5,219 matches
-
distanță atît față de caracterul tragic, sublim atribuit lui Urmuz de avangardiști, cît și față de acela de „farsă” minoră. Intuiția lui Perpessicius privind „noua mitologie” urmuziană a fost confirmată de cei mai importanți critici postbelici care s-au pronunțat despre „paginile bizare”. Sergiu Pavel Dan îl va include mai tîrziu pe Urmuz în studiul despre Proza fantastică românească la capitolul „Fantasticul absurd” (Editura Minerva, Colecția „Momente și sinteze”, București, 1976, pp. 300-303), alături de autori precum Gib Mihăescu, Ion Vinea, M. Blecher, Emil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
scriitori moderniști (ex.: „fanteziștii umoriști” T. Arghezi, I. Călugăru), devenind un „procedeu”. Cu toate acestea, „minoratul” textelor urmuziene e decretat fără drept de apel. La fel - caracterul lor neprofesionist. Percepția amatorismului de „începător” se întemeia pe caracterul extravagant al textelor, „bizar” pentru orizontul de așteptare al epocii, dar și pe puținătatea scrierilor, dintre care doar cîteva au fost publicate în timpul vieții autorului. Impresia de „farsă” nu poate să înșele: „Aerul de farsă al scrisului lui Urmuz e încă semnul unei creații
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
proza ciudatului Urmuz” în antologia sa din 1943 (Literatura română contemporană, Ed. Casa Școalelor)... Primul critic important — nu de prim-plan, la acea dată — care s-a pronunțat despre scrierile lui Urmuz este însă G. Călinescu, în primul număr al „bizarei” și efemerei sale „reviste lunare de critică și literatură” Capricorn, din decembrie 1930 („Editarea postumelor lui Urmuz...”, notă plasată în finalul secțiunii „Bibliografie critică”). Gestul revistei unu e privit ca „o faptă care merită, prin generozitatea ei, toate laudele” și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
la adresa autohtonismului antimodern aflat în ascensiune... Urmuz în Istoria... lui G. Călinescu Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent conține cîteva comparații relevante între diferiți scriitori, „mari sensibili schimonosiți” (sau manieriști, în sensul lui G.R. Hocke...) și autorul Paginilor bizare. În fond, Călinescu însuși e un „sensibil schimonosit”, un manierist genial cu bovarismul clasicității... De o „încîntătoare neghiobie”, amestec de „idei culte și de naivități”, unele versuri ale pitarului Hristache par, în lectura inversă a lui Călinescu, „fabricate” de Urmuz
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
mișcarea portretistică e cea academică, însă cuprinsul e absurd”), simularea atitudinii clasice fiind - Bergson dixit - generatoare de comic („demnitatea stilistică, liniștea de mare prozator clasic, din care, firește, iese și comicul”). Preluînd informațiile oferite de Eliza Vorvoreanu despre geneza „paginilor bizare”, criticul subliniază — în Istoria... — imaginea unui Urmuz-parodist al academismului: „Numai pentru a-și distra frații și surorile, Urmuz compune niște false automatisme, parodiind academismul prozei curente”. Se insistă mereu asupra caracterului „bufon”, care — din punct de vedere filozofic — e „sofistic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
al lui G. Călinescu, fostul coleg și prieten al lui Urmuz îi dedică acestuia pagini afectuos-admirative. Strategie nu lipsită de abilitate. În 1922-1923, Arghezi îl publica pe Demetru Demetrescu-Buzău în Cugetul românesc, uzînd de un procedeu „urmuzian” — plasarea unor texte „bizare”, bulversante, în interiorul unei gazete politice „onorabile”, serioase și grave — un „virus” anarhic infiltrat discret, subversiv și ironic într-un organism rigid și „oficial”. De astă dată, vîrstnicul comediant își readucea în atenție amicul sinucis, folosindu-se de o strategie „la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Urmuz (vezi mai sus), iar primul său editor, Sașa Pană, îl repune în circulație. Mai întîi în 1969, prin intermediul Antologiei literaturii române de avangardă, Cuvînt introductiv de Matei Călinescu, Editura pentru Literatură, București, 1969, apoi prin reeditarea - adăugită - a Paginilor bizare (Editura Minerva, București, 1970). Avangardismul poetic românesc al lui Ion Pop (EpL, 1969) și monografia Urmuz a lui Nicolae Balotă (Ed. Dacia, Cluj, 1970) vor „dubla” exegetic travaliul editorial al arhivarului avangardei românești... Recuperarea poststalinistă. Urmuz și „rădăcinile sale folclorice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Minerva, București, 1991, pp. 213-207), Ion Negoițescu discută însă dintr-o altă perspectivă - estetico-psihologică - afinitățile dintre Urmuz și folclorul popular românesc. Invocînd în sprijinul demonstrației sale mostre de „folclor absurd” culese de G.Dem Teodorescu, criticul vede în autorul Paginilor bizare o variantă cultă și modernă a „nebunului satului”. O opinie la fel de interesantă este cea a lui Gelu Ionescu din Romanul lecturii, Ed. Cartea Românească, București, 1976 („Urmuz, amăgitorul”, pp. 63-73. Titlul parodiază titlul hagiografic al lui Geo Bogza din 1930
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
absurd: „fantastic á rébours”, fără transcendent, „primatul grotescului asupra goticului”, „metamorfoza mecanomorfă”, „substituirea (de tip absurd) om-animal”, sînt — toate — proprii creației lui Urmuz. După paranteza stalinistă a anilor ’50, o parte a criticii care-l va „recupera” pe autorul Paginilor bizare va pedala - pe culoarul unui marxism estetizat - asupra caracterului „antiburghez” al scrierilor sale. Matei Călinescu vede în „problema incomunicabilității” urmuziene „o formă a crizei spirituale în cadrul capitalismului modern” (op. cit, p. 82). Avangarda, afirmă criticul, „l-a utilizat pe Urmuz
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Urmuz. Toți monografii celui din urmă o vor face mai tîrziu, într-un fel sau altul... În consonanță cu marxismul epocii, autorul vorbește despre obiectualizarea omului în cadrul orînduirii burgheze și de „alienarea prin limbaj”, văzînd în caracterul satiric al „paginilor bizare” o probă a neîncrederii în valorile tradiționale și o „criză a conceptului de literatură”. „Supraconvenția ironică” apare, astfel, ca un „antidot dialectic”, căci tragicul și apocalipticul nu mai sînt tratate în stil tradițional, ci parodiate cu conștiința lucidă a impasului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
operei urmuziene îi aparține lui Oskar Pastior și datează din anii ’70 (Das gesamte Werk, Ǚbersezt und herausgegeben von Oskar Pastior, Edition Text Kritik, München, 1976). În 1983, cu ocazia centenarului autorului, apare la Editura Minerva volumul omagial Urmuz. Pagini bizare, ediție, prefață și tabel cronologic de Constantin Crișan, cuprinzînd tălmăciri integrale și fragmentare în engleză, franceză, germană, italiană, rusă și spaniolă de Eugen Ionescu, Ilarie Voronca, Leopold Kosch, Andrei Bantaș, Marco Cugno și Marin Mincu, L. Dolgoșeva, Xenia Dumitru, Natașa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
spaniolă de Eugen Ionescu, Ilarie Voronca, Leopold Kosch, Andrei Bantaș, Marco Cugno și Marin Mincu, L. Dolgoșeva, Xenia Dumitru, Natașa Nicolau, Susana Vasquez Alvear și Victor Ivanovici. Iar în 1985 iese de sub tipar volumul bilingv (în română și engleză) Pagini bizare/Weird Pages, în traducerea lui Stavros Deligiorgis... Pe lîngă contribuțiile deja citate ale lui Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Ștefan Baciu, Mira Baciu-Simian și Marcel Iancu, exilul românesc a înregistrat și alte „contribuții” - mai puțin invocate - la „exegeza” lui Urmuz. Amintesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
stereotipe”. Interesul criticului se îndreaptă către „valorile literare derivate sau implicate”, aflate în răspăr cu așa-numitele „contrafaceri ale literaturii profesioniste” (Imanența literaturii, Editura Cartea Românească, București, 1981, p. 17). După ce insistă asupra caracterului nonreferențial, de univers autonom al paginilor bizare, unde „Fiecare piesă e un univers imposibil în sine, dar un univers clădit pe legi interne, în care, dacă intri, nu te mai miră nimic” și „Nici o acțiune a personajului nu contrazice datele inițiale, pentru că nu numai cititorul, ci și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
postmodernism... În interiorul complicatelor jocuri de strategie, Urmuz servește uneori drept valută (teoretică) forte. Deși afirmă dintru început că nu are o miză „comparativă”, și cu atît mai puțin „comparatistă”, eseul din 1980 al lui Victor Ivanovici discută — în paralel — Paginile bizare și o proză din 1966 a lui J. Cortazar, Historias de Cronopios y Famas, văzînd în ele două „modalități ale aceleiași strategii narative, dominate de categoria absurdului”. Interpretarea este, în general, semiotică, axată pe o „abordare semantică”, o „abordare sintactică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
pionieratului și a începutului ex nihilo, a produs, din nevoia așezării pe temelii stabile a unei culturi încă tinere, statornice, însă de la o vreme excesive, stereotipuri de orientare clasicistă a gustului literar”. Nu întîmplător, în virtutea acestei prejudecăți clasicizante, „autorul Paginilor bizare face parte din categoria celor care se citesc cu resentiment, și așa se face că aproape unanimitatea criticii românești s-a constituit ca supra-eu colectiv, taxînd-o ca bufonerie și minimalizînd-o”. Refuzul justificat al conservatorismului protocronist nu justifică însă și delirul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
i în raport cu instanțele de validare axiologică, o confruntare critică „la vîrf” nu putea fi evitată. Disputa purtată la mijlocul anilor ’80 între N. Manolescu și Marin Mincu - un adevărat proces de paternitate teoretică! - privește categoria căreia i se subsumează autorul Paginilor bizare. Într-o notă de subsol reprodusă în Eseu despre textul poetic, II (Ed. Cartea Românească, București, 1986, p. 269), Mincu își revendică paternitatea și precursoratul încadrării lui Urmuz în paradigma „textualizantă”: „Urmuz este un autor de Text. Această afirmație a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
nu e, așadar, atît problema „originalității”, cît mai ales cea a precursoratului și a productivității, capacitatea de a inventa, inova și influența („fecunda”) creațiile viitoare: „E un fapt curios (printre atîtea ale istoriei culturii!) că un mediocru original, sau numai bizar, poate avea o influență mai mare asupra altor scriitori decît un geniu a cărui operă copleșește și paralizează o întreagă epocă (...) Dar condițiile receptării unui artist în conștiința altora urmează anumite reguli speciale care nu țin întotdeauna seama de valoarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
născuse” (ipoteză bazată pe mărturisirile surorii scriitorului, Eliza Demetrescu-Buzău). Recunoscînd că, în ce privește interpretarea textelor lui Urmuz, „nimeni nu are materialul suficient pentru a ajunge la o «filozofie», nici curajul să conchidă a-l reduce la o întîmplare, la un accident bizar”, Gelu Ionescu deplînge faptul că ne lipsește voința de a da cărți fundamentale despre Caragiale și Călinescu, în vreme ce „o mare carte despre Urmuz”, care „nu e nici posibilă, nici necesară”, a fost „mereu posibilă”. Motivul ar fi „un bovarism al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
unii avangardiști, Urmuz rămîne autorul unei literaturi greu clasabile generic. Capitolul pe care i-l dedică Ov.S. Crohmălniceanu în volumul I din Literatura română între cele două războaie mondiale (E.P.L., București, 1967, pp. 357-364) e intitulat — elocvent — „Antiproza”. Autorul Paginilor bizare este situat de fapt în categoria ambiguă a antiliteraturii, scrierile sale fiind, după caz, „antiroman erotic concentrat” („Pîlnia și Stamate”), „antischiță” („Emil Gayk”), „antinuvelă socială” („Ismail și Turnavitu”), „antiparabole” („Fuchsiada”, „Algazy & Grümmer”) sau „parodie a epicii romantic aventuroase” („După furtună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
dificil să caracterizăm textul urmuzian drept poem în proză, din cauza contrazicerii regulei esențiale a speciei, epuizarea unui singur aspect al existenței”. Drept urmare, Urmuz va lipsi — justificat — din Antologia poemului românesc în proză (1984). O opinie aparte referitoare la autorul Paginilor bizare e de găsit în volumul-eseu Meteorologia lecturii al lui Radu Petrescu (Editura Cartea Românească, București, 1981). Polemizînd implicit cu opinia comună privind caracterul „antiliterar” al scrierilor lui Urmuz, prozatorul consideră că avem de-a face cu punctul „ultim” al literaturii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
robot”. „Nu știu cine în literatura universală a simțit mai puternic dorul de a se elibera de gravitație”, adaugă exaltat Sorescu, remarcînd nevoia personajului Stamate de a „fecunda misterul” prin contrabalansarea atracției legilor cerești. Autorul subliniază, de asemenea, „chintesențializarea” romanescă a „paginilor bizare”, caracterul lor „mitologic” și „tragic”, de fabule perverse, antievoluționismul (v. oamenii care „se urcă în maimuță, abrutizați și scîrbiți de evoluție”) și misoginismul, precizînd — nu fără subtilitate — că „toți eroii urmuzieni fac ceea ce gîndesc”. Există și unele elucubrații interpretative (cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Biblie a avangardei românești”). Nota bene, deși admirator al lui Urmuz, Nichita Stănescu avea importante rezerve față de avangardă... Ca o replică la această acțiune, tînărul critic de artă timișorean Andrei Pintilie publica în România literară un eseu despre autorul Paginilor bizare, intitulat „Urmuz cu «u» de la umor», în care taxează acid demersul comemorativ al revistei Manuscriptum: „În loc de catalog s-a tras în cîteva sute de exemplare numărul 6 al revistei Urmuz, urmaș parodic al adevăratei publicații de avangardă scoasă de Geo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
revistei Urmuz, urmaș parodic al adevăratei publicații de avangardă scoasă de Geo Bogza în anul 1928 la Cîmpina. Parodic pentru că, printr-o pioasă mistificare, redactorii ocazionali de azi, Adrian Bota, Adrian Hoajă și Nichita Stănescu, încearcă să sporească numărul paginilor bizare cu încă vreo cîteva, de o evidentă lipsă de forță, deci aplicare ad litteram a unei metode și nu creații”. Andrei Pintilie discută umorul urmuzian sub specie absolută („meta-umană”), dar cu trimitere ambiguă la prezent (fie el și etern): „Meschinăria
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
invocă „necesitatea unei expoziții de amploare națională a artei de avangardă din România”. O asemenea expoziție va fi realizată însă abia în 1993... Momentul de vîrf al centenarului îl constituie însă apariția la Editura Minerva a volumului jubiliar Urmuz. Pagini bizare, ediție, prefață și tabel cronologic de Constantin Crișan. Interesantă e „regia” de ansamblu a volumului, care mai conține — pe lîngă deja citatele traduceri în mai multe limbi de circulație universală — și un tabel cronologic tradus în franceză de Elena Dan
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de adecvat la real al lui I.L. Caragiale, unui Demetrescu-Buzău (Urmuz), realul, în perpetuă beată deplasare, i-a putut apărea ca dadaistic. Dadaismul a însemnat adecvarea la o realitate percepută ca delirantă, absurdă. Rezultatul a fost un insolit amestec de bizar umor și imponderabilă nebunie”. Proiectul Cumpăna era de fapt un colaj de asocieri „dadaiste” între fragmente urmuziene (din „Fuchsiada”) și heideggeriene (din „Ființă și timp”): „În Cumpănă, pentru început, textul lui Urmuz se ciocnește în mod insolit cu acela al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]