KorAP: Find »[drukola/base=latin & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...122 123 124 ...629 >

15,723 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

în afara Imperiului, și anume la populația romană din Dacia traiană (nord-dunăreană), rămasă aici după 275, ei se numeau romani (adică romanici) ca o nouă "natio barbara".9 Să examinăm și alți termeni. Cuvântul Dumnezeu este prezent în forma aceasta veche, latină vulgară, numai la români. Din examinarea lui rezultă că Domine/deus, în forma veche, populară, Domne deus este, în Dacia și Moesia, o invocație păgână, preluată apoi și de creștinism. Alți termeni creștini semnificativi sunt: Crăciunul, Rusaliile, duminica, sărbătoare (termen

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
influența în zonă, să nu uităm că Arie a fost exilat la Dunăre, iar Audius (adept al său) în Sciția, soboarele ariene sunt convocate la Serdica și Sirmium. Fierberea produsă de arianism a contribuit și ea să imprime o viață latină, fiindcă era o credință populară a acestor regiuni. Dar alături de erezie, datina ortodoxă este prezentă și ea la romanicii nord-danubieni, ei fiind separați de împăratul eretic, Valens (364-378). Astfel, la Tomis, avem o serie întreagă de episcopi, fideli ortodoxiei niceene

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
acelor chorepiscopi germani pe care i-au avut și românii. În altă ordine de idei, în secolul al IV-lea, episcopii se substituie autorității civile: o ordine episcopală se instalează în locul celei imperiale și, fiind o creație populară, ea este latină. Episcopul reprezintă nu numai o conducere bisericească, ci și o formă de organizare populară, precum acțiunea Sf. Severin în Noricum, ei preiau apărarea orașelor. Cu preoți, cu modești vlădici de țară, precum chorepiscopii din Galia, religia creștină se întinde mai

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
țară, precum chorepiscopii din Galia, religia creștină se întinde mai mult și mai ușor-este aici multă umilință, sărăcie și simplitate. Unii din acești "episcopi ai poporului", de o canonicitate îndoielnică, iau parte și la sinoade. Cei mai mulți dintre acești episcopi erau latini. Acest creștinism, chiar dacă episcopul este grec sau educat grecește, este latin, "cum cere și cum știe poporul care l-a creat și-l vrea" (Iorga). Limba folosită este cea populară. În lupta cu grecismul, latinismul popular, ce vine din interior

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și mai ușor-este aici multă umilință, sărăcie și simplitate. Unii din acești "episcopi ai poporului", de o canonicitate îndoielnică, iau parte și la sinoade. Cei mai mulți dintre acești episcopi erau latini. Acest creștinism, chiar dacă episcopul este grec sau educat grecește, este latin, "cum cere și cum știe poporul care l-a creat și-l vrea" (Iorga). Limba folosită este cea populară. În lupta cu grecismul, latinismul popular, ce vine din interior, învinge pe toată linia, mereu. În sfârșit, martirii constituie a treia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în spațiul românesc asistăm la începuturile "penetrației păgâne" în creștinism. Limba primară a creștinismului, a evanghelizării și a liturghiei celor mai vechi comunități din Orient și Occident a fost greaca comună (koine). Abia din secolul II, în provinciile latinofone, limba latină a început să se substituie limbii grecești din acel moment, creștinismul devine un "factor de latinizare". În spațiul românesc, situația era asemănătoare: în orașele grecești din provincia Moesia Inferior, predicarea Legii Noi a început și s-a făcut constant în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
al sudului Moldovei, și mai ales în Dacia, provincie occidentală prin administrație, orientare economică, compoziție etnică, statut lingvistic, tablou religios, latina a devenit, în secolele II-III, limba liturghiei. Petre Ș. Năsturel:daco-romanii au avut, la un moment dat, o liturghie latină, fapt probat și de existența în limba română a termenului "meserere", ce provine din latinul miserere. Primii creștini din spațiul românesc împărtășeau învățătura cea dreaptă, fapt ce se deduce din afirmarea divinității lui Iisus Hristos, numit cu titlurile "Domn" și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
etnică, statut lingvistic, tablou religios, latina a devenit, în secolele II-III, limba liturghiei. Petre Ș. Năsturel:daco-romanii au avut, la un moment dat, o liturghie latină, fapt probat și de existența în limba română a termenului "meserere", ce provine din latinul miserere. Primii creștini din spațiul românesc împărtășeau învățătura cea dreaptă, fapt ce se deduce din afirmarea divinității lui Iisus Hristos, numit cu titlurile "Domn" și "Mântuitor". În contextul religios al secolelor II-III, dominate de păgânism, are loc penetrația și asimilarea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
chiar lingvistică a "dracului" românesc, pe care V. Pârvan l-a derivat din toți "idolii și demonii păgâni" combătuți de creștinismul în ascensiune. Din secolul al III-lea, a început să se generalizeze și sensul creștin al termenului înger, din latinul angelus, la care au contribuit nu numai concepțiile creștine, ci și influențele orientale și cele greco-romane. Însușirea unor acte, gesturi și lexeme creștine a fost facilitată de realități similare din cultele păgâne din Moesia Inferior și Dacia. O dată cu ascensiunea treptată

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
vechea terminologie păgână, Născătoarea de Dumnezeu îmbracă aspecte particulare în spiritualitatea românească, iar L. Blaga se-ntreba: "Nu devine Maica Domnului uneori o zeiță a fertilității" ? O dată cu dezvoltarea cultului martirilor, printre ruralii nord-dunăreni, după 350, se generalizează termenul sânt din latinul sanctus. Sunt și alte vocabule specifice universului spiritual păgân care au contribuit la închegarea terminologiei creștine românești, în teritoriile Moesiei Inferior (Dobrogea) și Dacia: monumentum mormânt, tacere a tăcea, comendare -a comânda, basilica -biserică, Domine Deus Dumnezeu. Concluzie: începuturile creștinismului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
să nu mai caute sacrul doar în edificii (temple) și personificări divine, iar gândirea și practica religioasă s-au refugiat în cutume, situri, superstiții și legende, elemente ale spiritualității populare străvechi. Unele descoperiri arheologice ca și materialul lexical de origine latină din limba română ne ajută să ne imaginăm care era universul de credințe, practici, gesturi și reprezentări cu valoare religioasă, specifice acestor latinofoni din nordul Dunării, situați în afara Romaniei, și aflați în pragul creștinării. Astfel, "a amăgi" (arhaic), adică "a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
universul de credințe, practici, gesturi și reprezentări cu valoare religioasă, specifice acestor latinofoni din nordul Dunării, situați în afara Romaniei, și aflați în pragul creștinării. Astfel, "a amăgi" (arhaic), adică "a face semne cabalistice cu mâna, a descânta, a vrăji", din latinul vulgar admagire (de la magus-mag, vrăjitor și magia-magie, vrăjitorie), apoi "a fermeca" (popular fărmăca, fărmeca), de la latinul pharmacum, "a descânta", de la discantare, "soarte, soartă" din latinul sors, sortem, sau "altar", "vărgură", "păcat", "drac", "închina", "rugă", "ajuna" sau termenul provenit din substrat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
situați în afara Romaniei, și aflați în pragul creștinării. Astfel, "a amăgi" (arhaic), adică "a face semne cabalistice cu mâna, a descânta, a vrăji", din latinul vulgar admagire (de la magus-mag, vrăjitor și magia-magie, vrăjitorie), apoi "a fermeca" (popular fărmăca, fărmeca), de la latinul pharmacum, "a descânta", de la discantare, "soarte, soartă" din latinul sors, sortem, sau "altar", "vărgură", "păcat", "drac", "închina", "rugă", "ajuna" sau termenul provenit din substrat, precum "balaur" (monstru), smău, bală, "ghionoaie" (ciocănitoare). Inexistența templelor, lipsa idolilor, absența dedicațiilor nu constituie premise

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a amăgi" (arhaic), adică "a face semne cabalistice cu mâna, a descânta, a vrăji", din latinul vulgar admagire (de la magus-mag, vrăjitor și magia-magie, vrăjitorie), apoi "a fermeca" (popular fărmăca, fărmeca), de la latinul pharmacum, "a descânta", de la discantare, "soarte, soartă" din latinul sors, sortem, sau "altar", "vărgură", "păcat", "drac", "închina", "rugă", "ajuna" sau termenul provenit din substrat, precum "balaur" (monstru), smău, bală, "ghionoaie" (ciocănitoare). Inexistența templelor, lipsa idolilor, absența dedicațiilor nu constituie premise ale abstractizării sacrului, ce vine în întâmpinarea ideii Dumnezeului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
daco-romane din nordul Dunării nu erau izolate, ele se aflau în contact cu comunitățile din Imperiu, mai ales din eparhiile Moesia Prima și Dacia Ripensis, a căror jurisdicție se extindea și în nordul Dunării-ceea ce susținea și Pârvan. Bisericile creștine latine din Dacia depindeau de biserica-mamă din sud-vestul Dunării, Moesia Prima.. Organizarea ierarhică și dependența canonică a bisericilor daco-romane punea problema relațiilor cu papalitatea ale creștinilor nord-danubieni. În 1900, istoricul Dim. Onciul, în studiul "Papa Formosus în tradiția noastră istorică" (în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Mureș, ritul funerar reflectă o diversitate de credințe și obiceiuri religioase ale exponenților acestei culturi (civilizații). Nu știm cum se desfășura liturghia, dar rezultă că liturghia euharistică și alte elemente ale cultului creștin se efectuau, în ex-provincia Dacia, în limba latină. În teritoriile daco-romane, latinizarea a început încă sub Principat (ante 275), dar răspândirea rapidă a evangheliei după aceea a accelerat creștinarea și latinizarea limbajului religios, astfel încât religia creștină a fost un "factor de latinizare". Dovada cea mai eclatantă a caracterului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
În teritoriile daco-romane, latinizarea a început încă sub Principat (ante 275), dar răspândirea rapidă a evangheliei după aceea a accelerat creștinarea și latinizarea limbajului religios, astfel încât religia creștină a fost un "factor de latinizare". Dovada cea mai eclatantă a caracterului latin al liturghiei din Biserica daco-romană este atestarea, în vechile scrieri bisericești, a expresiei "Doamne, miluiește", care provine din "miserere Domine", folosit în Biserica latină, după cum a arătat Petre Ș. Năsturel, ceea ce demonstrează elaborarea unei "forma mentis".25 Cultul martirilor în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
religios, astfel încât religia creștină a fost un "factor de latinizare". Dovada cea mai eclatantă a caracterului latin al liturghiei din Biserica daco-romană este atestarea, în vechile scrieri bisericești, a expresiei "Doamne, miluiește", care provine din "miserere Domine", folosit în Biserica latină, după cum a arătat Petre Ș. Năsturel, ceea ce demonstrează elaborarea unei "forma mentis".25 Cultul martirilor în spațiul daco-roman a fost impulsionat de practicarea acestuia în bisericile de pe malul drept (sudic) al Dunării. Anul liturgic, marile sărbători, în nordul Dunării, erau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
elemente păgâne, pe care ierarhii, sinoadele și Imperiul creștin încercau zadarnic să le elimine din comportamentul supușilor. Dar moștenirea antică (precreștină) era prea puternică pentru a fi ușor eliminată. Prezența în limba română a termenilor "priveghea", "priveghere", priveghi", proveniți din latinul pervigilare ("a veghea toată noaptea") și a "comânda" ("a da de pomană"), "comând" ("pomană") provenite din lat. commendare (a încredința) sunt dovezi indirecte ale perpetuării vechii cutume funerare în nordul Dunării. Într-un ținut ca cel nord-dunărean al fostei provincii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
două rânduri pe episcopul de Nola. Deducem că el urma să se îndrepte spre scaunul său din Remesiana, aflat în îndepărtata Dacie (la "dacii arctici" spune Sf. Paulin), unde își desfășura misiunea evanghelizatoare. Aflăm că Sf. Niceta predica în limba latină pentru răspândirea credinței și desfășura și o lucrare de "romanizare" printre triburile barbare de aici, bessi, sciți, dar și geți și "amândouă felurile de daci". Aceste afirmații ale lui Paulin de Nola au provocat vii dezbateri și s-au formulat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în 341-348-ulterior, el părăsește Dacia și se retrage în sud, în Imperiu, sub presiunea lui Aorich, regele vizigoților. În urma predicilor sale, mulți locuitori nord-dunăreni au îmbrățișat arianismul, goți, autohtoni, geți în curs de romanizare și daco-romani. Ulfila predica în greacă, latină și gothică. Prezența unor creștini de origini etnice diverse este o realitate, în secolul al IV-lea, alături de o biserică ortodoxă și una ariană, la nord de Dunăre, a existat și o biserică audiană, înființată de adepții acestei secte. Specificăm

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
este. Ca o concluzie la cele spuse mai sus, Zeiller afirmă că aici, în regiunea Dunării, avem "arianismul cel mai pur". Creștinismul propovăduit de Ulfila și urmașii săi se adresa coreligionarilor lor goți și elenofoni, dar și celor de limbă latină, fapt important pentru istoria creștinismului, deoarece în spațiul extra-carpatic, ca și în cel scythan (dobrogean) și cel provincial al Daciei, răspândirea creștinismului a fost un factor de latinizare! Din această perspectivă, contribuția cea mai însemnată și originală a spațiului acesta

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
creștinismului, deoarece în spațiul extra-carpatic, ca și în cel scythan (dobrogean) și cel provincial al Daciei, răspândirea creștinismului a fost un factor de latinizare! Din această perspectivă, contribuția cea mai însemnată și originală a spațiului acesta la terminologia de origine latină a creștinismului românesc a fost vocabula creatio-în învățătura ariană aceasta a dus la cuvântul "Crăciun" contribuția cea mai importantă și singura la geneza creștinismului popular al românilor. Creștinii de la sud și est de Carpați nu abandonaseră complet vechile credințe, în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
În orașele romane din Dacia și în armata ce staționa aici erau probabil creștini, dar nu avem urme (dovezi), încât răspândirea creștinismului, înainte de secolul al IV-lea, nu poate fi explicată. Dacia și Moesia erau provincii de limbă și organizare latină. Cele mai vechi știri despre creștini, la Dunărea de Jos, în Moesia și Dacia romană, sunt legate de prigoana dezlănțuită împotriva lor de împăratul Diocletian, la începutul secolului al IV-lea. În acest context, sunt amintiți mai mulți martiri creștini

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
dar cei mai mulți dintre ei erau din orașe, Sf. Dasius era din Durostorum, ostaș roman sărbătorit la 20 nov. Martirii creștini din zona Dunării, în secolul al IV-lea, proveneau din medii sociale diferite, soldați, veterani,orășeni, iar numele lor erau latine sau grecești. În momentul în care, în 313, împăratul Constantin a acordat libertate noii credințe, aceasta era puțin răspândită în ținuturile latine de la Dunăre, la Niceea (325) au participat doar trei episcopi din această zonă. Pe malul Dunării nu se

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]