3,254 matches
-
neagră ca smoala nu se arăta nimic, iar cîinii amuțeau sau se mutau În alte direcții. La șase dimineața, am văzut două colibe pe marginea drumului, Învăluite, În lumina clară, gri, a răsăritului. Am parcurs ultimii cîțiva metri cît ai clipi din ochi, de parcă n-am fi avut nici un bagaj În spinare. Ni s-a părut că n-am mai fost niciodată Întîmpinați cu atîta prietenie, că nu mai mîncaserăm niciunde pîine sau brînză precum cea pe care ne-au vîndut-o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
un membru al familiei... Dar pentru nimic în lume Ticki nu voia să admită ca Alice ori Mișu să asiste la această operație și, cu mult timp înainte, mă rugă pe mine să asist. Bineînțeles că am acceptat fără să clipesc. Mă înțelesesem însă dinainte cu Negoițescu să mergem împreună. Dar, cu câtva timp înainte, Radio Europa Liberă transmisese un interviu al lui Petru Dumitriu, proaspăt fugit în Germania, care îl declara, printre altele, pe Ion Negoițescu „muritor de foame pe
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
Iar cuvintele inexistente ar fi ajuns la fel cu cele existente, care se prăbușiseră. N-am știut niciodată de câte cuvinte ar fi nevoie pentru a acoperi pe deplin goana buimacă de sub frunte. O goană îndepărtându-se iarăși,cât ai clipi, de cuvintele anume găsite pentru ea. Dar care sunt aceste cuvinte și cât de iute ar trebui ele să-ți stea la îndemână și să alterneze cu altele, pentru ca să ajungi din urmă gândurile? și-apoi, ce-nseamnă „să ajungi din
Regele se-nclină și ucide by Herta Muller () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
dac-ai auzit cumva de el), încât, văzându-te, suratelor tale să li se ridice părul țuțurug de invidie, lovite instantaneu de icter negru. Se uita la mine fericită cu ochii ei larg deschiși în care intrase zăpada viscolită și clipea ușor din lampa numărul 8 cu fitilul fumegând, în semn de nețărmurită încredere în promisiunea mea solemnă... "O, e-atât de bine când pe drumuri ninse Întâlnești o casă cu lumini aprinse, Un ogeac din care se ridică fum, Când
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
printr-un miracol nu muriseră încă erau lichidați fără milă într-o nepăsare de-a dreptul criminală. În stânga și în dreapta mea, lopețile vâjâiau prin aer repezindu-se cu o ură bestială asupra puilor nevinovați, cu ciocurile larg deschise și ochii clipind neștiutori, care într-o secundă deveneau terci sub izbitura năprasnică a uneltei ucigașe. Păduricea fumega asemenea unui incendiu de proporții, dispersând în văzduh mirosul de carne pârjolită. N-aveau nici o putere de apărare. Erau prea slabi. Erau sortiți pieirii. În
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
o mămăliguță amețită, pirpirie, leșinată, care anevoie se zărea pe fundul ceaunului. Când a răsturnat tuciul pe suportul de lemn căruia i se spune "fund", am rămas holbați cu ochii ațintiți la mămăliguța aburindă, așa, ca la priveghi, fără să clipești, fără să te miști, fără să vorbești, pătruns doar de momentul tragic al despărțirii de cel care va pleca pe ultimul drum. Era ultima mămăliguță! Era ultimul "regal culinar" pe care ni-l oferea mama într-o casă potopită de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
doamnă Rozalie!" Și s-a așezat. Efectul nu a fost dintre cele mai plăcute. Patul fiind ceva mai jos, iar onorata doamnă ceva mai înaltă, și-a dat drumul ca din pod, iar la contactul dureros cu patul a mai clipit rapid și nervos de vreo câteva ori din coada ochiului stâng. Ei, drăcia dracului! S-a ridicat tulburată și înspăimântată pipăindu-și cu palma dreaptă și cu degetele rășchirate partea posterioară pentru a se convinge dacă toate cele cinci vertebre
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
de istorie știam de războaiele religioase. Acum, iată-l, în secolul XX, un război religios. Citesc repede, cu un ochi în diagonală. „Păcătosule - îmi spun -, au murit oameni acolo, și oamenii, măcar cei morți, sunt frați.” Umanistul din mine doar clipește. Irlanda de Nord mi se pare departe. Eu am Irlanda mea. Și ce-i leagă pe Sartre, Malraux și Mauriac? Îi despart glorii, premii, adoratori, zile, nopți, cancanuri, tot ce e viață literară - ca să nu intrăm în politică, religie și estetică. După
Supraviețuirile 6. În jungla unui bloc de gheață by Radu Cosașu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2292_a_3617]
-
și i-am cerut imperios să-mi spună ce a discutat cu doctorița, „cum a ieșit? care e adevărul?”. Fetița fu simplă și clară: - Mi-a zis că n-aveți nimic la inimă! - Nu se poate... nu mă minți! Ea clipi des, ca în fața unei situații necunoscute, fără să-și poată modifica tristețea. - Mi-a spus că puteți merge cu hârtia asta la orice doctor din lume... (Nici unul din aceste cuvinte prekrasnaia nu se potrivea cu chipul ei - nu mai întâlnisem
Supraviețuirile 6. În jungla unui bloc de gheață by Radu Cosașu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2292_a_3617]
-
se apropia cu pași repezi și pustiitori. Torța partidului a fost, astfel, torța timpului.“ (Contemporanul, 20 decembrie 1974) NICOARĂ Mara „Cuvântul partidului pregătește pentru noi recolte ogoare, Cuvântul partidului în noi furnale crește flori de foc, Oamenii sunt fericiți, când clipesc, Văzduhul se umple de porumbei albi. Cum este plin ochiul Mării Negre de valuri, Este plin ochiul meu de cântece Întru cinstirea celei mai frumoase țări; Republica Socialistă România!“ („Cuvântul partidului“, Vatra, 20 ianuarie 1978) „Primei femei a țării, Omagiul țării
Antologia rușinii dupã Virgil Ierunca by ed.: Nicolae Merișanu, Dan Taloș () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1362_a_2727]
-
când tata a murit, iar eu am divorțat. Din acel moment, ascensiunea mea în serviciul de intendență de pe Bulevardul Victoriei 28 n-a mai putut fi oprită. Am străbătut fulgerător toate gradele până la general și-am detronat-o fără să clipesc pe mama. Simțeam că își pierde din forță și că, deja pensionară, nu mai poate să se descurce. Au fost, până la Revoluție, anii cei mai mizerabili pe care i-am trăit și care mi-au împins cărăușitul pe niște piscuri
Tovarășe de drum. Experiența feminină în comunism by Radu Pavel Gheo, Dan Lungu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2262_a_3587]
-
Aspirație imposibilă, de vreme ce - Pasquale o știa prea bine - totul conspira pentru ca el să fie la nesfârșit mințit, înșelat și dus cu preșul. Când nu era așa, era cu totul altfel. Bătea la ușă corect, aștepta o secundă, apoi intra timid, clipind des. Saluta politicos, apoi începea să se spele cu cele trei perii sterile. Cu aplicație, cu responsabilitate, cu profesionalism. Printr-o fatală compensație, atunci urmau nenorocirile: anestezia nu prindea, compresele erau prea ude pentru a fi folosite, mesele cu instrumente
Tovarășe de drum. Experiența feminină în comunism by Radu Pavel Gheo, Dan Lungu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2262_a_3587]
-
miro sea, cu toate că-mi închipui că injecțiile ace lea își făceau efectul în timp, deci persistau în ea. Copiii o puneau să-și dea chiloții jos (și băieții, dar și unele fete mai îndrăznețe), iar ea se executa cît ai clipi din ochi, cu zîm betul pe buze. Era frumușică, dar avea o pri vire ciudată : se uita ocolit. Mie mi-era rușine - de oamenii care ar fi putut să treacă - să o pun să-mi arate, cu toate că îmi doream și
Tinereţile lui Daniel Abagiu by Cezar Paul-Bădescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/612_a_1368]
-
deodată liniștea. Copiii, încremeniți, priveau toți către învățătoare, de parcă acum o vedeau pentru prima oară și desco pereau că este de fapt o arătare de pe alt tărîm. Arătarea le zîmbi și repetă ce întrebase. Nu avea nimeni curajul nici măcar să clipească ; o fixau în continuare cu insistență. La un moment dat, se auzi un zgomot puternic și toți își întoarseră privirile într-acolo. Era Cristi, care se ridicase în picioare, trîntind scăunelul mobil de speteaza pupitrului. Băia tul nu stătu pe
Tinereţile lui Daniel Abagiu by Cezar Paul-Bădescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/612_a_1368]
-
înceapă orice altă discuție, le spuse că de astăzi încolo ea nu se va mai numi Duma, ca pînă acum, ci Popa. Asta însemna că s-a căsătorit și a luat numele soțului ei. Era foarte ciudată - cum gesticula, cum clipea din ochi, cum pronunța „soțul meu“ !... Era o alta, cu toate că le vorbea tot de la catedră, rar și apăsat ca de obicei, de parcă le-ar fi spus : „Astăzi, copii, vom face asta sau asta“. Dănuț nu înțelegea nimic. Învățătoarea îi întrebă
Tinereţile lui Daniel Abagiu by Cezar Paul-Bădescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/612_a_1368]
-
ai cere elevilor să spună dacă dintre condițiile dezvoltării plantelor are un rol preponderent umiditatea, sau aerul, sau lumina, sau temperatura. Și într-un caz și în celălalt absența unuia sau a altuia dintre factori anulează acțiunea celorlalți. Dumitru Dascălu clipește tot mai des și încearcă să restabilească realitatea clipelor pe care le trăiește. Când a terminat de strigat catalogul a constatat cu regret că sunt cam mulți absolvenți absenți. Ar fi dorit să-i revadă pe toți așa cum arată ei
Ediţia a II-a revizuită şi îmbogăţită. In: CHEMAREA AMINTIRILOR by Vasile Fetescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/504_a_769]
-
ce mașini au niște nuntași români care petrec în Spania - și zice în sinea lui: „Românu’ e dat dracului!“. Mesajul acestor materiale a fost exprimat foarte bine, „la cumpăna dintre ani“, de domnul Meleșcanu, care ia spus lui Teo Trandafir, clipind cu subînțeles: „O săi facem noi pe ăștia!“ Și, oricum, Europa să facă bine să se bucure și să fie mândră că primește așa oameni de ispravă, descurcăreți și buni la toate. Cașai românu’... A urmat Revelionul, iar televiziunile au
UMBRE PE ECRANUL TRANZIŢIEI by CEZAR PAUL-BĂDESCU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/579_a_1033]
-
secrete. Își simți pulsul și sângele cum îi alerga prin vene gata să țâșnească afară. Stătuse câteva secunde așa. Câte cuvinte dure ar fi vrut să spună dar nu le spusese niciodată. Numai ea știa de ce păstra tăcerea. Ochii îi clipeau des, iar respirația i se îngreuna ori de câte ori își amintea de toate visele ei de altădată, vise pe care nu le trăise niciodată. Rana din sufletul ei umbrit de ghinionul vieții era adâncă. Ce mai rămăsese din tot ce clădise erau
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
Pot să-l știu și eu? Sunt curios. - Un secret destăinuit e pe veci pierdut. - Hai te rog! Ce impediment ar fi?, zise Alin fără să-și schimbe vocea sau fizionomia. - Ai să înțelegi pe parcurs, zise ea râzând și clipind drăgăstos cu genele ei lungi și mătăsoase. - Să înțeleg că ai o relație cu altcineva? - Poate fi și ăsta un motiv. Nu crezi? - Ăsta, cum spui tu, iese din calcul. Nu pot ghici secretele ascunse și tăinuite de căpșorul tău
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
viață. - Mă bucur că-ți amintești și strângi cu drag la piept această învățătură. - Toate acestea mi-au dat mai multă încredere în mine. Am învățat să privesc cu optimism spre viitor. Ochii lui erau fixați asupra ei și nu clipeau deloc. O privi cu insistență, mușcându-și buzele ușor, lăsând impresia că vorbise prea mult. Acum regretau amândoi că timpul trecuse atât de repede și mai aveau atâtea să își spună. Le-ar fi trebuit mult timp să pună cap
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
pare extrem de interesant la acest film - lucru pe care l-ai remarcat - este onestitatea. Este o caracteristică a filmelor românești din această generație, faptul că nu încearcă să caute scuze pentru acțiunile personajelor lor, doar le observă comportamentul fără să clipească. Alex. Leo Șerban : Exact. Onestitatea și, aș adăuga, adevărul : simți că nici o situație, nici o replică a nici unui personaj nu este altfel decât profund adevărată ! Probabil că sunt lucruri care provin din situații trăite, din anecdote personale, poate că sunt chiar
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
simpatic, dar modul lui de-a discuta, acum, mă înfurie. Surprins că nu mă vede lîngă el, Marinescu se oprește, mai stă o clipă pe loc, aplecat de spate asemeni interpretului principal din serialul Columbo, apoi se întoarce spre mine, clipind surprins din ochi cînd mă descoperă rămas pe locul unde ne-am întîlnit. Bine-bine, tovarășe Vlădeanu, îmi zice el, mîine dimineață să-mi aduceți materialele. Da-da, vi le aduc mîine, îi spun. Pentru că el se întoarce și începe să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
slăbească din privire. În locul dumneavoastră, le-aș urî. De ce? Pentru că vă fac concurență. Cîteva secunde, vreo cinci-șase, fața doamnei Teona rămîne în aceeași expresie de așteptare, apoi, brusc, colțul stîng al gurii se deformează într-un zîmbet discret, iar ochii clipesc de cîteva ori, scînteind. Ridic bricheta la înălțimea obrazului ei. Doamna Teona duce țigara la gură. Eu aprind bricheta și o apropii de capătul țigării. Ea trage de cîteva ori din țigară, aruncă fumul într-o parte, rămîne cu țigara
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
rotesc în jur. Cei prezenți au agendele în față, deschise, cu creionul între pagini. Mă privesc toți. Chiar și Brîndușa. Dar mai ales ea! Are o privire clară și o poziție dreaptă, de femeie fermă, hotărîtă; aproape că nici nu clipește, atît de stăpînă pe sine poate fi. Marinescu, poreclit "Columbo" de muncitorii de la filamente, e de nerecunoscut: stă drept, ca un ofițer superior; are un zîmbet de fericire, ori de satisfacție probabil pentru că i-a asigurat pe cei prezenți că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
ți s-ar fi putut întîmpla ceva... Nu-mi puteam ierta că te-am blestemat. E încurcată și-și rotește privirea prin încăpere în timp ce brațele ei se ridică încet, cu grație, trecîndu-și vîrful degetelor peste umerii obrajilor aprinși. Genele îi clipesc de cîteva ori, înseninîndu-i și mai mult privirea. Aș fi putut să telefonez la combinat, să întreb, dar... Degetele ei, desprinse de obraz, s-au oprit în aer: rămîn așa un timp, au o tresărire, parcă ar vrea să prindă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]