71,108 matches
-
două nu duc nici o aromată; prin urmare, în cazul lor, apelativul „mironosițe”/„mirofore” este impropriu. Ele vin pur și simplu ca să vadă mormântul. Acesta e deschis de un înger care le spune că Isus nu se mai află acolo. Marcu descrie alt grup de „mironosițe”, alcătuit din Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, și Salomeea. Acestea aduc aromate 5. Spre deosebire de relatarea din Matei, femeile prezentate de Marcu găsesc piatra dată deoparte și, intrând, văd un tânăr într-o cămașă albă, care
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
cu aceeași structură și aproximativ aceleași personaje. Mai mult, imediat după acest episod, inserat în prima parte a evangheliei, nu în ultima, cum se întâmplă la ceilalți evangheliști, Luca are notița despre grupul ucenicilor lui Isus, unde Maria Magdalena este descrisă ca o fostă posedată din care „au ieșit șapte demoni”. O asemenea învecinare nu poate fi cu totul inocentă. Deși femeia din casa fariseului nu poartă nici un nume, faptul că la câteva versete apare o „demonizată” numită Maria Magdalena poate
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Prima constatare: datele respective nu îngăduie suprapunerea celor trei personaje: Maria din Magdala, Maria din Betania, sora Martei și a lui Lazăr, păcătoasa pocăită. Scena care le apropie pe acestea până la identificare este așa-numita unctio Bethaniae. Matei și Marcu descriu o femeie oarecare (n-o caracterizează în nici un fel), care intră în casa lui Simon și-I varsă lui Isus parfum peste păr. Luca vorbește clar despre o „păcătoasă”, cunoscută ca atare de lumea din oraș, care intră în casa
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
mărturii pro domo. Mărul discordiei între savanți și exegeți este sensul acestui „sărut pe gură”. E vorba despre un gest ritualic sau despre unul erotic-pasional? Sărutul trebuie pus în legătură cu semnificația termenului koinonos! Textul copt folosește acest termen grecesc pentru a descrie relația dintre Isus și Maria Magdalena. Ei formează un cuplu în care fiecare membru are importanța, sensul și rolul său. Gnosticismul presupune dualitatea principiilor - mai bine zis, bipolaritatea principiului divin. Dumnezeu este prin esență androgin. Componenta feminină nu se subordonează
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
nu convinge deloc. Cel mai pertinent contraargument mi se pare acela că aramaica avea deja un cuvânt, siqar, iar metateza si-/is pare dificilă din punct de vedere lingvistic. În plus, teoria se bazează pe un anacronism, întrucât Flavius Josephus, descriindu-i pe sicarii, vorbește despre situația anilor 50 d.Hr., mult după misiunea lui Isus. 2. „Iscariot” face aluzie la caracterul personajului (etimologie psihologizantă). De fapt, în acest caz, avem de-a face nu cu un supranume, ci cu o
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ești sfântul lui Dumnezeu. Isus le-a zis: Nu Eu v-am ales pe voi doisprezece? și unul dintre voi este diavol. Zicea despre Iuda al lui Simon Iscariotul. Acesta avea să-l trădeze (paradidomi), unul dintre cei doisprezece. Ioan descrie o relație foarte tensionată între Învățător și ucenici. șocați de „enormitatea” pretențiilor lui Isus, mulți (polloi) dintre ei „dau înapoi”, părăsindu-L fără nici o ezitare. Isus nu-i cruță nici pe cei doisprezece, punând degetul pe rană: unul dintre ei
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
al apostolilor și hoț - vor face carieră de-a lungul secolelor. Ele accentuează și mai mult aporia sugerată mai sus: cum a fost posibil ca printre apostolii desemnați de Isus în persoană să se numere un asemenea individ precum cel descris de Ioan și care nu prea concordă cu Iuda din Sinoptice? Dar să mergem mai departe, fiindcă povestea nu s-a încheiat. Aș spune că Ioan face din ultima Cină momentul supremei răfuieli (13,1-30). Dacă, în Evanghelia după Luca
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Lumină/Adevăr, pe de o parte, și Rău/ Întuneric/Minciună, pe de alta. Iuda încarnează Răul absolut. El nu mai are nici o șansă de mântuire, e marele inamic terestru al Fiului. Mai mult, autorul celei de-a patra evanghelii îl descrie ca pe un hoț, iubitor pătimaș al banilor. Tot de aici, și numai de aici, aflăm că Iuda ar fi fost casierul corupt al apostolilor. De la Marcu până la Ioan are loc nu o simplă evoluție, ci de-a dreptul o
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
concepe ideea de punițiune divină separată de ideea suferinței fizice. Iuda trebuie să sufere îngrozitor, să simtă mâna lui Dumnezeu asupra lui înainte de a-și da sufletul. O faptă cumplită nu poate merita decât o pedeapsă cumplită. Întâlnim asemenea morți descrise de Herodot (Istorii 4, 205), Pausanias (Descrierea Greciei 9, 7,3), în Cartea a doua a Macabeilor (9,1-4; 12,38) sau la Flavius Josephus (Antichități iudaice 17,168-170)40. La Matei, avem de-a face așadar cu o autoexecuție
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
mintea” lui Iuda intenția de a-L vinde pe Isus; apoi, diavolul însuși intră în Iuda, punând stăpânire asupra lui. Între cele două momente are loc spălarea picioarelor și împărtășirea ucenicilor cu trupul și sângele Domnului. Prin urmare, pentru a descrie prima parte, cea pozitivă, a uceniciei lui Iuda, Origen se referă mai cu seamă la mărturiile lui Matei; pentru a doua parte, cea negativă, el preferă explicația lui Ioan. Diavolul îl prinde pe Iuda neprotejat de „scutul credinței”. Pavel spune
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
capătă aici contur și adâncime psihologică. Astuția sa trimite la astuția șarpelui edenic, iar înrudirea apropiată cu marele preot îi explică, îi raționalizează oarecum gestul și comportamentul, dar îl și descalifică moral de la bun început. Iuda nu apare, așa cum e descris în evanghelii, ca un ucenic à part entière până la un punct, sincer devotat Domnului, ci ca un turnător de joasă speță, în solda Sinedriului, fără nici o legătură cu mesajul cristic. În fine, Evul Mediu va construi o adevărată biografie a
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
vrea să-l depășească a doua oară, Iuda „își aruncă sămânța 55 peste capul lui Isus”, maculându-l. Prin maculare, Isus își pierde puterile dumnezeiești și cade la pământ. Avem de-a face cu scenariul luptei dintre Petru și Simon Magul, descrisă în Faptele apocrife ale lui Petru, dar cu sens inversat: aici, creștinul e biruit de iudeu. Povestea continuă. Isus se retrage cu apostolii, dar Iuda, camuflat într-o tunică asemănătoare cu a lor, îi urmărește, îi deconspiră pe toți (apostolii
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
el are tendința să îngroașe lucrurile ori să le deformeze. Nimic nu certifică autenticitatea informațiilor sale. În al doilea rând, el nu prezintă conținutul Evangheliei lui Iuda, pe care mă îndoiesc că o cunoștea de la sursă, ci se mulțumește să descrie, în linii generale, o sectă gnostică având simpatii declarate pentru personajele negre ale Bibliei canonice. Kasser și echipa lui cunoșteau textele celor doi ereziologi creștini și au pornit la descifrarea Evangheliei lui Iuda cu informațiile lor în minte. Cred că
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
presus de toate, amărârea Duhului Sfânt. „Ei n-au crezut și au amărât Duhul Lui Sfânt” kaˆ parèxunan tÕ pneàma tÕ ¤gion aÙtoà, 63,10). Nu există în Vechiul Testament un verset mai apropiat de logion-ul nostru decât acesta. Verbul paroxuneien descrie comportamentul rebel al israeliților, care provoacă amărăciunea lui Dumnezeu. Isaia 63,10 trimite la Ps. 105,22-23: L-au mâniat la apa răzvrătirii/iar Moise a fost pedepsit pentru ei,/fiindcă-i amărâseră duhul/și a grăit necugetat cu buzele
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
un text de factură populară diferența este uriașă. Rețeta „de fabricație” a apocrifelor populare (denumirea aceasta nu acoperă tot spectrul, dar mi se pare cea mai adecvată pentru dezamorsarea falselor tensiuni) seamănă cu rețeta de fabricație a „ciorbei de bolovan” descrisă de Vasile Voiculescu într-una dintre prozele sale moralizatoare: uneori, autorul, necunoscut, pleacă de la un amănunt intrigant, alteori, de la o lacună provocatoare și, pe parcursul textului său, încearcă să explice narativ amănuntul ori să umple lacuna respectivă. Așa au luat naștere
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
n.n.ț le-au dezvăluit-o” (X, 7). Dar „veghetorii” îl imploră pe Enoh să intercedeze în favoarea lor. În van! Dumnezeu este hotărât să nu ierte o asemenea faptă. Intercesiunea constituie pentru autor cel mai plauzibil pretext de a ne descrie sălașul dumnezeiesc. * Prima călătorie vizionară a lui Enoh este rezumatul celei de-a doua, descrisă în capitolele XXI-XXXVI. Printre altele, Enoh contemplă: piatra unghiulară a pământului, cele patru duhuri care susțin pământul și tăria ca niște stâlpi gigantici, îngerii care
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
intercedeze în favoarea lor. În van! Dumnezeu este hotărât să nu ierte o asemenea faptă. Intercesiunea constituie pentru autor cel mai plauzibil pretext de a ne descrie sălașul dumnezeiesc. * Prima călătorie vizionară a lui Enoh este rezumatul celei de-a doua, descrisă în capitolele XXI-XXXVI. Printre altele, Enoh contemplă: piatra unghiulară a pământului, cele patru duhuri care susțin pământul și tăria ca niște stâlpi gigantici, îngerii care pun în mișcare roata soarelui și a stelelor și șapte munți din pietre prețioase. Pe
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
va decide soarta lor definitivă, irevocabilă. Până atunci însă, toate trăiesc în condiții aproape identice. Lumina din a patra peșteră pare să fie mai degrabă un semn pentru Dumnezeu decât o condiție superioară de existență. Se revine apoi la muntele descris într-un capitol anterior, numai că de data aceasta accentul este pus pe Arborele vieții, din care se vor înfrupta drepții și sfinții, tot după Marea Judecată. Prima secțiune se încheie cu un mic expozeu de astronomie, un fel de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
siajul mișcării eseniene. O dovedesc coincidența mai multor expresii („inimă rea”; „Fiul”, denumirea pentru Mesia), precum și a multor teme: locul de excepție pe care-l ocupă Cunoașterea (Gnoza), ascetismul, ezoterismul, tehnicile extazului etc. Autorii „Studiului introductiv” la volumul Ecrits intertestamentaires descriu astfel sâmburele metafizic al textului nostru: „Autorul vrea să dea un sens angoasei trăite de comunitatea credincioșilor din care face parte. Sigur, evenimentele din anul 70 sunt prefigurate de cele din 587, care furnizează «tipul» istoric, dar acest precedent nu
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
epistemologic în care ne aruncă evenimentele istoriei. Punctul de întâlnire a celor două lumi este Judecata finală. Atunci, toate se vor reuni pentru a fi despărțite, istoria însăși căpătând sau descoperindu-și pentru prima dată valoarea (pozitivă/negativă). Uriel îi descrie lui Ezdra semnele apropierii sfârșitului lumii: soarele va lumina noaptea, iar luna va lumina peste zi; sângele va țâșni din lemn; pietrele vor vorbi; femeile vor naște monștri; apele dulci vor prinde gust de sare; buna rânduială și buna-cuviință vor
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
tocmai prin segmentul apocaliptic, deosebit de important, pe care îl include. Asupra acestui segment se va concentra și prezentarea de față. După o scurtă introducere „tehnică”, voi purcede la analizarea pas cu pas a textului, oprindu-mă în special asupra viziunii descrise în capitolele 10-14. Testamentul lui Abraham face parte dintr-o trilogie care mai cuprinde un Testament al lui Isaac și un Testament al lui Iacob 109. Dincolo de aparenta lor înrudire (formală, structurală, toate trei aparținând aceluiași gen literar), între prima
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
un caz mai delicat, intenția autorului fiind în primul rând aceea de a pune în evidență și calitatea de intercesor pe lângă Dumnezeu a lui Abraham. Așadar, sub ochii patriarhului se derulează următoarea scenă: un înger aduce un suflet înaintea tribunalului descris mai sus. Judecătorul poruncește altui înger să deschidă imensa carte și să găsească păcatele sufletului împricinat. „și deschizând cartea, acela găsi păcatele egale cu faptele bune” (cap. XII). Prin urmare, judecătorul nu-l poate trimite nici în iad, nici în
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
este aceea a Morții, mai întâi într-o splendoare măsluită, apoi în adevărata-i hidoșenie, înspăimântătoare. Scena, de un realism unic în literatura intertestamentară și nu numai, rămâne colaterală subiectului nostru. Viziunea pură și simplă din Testamentul lui Abraham este descrisă în capitolele X-XIV. Ea va constitui modelul și sursa principală a unei scrieri faimoase în Evul Mediu, Apocalipsa lui Pavel. Apocalipsa lui Abraham Ciclul abrahamic cuprinde și o Apocalipsă 118, alcătuită din două mari secțiuni: prima nu ne interesează (e
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
aceste animale, le-a tăiat în două și a pus bucățile una în fața alteia; iar păsările nu le-a tăiat”. Păsările (turturica și porumbelul) sunt așadar cruțate. De acest amănunt se agață autorul nostru pentru a-și justifica voiajul ceresc descris în paginile următoare. După isprăvirea sacrificiului, îngerul însoțitor, Iaoel, îl așază pe Abraham pe aripa dreaptă a porumbelului, el însuși suindu-se pe aripa stângă a turturelei și astfel zboară până la al șaptelea cer. Călătoria, suișul descris în termeni cât
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
justifica voiajul ceresc descris în paginile următoare. După isprăvirea sacrificiului, îngerul însoțitor, Iaoel, îl așază pe Abraham pe aripa dreaptă a porumbelului, el însuși suindu-se pe aripa stângă a turturelei și astfel zboară până la al șaptelea cer. Călătoria, suișul descris în termeni cât se poate de concreți, în dimensiune fizică, are probabil la origine o experiență personală de ordin mistic 119. La un moment dat, îi întâmpină o lumină extrem de puternică; Abraham se simte sfârșit, părăsit de vlagă. În interiorul acestei
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]