KorAP: Find »[drukola/base=spiritual & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...122 123 124 ...1512 >

37,791 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813

lui Ion Barbu, sunt receptate nemijlocit și rămân persistente în memorie. Ținem să subliniem însă un fapt decisiv, și anume că receptarea unui poem, la fel ca și receptarea oricărei opere de artă, presupune o afinitate electivă, o potrivire genetică spirituală, cultivată apoi prin lecturi din marea poezie. Armonia prozodică Interacțiuni cu logica internă Având în vedere complexitatea acestei componente a poeziei, ne vom referi în primul rând la Eminescu, a cărui armonie prozodică este rezultanta unei construcții de rară știință

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
ori ritmica sensurilor în lirica eminesciană este armonizantă, reflectând comuniunea universală, alteori ea este disonantă sau chiar antagonică, relevând latura inarmonică a lucrurilor, a lumii. Așa se naște "tristețea metafizică" din poezia eminesciană de iubire, conștiința dureroasă a denivelării potențialului spiritual între realitate și idealitate, dintre necesitatea internă hyperionică și inerția telurică, refractară spiritualității. Acest gen de ritmică antitetică apare cu osebire în Pe lângă plopii fără soț.... Ce e amorul ?, Adio, S-a dus amorul. "În cele patru poeme sus este

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
naște și exprimă o frustrare valorică de ordin cosmic. "Cu toate acestea, nu principiul dizarmoniei este comunicat de cele patru poezii. Disonanța este chemată aici pentru a împlini o funcție bine definită: delimitarea prin contrast a condiției armoniei, cosmice și spirituale, în ultimă instanță, a condiției hyperionice. Ritmul antagonic este infinit depășit de conștiința superioară a idealului comuniunii spirituale, a armoniei universale prin iubire. "Dar armonie cosmică însemnează nu numai ritmi zarea mișcărilor de flux și reflux existențial, comuniunea dintre eu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
cele patru poezii. Disonanța este chemată aici pentru a împlini o funcție bine definită: delimitarea prin contrast a condiției armoniei, cosmice și spirituale, în ultimă instanță, a condiției hyperionice. Ritmul antagonic este infinit depășit de conștiința superioară a idealului comuniunii spirituale, a armoniei universale prin iubire. "Dar armonie cosmică însemnează nu numai ritmi zarea mișcărilor de flux și reflux existențial, comuniunea dintre eu și univers, cadențarea inimii noastre cu sistolele lumii. Armonie însemnează de asemenea ascensiunea convergentă a omului, a lucrurilor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
eu și univers, cadențarea inimii noastre cu sistolele lumii. Armonie însemnează de asemenea ascensiunea convergentă a omului, a lucrurilor, a cosmosului spre înaltele trepte ale spiritualizării. "Armonia creației lui Eminescu își are astfel o altă valență în puritatea și frumusețea spirituală a universului său poetic, și anume elevația viziunilor sale ("Ci eu in lumea mea mă simt / Nemuritor și rece"), a ideilor ("Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii"), a cuvintelor ("Spăși-voi visul de lumină"). Ne este indusă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
interiorității noastre aflată ea însăși, prin esență, în pururea mișcare. Un continuum spațio-temporal de mare mobilitate cu nesfârșită extindere inducând o mișcare sufletească și intelectivă de profund patetism desfășoară poezia Dintre sute de catarge, mișcare fără oprire din cauza dramaticei irezolvabilității spirituale " Nențeles rămâne gândul/ Ce-și străbate cânturile,/ Zboară veșnic îngânându-l/ Valurile vânturile". Cititorul este intens antrenat odată cu valurile și vânturile, în această dramă cosmică a geniului de a nu fi înțeles. Continuumul spațiu-timp din Luceafărul conține una din cele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
fizică, la care se adaugă mișcarea ideatică de la teluric la astral, de la creat la increat, de la posibilul uman, teluric, la transposibilul metafizic. Citind Luceafărul, încercăm o plutire, o încântare înalt eliberatoare una din cele mai înalte și mai pure disponibilizări spirituale. Așa încât, numai pronunțând numele poemului, cel ce l-a parcurs simte cum îl cuprinde elanul zborului către zonele eterate ale simțirii și ale minții. Subtilă și cu deosebită rezonanță asupra receptării cititorului este mișcarea eliberatoare constituită de fenomenologia trifazică: viață-moarte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
fenomenologia trifazică: viață-moarte inițiatică-renaștere pe un plan superior, pe care o întâlnim în mitul lui Zamolxe, precum și la Orfeu și Dionysos, toți trei fiind de origine tracă. Este vorba de poezii în care se pleacă de la lumină fizică și/sau spirituală trece prin întuneric de asemenea fizic/și sau spiritual, pentru a renaște în lumina superioară, divină. Astfel, în poezia Atât de fragedă, prima hipostază este constituită de o lumină asemenea florilor de cireș emanată de o făptură plutitoare, o zână

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
care o întâlnim în mitul lui Zamolxe, precum și la Orfeu și Dionysos, toți trei fiind de origine tracă. Este vorba de poezii în care se pleacă de la lumină fizică și/sau spirituală trece prin întuneric de asemenea fizic/și sau spiritual, pentru a renaște în lumina superioară, divină. Astfel, în poezia Atât de fragedă, prima hipostază este constituită de o lumină asemenea florilor de cireș emanată de o făptură plutitoare, o zână cvasi eterică. Urmează întunericul chemării carnale în care iubita

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
a armoniei materiale în arhitectură, sculptură, ceramică. Prin această formulă, frumosul a devenit sublima înfăptuire, neîntrecută ulterior, a grecilor antici. Frumosul devine logosul ideal al formelor, al finitudinii materiale, condiția ontologică în lumea umană. Coloanele grecești suișul lor constituie arhitectura spirituală unind lumea zeilor cu lumea omului. * Odată inițiată nașterea cosmosului din chaos, cele două stări rămân concomitente, existând un schimb continuu în dublu sens: chaosul devine ordine, sinteză armonioasă, ordinea se dizolvă și redevine chaos. Arta este organizarea unui chaos

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
să luăm cu propria mână raza Tatălui,/ fulgerul însuși/ și să întindem mulțimilor,/ sub vălul său de cânt,/ darul Cerului". (Ca într-o zi de sărbătoare). Dar mâna trebuie să fie curată. Pentru Hölderlin, poetizarea infinitului din afară de către infinitul spiritual lăuntric este destinarea oricărei poezii: "spirit infinit în viața infinită". În vremi de restriște a poeziei, când este alungată din viață, Frumusețea își află refugiul pe crestele spiritului, de unde se întoarce pentru a reîntemeia poetic viața omenească. Altitudinea cosmică a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-acolo câte-un geniu și peste tot gunoi". "Filozofia și arta sunt o sală regală în care din când în când doar câte o umbră sublimă cu formele ei întunecate sfințește pereții de marmură," (ms.2287,23). Răspunderea față de libertatea spirituală radicală ne întâmpină în Odă (în metru antic), unde poetul transcende diferite hipostaze ale arderii existențiale aparținând sferei umane și aspiră la detașarea totală redându-se sieși singurătate absolută în calitate de conștiință transmundană, pentru ca în Povestea magului călător în stele (titlu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
poarta de aur prin care are loc trecerea într-un cosmos feeric, de legendă. Căci în viziunea populară integrarea cosmică este posibilă sub semnul miticului. Numai în mit este cu putință comuniunea cu lumea, numai așa lucrurile dobândesc același limbaj spiritual, numai așa păstorul poate vorbi cu oaia năzdrăvană și se poate uni cu "mireasa" lumii. Viziunea din Miorița cuprinde planuri multiple: macrocosmosul și microcosmosul, realul și legendarul. Măreția unică a acestei creații privind concepția asupra morții, reiese perfect în evidență

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
departe/ Cu ochii tăi întunecați / Renăscători din moarte". Definirea stărilor poetice prin spațialitatea dinamică în desfășurare indefinită are loc de asemenea în Și dacă..., Sara pe deal, Mai am un singur dor, Strigoii, dar mai ales în Luceafărul, unde profilul spiritual al personajelor, orizontul lor de gândire este exprimat prin perspective spațiale adecvate. Palatul cu bolțile înalte și sumbre formează cadrul simțământului vag încă, dar totuși înalt al Cătălinei; nesfârșirea parcursă fulgerător de luceafăr în drumul său spre Demiurg plasticizează supramăsura

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
dimensiunea timpului, ca o sete neistovită de cele două necuprinsuri. În Melancolie perspectivele se adâncesc în trepte, în cercuri de rezonanță succesive. De la perspectiva selenară inițială, se trece la priveliștea clar obscură tulburătoare în care "biserica-n ruină" este ecoul spiritual și vocalic al vaierului, al aiuritului de jale (de aceea s-a utilizat un hemistih), se continuă apoi pe dimensiunea timpului prin mișcarea monotonă neîntreruptă pe care o fac greierul și cariul, pentru a se pierde într-un indefinit foarte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
au descoperit praful de pușcă, se întoarce împotriva omului aceasta pentru că omul nu-și poate controla moral aceste descoperiri la acmeu aflându-se fisiunea atomului, cu Hiroșima consecutivă. Dar există o altă imaginație care constituie unica salvare, de mare forță spirituală: imaginarul poetic, imaginarul artistic. Acesta, scrie Kant, în colaborare cu intelectul, a făcut ca omul să creeze o nouă lume. La acest binom, autorul Criticii puterii de judecare, adaugă gustul și spiritul "având înțeles estetic, spiritul înviorător, însuflețitor al minții

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
mituri precum Apollo, Orfeu, Dionysos, prin ideea de "secțiunea de aur" sau "proporțiile divine", iar presocraticii au fundamentat întreaga filozofie ulterioară occidentală. Vedele indiene au creat viziunea unui întreg popor, întruchipată în operele lor culturale poezia, sculptura, pictura, arhitectura. Configurația spirituală a popoarelor este o neonatură în natură, așa cum proclama Kant. * Și dacă vorbim în limbajul unor deschideri ale modernității, poezia își creează spațiul său cuantic și timpul său supratemporal sunt două tipare cu adevărat subiective kantiene; iar gândirea geniilor pare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
se poate deschide și o altă perspectivă ? Dacă inimaginabilele energii latente din lumea materială pot fi atât de extins și uimitor fructificate, încât am ajuns, de pildă, la descoperiri de mare excepție privind comunicarea la distanțe astrale, atunci energiile noastre spirituale, trăite în voință de absolut valoric, nu se fructifică în circuitul ontologic cosmic nu știm unde și când ? Decăderea culturală și morală actuale tot mai grave, onticitatea profund viciată, negativă până la malefic nu se datorește energiilor negative plecate de la răul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Millionen..."? Dar poezia ca atare poate înfăptui și un alt absolut, care este al său propriu, acest lucru ca realizare, pe de o parte, în sensul perfectei logici interne a ideaticei, valoarea acestui absolut crescând cu altitudinea gândirii, cu nivelul spiritual; pe de altă parte, o a doua armonie absolută, cea privitoare la realizarea prozodică. Pindar, Khayyam, Hölderlin, Eminescu, Baudelaire, Tagore exemple de excepție printre multe altele. Bucuria împlinirii unui asemenea imperfectibil, în îndoit absolut, este extraordinară, fapt exprimat de Hölderlin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
unui alte formule de viață, așa cum apare expresiv în Melancolie. Poezia Strigoii, deși pune în temă moartea, biruitoare până la urmă, cosmicitatea viziunii, forța intelectivă a acestei viziuni: învingerea morții de către sublimitatea iubirii de dincolo, din postviață totul ne înalță emoțional, spiritual deasupra stihiei negative, Albia modelatoare a liricii lui Rabindranath Tagore a fost diada din viziunea Indiei pe de o parte panteismul, ideea că totul este în Unul, iar pe de altă parte, kama, iubirea care asigură monada universală. Exaltarea bucuriei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
imperfecțiunea omenescului. (Similar, din aceleași rațiuni de a salva puritatea absolută a increatului, în religia hindusă Brahman, neutru, creează pe Brahma, masculin, iar acesta creează lumea în conjuncție cu Maya, iluzia). Mai sus încă, Eckhart considera că prin viața sa spirituală, omul transcende dincolo de sine, și poate crea pe Dumnezeu. În felul acesta, cel mai de seamă mistic al Evului Mediu depășește nu numai creștinismul, ci și orice religie, căci toate religiile concep aservirea omului de către divinitate. Iată un text capital

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Ființei, este condamnat la reluarea sisifică a aceeași formule existențiale a durerii, a răului și a pieirii, Nietzsche aduce o inovație radicală acestui concept. Opera sa fiind un imn adus vieții umane, purtată la cea mai înaltă frumusețe și puritate spirituală, consideră că se vor întoarce identitar mereu și mereu numai cei care au meritat viața, pentru că au afirmat-o, au slăvit-o, au iubit-o la înalt patos sufletesc. Căci este ca și cum ei înșiși ar fi re-creat-o. Ceilalți, oamenii fără

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
moartea lui Dumnezeu", voința de putere, Supraomul. Când el scria "Gott ist tot", Nietzsche nu decreta un deces real, ci constata cu oroare moartea lui Dumnezeu în conștiința oamenilor, și profețea dezastrele morale, crimele inimaginabile care vor urma acestei sincope spirituale a omului. Reamintim că în aceeași perioadă scria și Eminescu: Nimeni nu poate opri apunerea lui Dumnezeu de pe cerul cugetării". În ce privește divinitatea, Nietzsche opune concepției iudeo-creștine a unui Dumnezeu cu sentimente precum milă, îndurare, ură, răzbunare un Dumnezeu al nobleței

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
nu poate opri apunerea lui Dumnezeu de pe cerul cugetării". În ce privește divinitatea, Nietzsche opune concepției iudeo-creștine a unui Dumnezeu cu sentimente precum milă, îndurare, ură, răzbunare un Dumnezeu al nobleței și purității, "dincolo de bine și rău". Dumnezeu este Ființa ființelor, Universul spiritual, o ființă supremă care trece prin stări intermediare spre forma sa perfectă, absolută concepție a unui "Dumnezeu-Devenire", prezentă și la Empedocle, Eckhart, Boehme, Schelling. Relativ la voința spre putere, Wille zur Macht, Nietzsche scrie: "A imprima Devenirii caracterul Ființei, aceasta este

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
viitorul este cel care ne determină ziua de azi a noastră". Și Schopenhauer și Eminescu au relevat că geniul este un străin în lume. La Nietzsche totul este seducție: ideile rostite și purtând in apex intellectu, noutatea deschiderilor sufletești și spirituale, stilul ritualic înaripat răsunând în templul universului devenit un infinit sanctuar mistic un univers pur omenesc, omul fiind propria sa divinitate, cu excluderea oricărei dependențe. Pentru Nietzsche, problema valorilor este mai fundamentală decât a certitudinii. Unul din criteriile ce duc

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]