4,293 matches
-
o ascuțime excepțională, Părintele Stăniloae combate simultan diversele teze centriste repudiate de filosofia postmodernă, fără, însă, a cădea în capcane de felul celei în care s-a lăsat prins Alexandru Mușina, care, de fapt, îi preia pe alții. Căci deconstrucția metafizicii centrului la postmoderni se face spre a dovedi suficiența de sine a lumii, care se vede nevoită să se sprijine pe nimic, deși refuză orice punct de sprijin. Iluzia ieșirii din metafizică se dovedește a fi o rămânere în metafizică
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de fapt, îi preia pe alții. Căci deconstrucția metafizicii centrului la postmoderni se face spre a dovedi suficiența de sine a lumii, care se vede nevoită să se sprijine pe nimic, deși refuză orice punct de sprijin. Iluzia ieșirii din metafizică se dovedește a fi o rămânere în metafizică. Pe de altă parte, spațio-timpul Părintelui Stăniloae nu e niciodată pur fizic, ca în mitologiile materialiste și postmoderne. Un spațio-timp doar fizic nu poate avea realitate în sine. El apare omului în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
metafizicii centrului la postmoderni se face spre a dovedi suficiența de sine a lumii, care se vede nevoită să se sprijine pe nimic, deși refuză orice punct de sprijin. Iluzia ieșirii din metafizică se dovedește a fi o rămânere în metafizică. Pe de altă parte, spațio-timpul Părintelui Stăniloae nu e niciodată pur fizic, ca în mitologiile materialiste și postmoderne. Un spațio-timp doar fizic nu poate avea realitate în sine. El apare omului în perspectivă fenomenologică, adică în mișcarea spre comuniunea treimică
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
drepturilor și libertăților omului, marea miză a Revoluției Franceze. Dar nu există libertate după natură, nici egalitate sau dreptate, căci ar trebui să credem că natura își este suficientă sieși, că are suport ontologic în sine, ceea ce au și crezut metafizicile materialiste ale veacului, declanșând un război de anvergură împotriva religiei și a Bisericii, care-și recunoșteau, astfel, penetrarea de către diavol. Libertatea e numai după fire, care transcende natura, în lucrarea energiilor divine. Când Biserica s-a pomenit în mijlocul crizei sacrificiale
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Gehlen (autorul termenului de post-histoire) și până la Vattimo sau Francis Fukuyama, s-a căutat să se argumenteze că postmodernism echivalează cu postistorie, sfârșitul istoriei însemnând și dispariția "noului" din arsenalul nostru de valori. Moartea istoriei este strâns legată de distrugerea metafizicii, dar și de "moartea" lui Dumnezeu. Apusul metafizicii și al istoriei este coroborat cu eliminarea fundamentului. Se pare, însă, că lucrurile sunt destul de încurcate, fiindcă un alt filosof al postmodernității, Michel Foucault, găsea precar conceptul de postistorie, iar Fukuyama i-
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
sau Francis Fukuyama, s-a căutat să se argumenteze că postmodernism echivalează cu postistorie, sfârșitul istoriei însemnând și dispariția "noului" din arsenalul nostru de valori. Moartea istoriei este strâns legată de distrugerea metafizicii, dar și de "moartea" lui Dumnezeu. Apusul metafizicii și al istoriei este coroborat cu eliminarea fundamentului. Se pare, însă, că lucrurile sunt destul de încurcate, fiindcă un alt filosof al postmodernității, Michel Foucault, găsea precar conceptul de postistorie, iar Fukuyama i-a înțeles ridicolul și a renunțat la el86
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
precar conceptul de postistorie, iar Fukuyama i-a înțeles ridicolul și a renunțat la el86. Zice Foucault: "Marea fantezie a unui sfârșit al Istoriei este utopia gândirilor cauzale, așa cum visul originilor era utopia gândirilor clasificatoare"87. Dacă ne gândim bine, metafizica, pornind de la fundament, este o gândire cauzală. Deci ideea sfârșitului istoriei e de sorginte hegeliană, Hegel, prevăzând, de altfel, un asemenea sfârșit în momentul când rațiunea se va întoarce în sine însuși ca Spirit Absolut. În realitate, considerându-se în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
XVIII-lea și paradigma modernității, pe care încă o trăim și care, evident, a pus capăt reprezentării în raportul dintre cuvinte și lucruri. Și Foucault poate înclina spre teza lui Vattimo și a altora că vechea paradigmă se asociază cu metafizica și cu teologia. Foarte probabil, cu metafizica tradițională și cu teologia scolastică, dar mi se pare riscant să pui pe același plan teologia și metafizica. Vattimo o face și consideră o flagrantă eroare să-l interpretăm, de pildă, pe Heidegger
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
încă o trăim și care, evident, a pus capăt reprezentării în raportul dintre cuvinte și lucruri. Și Foucault poate înclina spre teza lui Vattimo și a altora că vechea paradigmă se asociază cu metafizica și cu teologia. Foarte probabil, cu metafizica tradițională și cu teologia scolastică, dar mi se pare riscant să pui pe același plan teologia și metafizica. Vattimo o face și consideră o flagrantă eroare să-l interpretăm, de pildă, pe Heidegger dinspre teologie, cum a procedat Christos Yannaras
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
poate înclina spre teza lui Vattimo și a altora că vechea paradigmă se asociază cu metafizica și cu teologia. Foarte probabil, cu metafizica tradițională și cu teologia scolastică, dar mi se pare riscant să pui pe același plan teologia și metafizica. Vattimo o face și consideră o flagrantă eroare să-l interpretăm, de pildă, pe Heidegger dinspre teologie, cum a procedat Christos Yannaras. În orice caz, tot ce a trecut din vechea paradigmă a istoriei în post-istorie, în post-metafizică etc., trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
gen literar, încât istoria, filosofia, critica, științele chiar nu sunt altceva decât povestiri între alte povestiri. Adică, nimic nu mai poate fi reprezentare, capabilă să garanteze adevărul. Modelul noului gen literar este retorica lui Platon, dar fără structurile stabile din metafizica lui Platon. Cu asta, se deschide marea șansă a dispariției ideii de Centru, de fundament, de Dumnezeu. Asemenea deschidere o datorăm lui Nietzsche, care a dus nihilismul până la capăt. Grație lui, am putut ieși din metafizică, din istorie, din teologie
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
fără structurile stabile din metafizica lui Platon. Cu asta, se deschide marea șansă a dispariției ideii de Centru, de fundament, de Dumnezeu. Asemenea deschidere o datorăm lui Nietzsche, care a dus nihilismul până la capăt. Grație lui, am putut ieși din metafizică, din istorie, din teologie. Istoria nu mai poate garanta obiectivitatea, nefiind altceva decât un simulacru despre evenimente, care ne rămân pentru totdeauna necunoscute, deoarece istoria este întotdeauna decisă și scrisă de către învingător și, deci, nimic nu mai poate garanta adevărul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
între unidimensionalitatea istoriei dictate de învingător și haosmosul complicat de multiplicitatea povestirilor despre istorie există o stranie complicitate, care constă în ocultarea adevărului, ocultare începută chiar cu ocultarea lui Dumnezeu și a diavolului. Când Vattimo și comilitonii echivalează fundamentul din metafizicile tradiționale cu Dumnezeu, ei comit cea mai mare diversiune din istoria gândirii umane. Asta înseamnă, în primul rând, să provoci echivocul asupra adevărului, adică să transferi libertatea omului, care este echivocă, asupra lui Dumnezeu. Echivocul se naște din libertatea noastră
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
un adevăr, dar adevărul nu salvează niciodată minciuna. Minciuna pură, inocentă începe, însă, de la falsificarea cântarului însuși. Ioan Evanghelistul spune: "Diavolul este mincinos și el este tatăl propriei sale minciuni". Or, când Vattimo obține relativitatea adevărului în istorie și în metafizică prin alungarea lui Dumnezeu, pe urmele lui Nietzsche, el nu face altceva decât să înlocuiască micile ciupeli la cântar specifice învingătorilor din istorie cu falsificarea însăși a cântarului, ignorând că această falsificare înseamnă a recunoaște domnia exclusivă a diavolului într-
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
al unității dialogice a lumii ca lumen, sprijin care trimite, în definitiv, la ontologia fundamentală de după Kehre, când Heidegger însuși va sfârși prin a afirma, în ultimul său interviu, că "Numai un Dumnezeu ne mai poate salva". Nu încape îndoială, metafizica și teologia trebuiau să fie depășite, dar pentru clișeele lor, care au împins gândirea în ideologii. Golite de utopii, ele, însă, pot fi recuperate chiar la modul postmodern, așa cum au procedat Heidegger și Derrida cu gândirea lui Platon sau Părintele
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ele, însă, pot fi recuperate chiar la modul postmodern, așa cum au procedat Heidegger și Derrida cu gândirea lui Platon sau Părintele Stăniloae cu teologia patristică. Numesc asemenea ethos ca fiind transmodernist. Dar postmodernismul nu înseamnă doar moartea lui Dumnezeu, a metafizicii, a istoriei și a umanismului tradițional, ci și a celorlalte valori, în care prim-planul îl ocupă, desigur, arta. Modernismul, înglobând în sine și tradiția, adusese arta în rândul valorilor de prim rang, ba chiar ca prima dintre valori, putând
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
lume a artei tradiționale și n-au reușit. Postmoderniștii au găsit o soluție mai sigură: o "moarte" prin parodiere, prin "rescriere". Vattimo dedică un întreg capitol morții sau amurgului artei. O anunțase cândva și Hegel, dar acesta o făcea în favoarea metafizicii, menită să depășească dialectic celelalte forme ale ideii în desfășurarea spre Spiritul Absolut. Au existat prevestitori ai morții artei și în modernism, ultimul dintre ei fiind Herbert Marcuse, doctrinarul revoltei tineretului din 1968. Însă moartea veritabilă a artei, spun postmoderniștii
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
celelalte forme ale ideii în desfășurarea spre Spiritul Absolut. Au existat prevestitori ai morții artei și în modernism, ultimul dintre ei fiind Herbert Marcuse, doctrinarul revoltei tineretului din 1968. Însă moartea veritabilă a artei, spun postmoderniștii, este legată de sfârșitul metafizicii. Muzeul de valori trebuie închis, căci criteriul devine acum "capacitatea operei de a-și pune în discuție propriul ei statut", "ca ironizare a genurilor literare, ca rescriere, ca poetică a citațiunii, ca utilizare a fotografiei înțeleasă nu ca mijloc de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
subtilitate, Vattimo, moartea artei este mereu anunțată și mereu amânată, manifestându-se doar ca amurg. Moare, în primul rând, opera exemplară, cea a geniului, care pretindea că pune în pagină adevărul; moare estetica, doldora de concepte emfatice, izvorâte din defuncta metafizică. Desigur, cade dictonul lui Longos ars longa, vita brevis, căci arta nu mai poate fi perenă, ci e perisabilă și provizorie, ca orice produs de consum. Credința în eternitatea artei devenise clișeu al metafizicii și al esteticii. Contemporanul lui Nietzsche
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de concepte emfatice, izvorâte din defuncta metafizică. Desigur, cade dictonul lui Longos ars longa, vita brevis, căci arta nu mai poate fi perenă, ci e perisabilă și provizorie, ca orice produs de consum. Credința în eternitatea artei devenise clișeu al metafizicii și al esteticii. Contemporanul lui Nietzsche, Eminescu, depășise și el acest clișeu al esteticii metafizice, căci încă în timpuriul poem Memento mori (1872) scria: "Din agheazima din lacul, ce te-nchină nemurirei, / E o picătură-n vinul poeziei ș-a
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
tot neamul cel nedemn / Al oamenilor zilei sublimul adevăr / Ce voi spuneți în pilde, iar noi l-avem din cer". Iată, așadar, o cu totul altă rebeliune filosofică decât la Nietzsche, nu mai puțin radicală, implicând toate datele rupturii de metafizică 99, inclusiv ideea morții Demiurgului, a eternei reîntoarceri, a epigonismului. Din păcate, Occidentul păstrează o ignoranță intermitentă față de alte culturi, iar cărturarii români, complăcându-se în epigonism (sincronism), refuză a vedea comoara din propria casă. Deși postmoderniștii îi dau dreptate
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
pierzător, iar Eminescu câștigătorul încă ignorat. Și asta se vede din rezultatul filosofării lui Nietzsche: el a visat la apariția supraomului și a rezultat subomul sau omul recent postmodern. Atât de apropiat de Nietzsche în critica vechii antropologii și a metafizicii, Eminescu se desparte de acesta decisiv. Piatra lor de hotar poate fi și critica epigonismului. Poetul român dă credit înaintașilor iar nu epigonilor. Punctul de divergență este credința. Epigonii lui Eminescu sunt "moderniști" și, deopotrivă, "postmoderniști". Raportându-se la istorie
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Mircea Eliade, Etiemble ș. a. În ultimă instanță, Vattimo nu este ostil nici religiei, pledând pentru un pluralism al alegerii conviețuitoare. IV. POSTMODERNISMUL ÎNALT (2) Conceptul de progres, atribuit istoriei ca loc central în gândirea modernistă, este coroborat nu numai cu metafizica unui Hegel, ci și cu teologia mântuirii creștine. Raportarea simultană la referențiale diferite poate naște iarăși echivoc, dacă nu confuzie. Într-adevăr, creștinismul admite "progresul" în om și în lume, căci acesta este potențial, arheal, prin energiile divine, ca pădurea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
mai puțin un centru al acestei lumi, dat fiind că nu e prezent decât prin energiile divine create. Spre a transborda aceste dificultăți ale "diferenței ontologice", postmoderniștii trebuie să facă uimitoare ocoluri speculative, nu mai puțin stufoase decât ale vechii metafizici. Unii dintre ei sunt adevărați campioni ai noii sofistici. Jacques Derrida pare să fie cel mai ilustru dintre ei. Marea strădanie a lui Derrida este să susțină, în absența Grund-ului, cum poate exista ceva nou în simulacre, adică în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
creștină. Numai că postamentul filosofiei postmoderniste este nihilismul dus până la capăt, cu eliminarea identicului (Dumnezeu), pe când teologia se construiește de la antipod. Dificultățile filosofiei lui Derrida sunt "uriașe", cu atât mai mult, cu cât el pretinde că a părăsit definitiv teritoriul metafizicii. Că asemenea dificultate este de ordin sofistic, o spune indirect și un filosof pragmatic precum Richard Rorty. În genere, postmodernism este un termen sofistic. Rorty observă: "Termenul a fost atât de des folosit încât pricinuiește mai multe probleme decât soluționează
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]