruse de pe degete; se lăsase brusc de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
ale lui Bidileanu, îți mai aduci aminte?“ Bineînțeles că da. Nu-mi aminteam să i le fi arătat lui Mihnea. „Surpriză: sunt scrise de una și-aceeași persoană.“ M-am foit pe scaun, cu cafeaua fierbinte-n mână. Simțeam căldura ceștii, îmi ardea palmele, asta era ceva real, sigur, verificabil. „De unde și până unde?“, s-a interesat Maria. Își bea liniștită cafeaua, cu-o mână pe piciorul meu. Tânărul Lupu urmărea scena cu-atenție, se făcea că plouă. „Când unii dorm

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
mi-a întins un plic poștal, galben-muștar. Se scurgea încă ploaia de pe el. „Deschide-l.“ L-am tras peste masă, lângă mine. Era deja tăiat pe lungime și nu conținea nici o adresă. Am scuturat ambalajul într-un loc liber, printre cești. Din el a căzut o carte subțire, cu cotorul alb-lucios. Nu descifrai decât titlul, numele autorului fusese ras cu lama. Am ridicat-o și, sub privirile tuturor, am citit cu voce tare: „Alexandru.“ „Ce mai e și asta?“, s-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
gură). Apreciam caimacul (conținea calciu, mă dădăcise maică-mea că e bun). Nu renunțam la izmene, mai ales iarna (când te înțeapă prostata, nu mai faci pe eroul). Iubeam fulgii de praf, le admiram zborul prin casă, sclipirile pufoase în ceașca de ceai. Cât despre păienjeni, n-aveam nimic cu ei, mi se păreau niște insecte fragile și utile, de păstrat la casa omului: te ajutau să scapi de gândaci, furnici și musafiri. Când Maria mă implora să strivesc câte-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]