8,307 matches
-
un albastru pal și părul galben ca șofranul, un mușuroi de furnici, o piață, leitmotivul unui număr foarte mare de drame epice de dragoste, cu pierderi, războaie civile și cuceriri de război. Ocazional, visele îi sunt întrerupte de câte un vizitator. De cele mai multe ori, e vorba de Balraj. Rutina este aceeași. Zornăindu-și cheile, luptătorul descuie ușa, intră, mișcându-se cu stângăcie, se uită prost dispus spre locul în care zace Pran, cu ochii săi roșii, plângăcioși, apoi se întoarce și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
care le vede pe fereastră. Peretele astfel scrijelit naște noi forme, imagini și aventuri și acestea imprimă ritmul zilelor și nopților lui, unde căldura și răcoarea se succed în cicluri mai rapide. Când nu cojește peretele și nu discută cu vizitatorii săi, zace cu ochii în gol și mai ia câte o înghițitură din sticla cu apă pe care Balraj i-o așază zilnic pe pervaz. Sticla este mică și cu toate că Pran are grijă să-i ajungă, seara e întotdeauna goală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
În locul lui sosește Ma-ji, însoțită de un bărbat slab, nervos, care rămâne în ușă cu pumnii încleștați, de parcă Pran ar fi vrut să se năpustească spre el. Băiatul zace încolăcit în pat, cu genunchii strânși la gură. Își privește noii vizitatori cu oarecare curiozitate. N-a mai văzut-o pe Ma-ji de când l-a îmbrăcat în prima noapte. Arată ca un cadavru, numai piele și os. Când intră în încăpere, duce o batistă parfumată la nas și ridică fața în sus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
între ele, ca niște viermi. Femeile intră. Și, fără a a se feri de mirosul înfiorător din atmosfera aceea densă de disperare, care îmbâcsește mica încăpere, îl ridică pe Pran și-l ajută să meargă, ducându-l aproape pe sus. Vizitatori nălucă? Zâne? De câte ori le-a visat? Cu toate astea, mirosul lor de apă de trandafiri, vorbele strecurate printre dinți din cauza efortului, urmele strânsorii pe brațele lui, toate astea par reale. Foșnet de mătase. Cu disperare în glas, ca o mangustă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
le deschide portiera. Pagină separată În „Cea de a opta lampă“, în a sa Introducere critică în arhitectura Indiei, G.H. Dalrymple scrie că „alăturarea nesănătoasă a motivelor orientale și europene în arhitectura Noului palat de la Fatehpur, îl face pe nefericitul vizitator să se întrebe dacă nu s-a putut face uz de vreun tratat sau vreo lege, pentru a preîntâmpina această lucrare diabolică“. Dalrymple, discipol al lui Ruskin, a avut „marele ghinion“, ca în 1895, să fie pentru trei săptămâni invitatul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
altă parte, există un număr de birouri folosite intermitent de secretare și ofițeri politici tineri. Într-unul din ele, la o distanță confortabilă de acea zonă unde bântuie soția sa, maiorul Privett-Clampe a aranjat să-l primească pe tânărul său vizitator. Pran este lăsat la oarecare distanță de poarta din spate și condus de o hijra pe o ușă laterală. Bat și le răspunde vocea guturală a maiorului. Îl văd așezat la birou, îmbrăcat în aceeași uniformă dezordonată, cu nasturii descheiați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
acostare îi îndepărtează pe pretinșii ghizi, ajutându-i pe turiști să urce treptele șerpuitoare de piatră. Vorbește doar când începe să le arate peșterile. După ce se termină urcatul, figurile monumentale, cioplite în piatră, îi reduc la tăcere până și pe vizitatorii cu mâinile încleștate pe broșurile edificatoare, cel puțin pentru o clipă sau două. Își conduce însoțitorii pe lângă Shiva cel cu trei capete de la intrare și le arată figura hermafrodită a lui Dumnezeu, bărbat pe o parte, femeie pe cealaltă. Se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
pe piept cu o mână, în timp ce-și îndeasă metodic orez și dal în gură, cu cealaltă mână. După ce-a terminat de mâncat, scotocește într-un buzunar, scoate câteva bancnote unsuroase dintr-un teanc și i le întinde vizitatorului ei. Din nefericire, tocmai când pleacă din chawl-ul în care locuia familia Pereira, dă chiar peste domnul Dutta. Urmează un dans stânjenitor pe scara îngustă, cine să treacă și cum. Dutta înclină confuz din cap, încercând să-l localizeze pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
barba. Aceasta scârțâie venerabil, un ornament delicat al trecerii timpului și al tradiției, muzica specială a firmei Spavin & Muskett. Pe peretele din spatele lui se află portretul unui gentleman din epoca victoriană timpurie, cu o privire cruntă și guler înalt, apretat. Vizitatorii observă adesea asemănarea dintre domnul Spavin și bărbatul din portret, presupunând că acesta din urmă, care a fost pictat la o masă plină de cărți și documente, este un strămoș Spavin, vreun avocat mort demult, a cărui înțelepciune și probitate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
cu scopul de a se întâlni cu ea, ca din întâmplare. Când în cele din urmă ajunge la Wembley, aceasta se dovedește o suburbie liniștită, cu case joase de cărămidă, înșirate de-a lungul căii ferate metropolitane. Un șir de vizitatori se scurge din gară spre noul stadion, un fel de arenă romană modernă, pregătită pentru cursele cu care de luptă motorizate, sau concursuri gladiatoriale, cu pistoale. În jur, a fost amenajat un ținut fantastic din beton turnat. Familiile beau ceai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
sa, umbra povârnișului se lungește treptat. Se târăște asupra lui și a oamenilor săi. Pe când istoricul cântă primul nume de strămoș, numai albii și servitorii lui se mai află în lumină. Vocea lui este puțin cam tremurată când le spune vizitatorilor că este rândul lor. Tânărul este împins în față și începe să cânte în limba lor. Jonathan începe să cânte (cam fără convingere pe melodia: Tărâm al Speranței și gloriei, „Fiul lui Jeremy Chapel, cel deștept și puternic...“). Profesorul a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
tre bisericești, toate nostalgiile mele răscolite îmi călău zeau fără oprire pensula. — Pictai în stilul meșterilor iconari? — Nu, făceam icoane abstracte. De aceea m-am temut ca la vernisaj să nu fiu greșit înțeleasă, iar tablourile mele să nu pară vizitatorilor un sacrilegiu. Dar nu a fost așa. Oamenii au simțit că doream să creez stări de grație prin culoare, reflexe, lumină. Crist, Fecioara, sfinții nu-mi apar ca personaje, ci ca prezențe stilizate, ca razele filtrate prin vitralii. Nu le
Ioana Celibidache : o mătuşă de poveste by Monica Pillat () [Corola-publishinghouse/Imaginative/585_a_978]
-
pune corpul neînsuflețit, al doilea îi adăpostește pe călugării, lama și preoții care au venit de departe, iar ultimul e pentru primirea rudelor și a oaspeților de rang înalt. Alte corturi, mai mici, au fost ridicate în curte pentru primirea vizitatorilor. Corturile au cam zece picioare înălțime, iar stâlpii din bambus care le susțin sunt decorați cu magnolii albe confecționate din mătase. În calitate de nurori, fiecăreia dintre noi i s-a dat o duzină de batiste, ca să ne ștergem lacrimile. O tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2323_a_3648]
-
frumoasa mea robă de culoarea piersicii, stau la poartă și întâmpin musafirii. Înfășat în țesătură aurie, Tung Chih e ținut de o doamnă de onoare. Tocmai și-a deschis ochii și e într-o dispoziție veselă - se uită lung la vizitatori, cu privirea unui înțelept. Când soarele ajunge deasupra acoperișului, sosesc rudele imperiale care trăiesc în afara Orașului Interzis, printre care prințul Kung, prințul Ts’eng și prințul Ch’un, însoțiți de fujin-ele și de copiii lor. La prânz își fac apariția
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2323_a_3648]
-
zilele de astăzi, își amintește totul cu lux de amănunte. Poate ar fi interesant pentru cititori să afle că ace ste amintiri ale mele despre mama le transcriu când ea a depășit vârsta de 101 ani, ceea ce uimește pe puținii vizitatori - adică ziariste, asistente sociale, reprezentanți ai organelor locale. Vre au să spun că nu‐i fac un portret de pe vremea când avea 50 de ani! și omul își mai amintește încă multe. Tot ce consemnez aici se referă la ultimele
Cuvinte despre poeți şi poezie. In: OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
cu alții, ca să-i aducă omagii Domniei Sale pentru Anul Nou, a fost o asemenea aglomerație, încât s-a dărâmat un zid și mulți oameni au murit loviți de pietrele prăbușite. S-a iscat o zăpăceală nemaipomenită. — Taxați-l pe fiecare vizitator care vine pentru urările de Anul Nou în prima zi cu o sută de mon-i, oricine-ar fi, ordonase Nobunaga, în ajunul Anului Nou. O „taxă de vizitare“ nu e prea mult pentru a i-o cere unui oaspete în schimbul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
și-și spuseră unii altora ce onoare le făcea vizita aceea. Neluându-le în seamă sporovăiala, Nobunaga urcă, grăbit, treptele. Aproape în panică, unul dintre preoți alergă înainte în clasă și-i informă pe elevi despre neprevăzuta inspecție a unui vizitator important. Sunetul viorii se opri pe neașteptate, iar șoaptele tăcură. Nobunaga se opri, pentru un moment, la catedră și privi clasa, gândindu-se ce școală ciudată era. Pupitrele și băncile din sală erau de model străin, iar pe fiecare pupitru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
are de-a face cu lumea. Sunt sigur că aveți multe responsabilități de campanie. Yusho părea să-și anunțe plecarea și începu să se ridice de pe pernă. — Nu, vă rog. Saito Toshimitsu era un om foarte stăpânit și-și reținu vizitatorul pe loc, fără a schița nici o mișcare. — Întrucât ați făcut atâta drum până aici, n-ar fi politicos să vă las să plecați înainte de a fi vorbit cu Seniorul Mitsuhide. Dacă, după plecarea dumneavoastră, îi spun stăpânului meu că Yusho
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
dumneavoastră, îi spun stăpânului meu că Yusho a venit în vizită în absența lui, mă va certa și mă va întreba de ce nu v-am reținut aici. Și deschise intenționat un nou subiect, străduindu-se să-l întrețină pe neașteptatul vizitator. În acea perioadă, Yusho avea o casă la Kyoto, dar, de origine, era din Omi, provincia lui Mitsuhide. Nu numai atât ci, într-o vreme, Yusho primise o soldă de războinic de la clanul Saito din Mino. În același timp, Toshimitsu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
întreba ce mai faceți. — Unde e? — L-am pus să aștepte în camera mea. — Serios? Ei, atunci să mergem acolo. — Probabil îi va fi rușine dacă seniorul va veni personal să-și vadă oaspetele. Vi-l aduc imediat. Nu, nu. Vizitatorul nostru e un om cu gust. Nu va fi necesar să fim peste măsură de formali. Pentru Mitsuhide fusese pregătită o masă elegantă, în sala casei principale, dar seniorul se așeză în odaia lui Toshimitsu și mâncă o cină simplă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
petunii. Într-un colț, pictura purta o inscripție: Liniștea, aceasta e noblețea. „Liniștea, aceasta e noblețea,“ repetă, în tăcere, Mitsuhide, în timp ce desfăcea și mai mult sulul, ajungând, acum, la ilustrația unei ridichi mari. Lângă ridiche era scris: A avea un vizitator ține de gust. Ridichea fusese desenată cu cerneală indiană, fără urmă de efort; și, privită îndeaproape, se putea simți mireasma pământului. Acea ridiche era rădăcina unei singure frunze și părea să plesnească de viață. Natura ei sălbatică dădea senzația că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
de pe străzi dimineața și ciorile de după-amiază. În curtea templului mai erau unele zone libere. Erau necesare multe construcții pentru a termina refacerea celor vreo douăzeci de clădiri, care fuseseră distruse de foc în timpul războaielor civile din capitală. Dacă un vizitator mergea în direcția Străzii a Patra, dinspre poarta principală a templului, vedea conacul guvernatorului din Kyoto, cartierul samurailor și străzile unui oraș bine gospodărit. Dar, în partea de miazănoapte a orașului, mahalalele rămâneau ca niște insule, la fel cum fuseseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
său în capitală, care fusese în ajun, precum și în ziua următoare, iar acum părea cam obosit. Se gândise să-și anunțe plecarea, dar Nobunaga spuse: — Ce-ar fi să bem ceaiul între patru ochi? În ultimele două seri am primit vizitatori și mă întristez când nu avem destul timp liber. Am să invit pentru tine câțiva oameni interesanți. Nobunaga avea de gând să-și distreze fiul și nici în ruptul capului n-ar fi acceptat un răspuns negativ. Dacă i s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
înainte de a pleca, emisarii se duseră din nou la castel, pentru a se întâlni cu Hideyoshi și a-și lua rămas bun de la el. Lângă intrarea principală așteptau câțiva slujitori și cai, iar solii își spuseră că probabil Hideyoshi primea vizitatori. Dar, de fapt, Hideyoshi însuși era cel care pleca. Ieși chiar în acel moment din corpul principal al cetății. — Mă bucur că ați venit, le spuse el. Ei, haideți înăuntru. Răsucindu-se pe călcâie, Hideyoshi își conduse oaspeții într-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
om care fusese afectat încă din tinerețe de greutăți și de răsturnări de situație. Carnea obrajilor săi era durdulie. Lobii mari ai urechilor confereau întregului trup o anume greutate, la fel ca toartele unui ceainic de fier, făcându-i pe vizitatori să se întrebe dacă era posibil ca omul acela să fie cu adevărat un mare general, în vârstă de abia patruzeci de ani. Dacă ar fi făcut parte dintre soli, Kanamori ar fi observat neîntârziat că expresia „neșovăitor la patruzeci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]