KorAP: Find »[drukola/base=don & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...123 124 125 ...138 >

3,438 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225

umăr, îi spuse cu glasul cel mai umed și mai cald, foarte încet: — Dar ce-i cu tine, fetițo, ce-i asta? — Ce să fie, mă faceți să plâng cu vorbele astea, don Augusto... — Îngere divin! — Nu mai spuneți așa ceva, don Augusto. — Cum să nu spun! Da, am trăit ca orbul, ca prostul, ca și cum n-aș fi trăit, până când a apărut o femeie, știi?, alta, și mi-a deschis ochii și am văzut lumea, am învățat mai presus de toate să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
fii rău? Nu, nu, nu; femeia aceea este, ca și tine, un înger; dar femeia aceea nu mă iubește..., nu mă iubește..., nu mă iubește... - și spunând acestea, vocea i se frânse și ochii i se aburiră de lacrimi. Bietul don Augusto! — Da, tu ai spus-o, Rosario, tu ai spus-o! Bietul don Augusto! Ia stai însă, Rosario, taie-l pe don și zi: Bietul Augusto! Hai, zi: Bietul Augusto! — Dar, domnișorule... — Hai, zi: Bietul Augusto! — Dacă țineți neapărat... bietul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
dar femeia aceea nu mă iubește..., nu mă iubește..., nu mă iubește... - și spunând acestea, vocea i se frânse și ochii i se aburiră de lacrimi. Bietul don Augusto! — Da, tu ai spus-o, Rosario, tu ai spus-o! Bietul don Augusto! Ia stai însă, Rosario, taie-l pe don și zi: Bietul Augusto! Hai, zi: Bietul Augusto! — Dar, domnișorule... — Hai, zi: Bietul Augusto! — Dacă țineți neapărat... bietul Augusto! Augusto se așeză. — Vino-ncoace! - îi spuse. Ea se ridică împinsă parcă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
nu mă iubește... - și spunând acestea, vocea i se frânse și ochii i se aburiră de lacrimi. Bietul don Augusto! — Da, tu ai spus-o, Rosario, tu ai spus-o! Bietul don Augusto! Ia stai însă, Rosario, taie-l pe don și zi: Bietul Augusto! Hai, zi: Bietul Augusto! — Dar, domnișorule... — Hai, zi: Bietul Augusto! — Dacă țineți neapărat... bietul Augusto! Augusto se așeză. — Vino-ncoace! - îi spuse. Ea se ridică împinsă parcă de un resort, ca sub hipnoză, sugestionată, cu respirația

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
treacăt urechea lui Augusto. — Nu mai știu ce-i cu mine, Rosario, nici ce spun, nici ce fac, nici ce gândesc; nu mai știu dacă sunt îndrăgostit de femeia aceea, de femeia aceea căreia tu îi zici rea... — Păi eu, don Augusto... — Augusto, Augusto... — Păi eu, Augusto... — Bine, taci, destul - și el își închise ochii -; nu spune nimic, lasă-mă să vorbesc doar eu, cu mine. Așa am trăit de când a murit mama, cu mine însumi, doar cu mine însumi, adormit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
Da, aia, pianista. — Eugenia? — Eugenia, da. Hotărât lucru, nu doar dumneavoastră ați înnebunit. Bietul Augusto începu să tremure. Și pe deasupra se simțea vinovat. Se sculă, se spălă în pripă, se îmbrăcă și fu gata de orice. — Am și aflat, domnule don Augusto - îi spuse cu solemnitate Eugenia după ce se văzură -, că mi-ai răscumpărat datoria de la creditorul meu, că ipoteca pe casa mea e în posesia dumitale. Nu neg. Și cu ce drept ai făcut asta? — Domnișoară, cu dreptul pe care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
decât știința. — Bine, dar candidatul la geniu? Don Avito Carrascal îi povesti jalnica istorie a fiului său. Și conchise zicând: — Vezi acum, Augustito, cum am ajuns aici... Augusto tăcea cu ochii în pământ. Mergeau pe Alameda. — Da, Augusto, da - urmă don Avito -; viața e unica învățătoare a vieții; nu există nicio pedagogie mai valoroasă. Înveți să trăiești doar trăind și fiecare om trebuie să reînceapă ucenicia vieții... — Și munca generațiilor, don Avito, moștenirea secolelor? — Nu există decât două moșteniri: cea a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
ochii în pământ. Mergeau pe Alameda. — Da, Augusto, da - urmă don Avito -; viața e unica învățătoare a vieții; nu există nicio pedagogie mai valoroasă. Înveți să trăiești doar trăind și fiecare om trebuie să reînceapă ucenicia vieții... — Și munca generațiilor, don Avito, moștenirea secolelor? — Nu există decât două moșteniri: cea a iluziilor și cea a dezamăgirilor, și ambele se găsesc doar acolo unde ne aflam adineauri: în biserică. Cu siguranță că te-a adus acolo o mare iluzie sau o mare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
ca să ne rugăm spunând un rozariu. Nu-i știu cine sunt, nici ei nu mă cunosc pe mine, dar ne simțim solidari, într-o comuniune intimă. Și-acum cred că biata omenire n-are nevoie de genii. — Și soția dumneavoastră, don Avito? — Ah, soția mea! - exclamă Carrascal, și o lacrimă ce i se ivise într-unul din ochi păru a-i răspândi o lumină lăuntrică -. Soția mea! Am descoperit-o! Până la cumplita mea nefericire n-am știut ce aveam într-însa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
pierzându-și-l pe fiul ei și pe-al meu, s-a simțit mamă a mea. Tu ai cunoscut-o pe mama ta, Augusto, pe admirabila doamnă doña Soledad; dacă nu, te-aș sfătui să te căsătorești. Am cunoscut-o, don Avito, dar am pierdut-o, și acolo, în biserică, mi-o reaminteam... — Ei bine, dacă vrei s-o ai din nou, însoară-te, Augusto, însoară-te! — Nu, pe ea nu, pe ea n-o voi regăsi niciodată. E adevărat, dar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
nou, însoară-te, Augusto, însoară-te! — Nu, pe ea nu, pe ea n-o voi regăsi niciodată. E adevărat, dar însoară-te! — Și cum? - adăugă Antonio cu un zâmbet forțat și amintindu-și ce auzise despre una din doctrinele lui don Avito -. Cum? Deductiv sau inductiv? — Lasă astea acum; pentru Dumnezeu, Augusto, nu-mi mai aduce aminte de tragedii! Dar..., în fine, dacă e să-ți continui umorul, însoară-te intuitiv! — Și dacă femeia pe care o iubesc nu mă iubește

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
o cucerești tu. Caută pe cineva care să te iubească. Prin mintea lui Augusto trecu o viziune fulgerătoare a micuței călcătorese. Căci își făcuse iluzia că biata micuță se îndrăgostise de el. Când, în cele din urmă, se despărți de don Avito, Augusto se îndreptă spre Club. Voia să-și risipească ceața din cap și din inimă jucând o partidă de șah cu Víctor. XIV Augusto observă că prietenul său Víctor trece prin ceva neobișnuit; nu nimerea nicio mutare, era apatic

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
biata mea Elena, sărmana mea Elena... Sărăcuța de ea! — Vezi? Ai și-nceput s-o compătimești. — În sfârșit, Augusto, gândește-te bine înainte de a te însura. Și se despărțiră. Augusto se întoarse acasă cu capul doldora de câte auzise de la don Avito și Víctor. Aproape nu-și mai amintea de Eugenia și de ipoteca răscumpărată sau de juna călcătoreasă. Când intră și Orfeu îi sări în întâmpinare, îl luă în brațe, îi pipăi cu atenție gâtul și, strângându-l la piept

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
îi spuse: „Ai grijă cu oasele, Orfeule, mare grijă cu ele, nu-i așa? Nu vreau să te îneci cu vreunul, nu vreau să te văd murind sub ochii mei și implorându-mă să-ți salvez viața. Vezi doar, Orfeule, don Avito, pedagogul, s-a convertit la religia strămoșilor săi... Ereditatea! Și Víctor nu se resemnează să fie tată. Cel dintâi nu se consolează că și-a pierdut fiul, iar celălalt nu se consolează că va avea unul. Și ce ochi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
și nu mai vorbi așa, că altfel o să ne certăm de-adevăratelea. Nu spune nimeni asta. Dacă-ți vorbesc și te sfătuiesc, o fac spre binele tău. — Da, spre binele meu..., spre binele meu... Spre binele meu a făcut domnul don Augusto Pérez pe galantonul, spre binele meu. Galanton, da, galanton! Să vrea să mă cumpere...! Să vrea să mă cumpere pe mine..., pe mine! Galantonie, nu-i așa, Galantonie..., gest de bărbat galant! Bărbații, mătușă, o văd cu ochiul liber

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
nici n-ar exista cu adevărat. — Așa oi fi crezând tu, fetițo. Eu însă îți spun că unchiul tău există, și încă cum! — Brute, brute toți, toți brute. Nu știi ce i-a spus sălbaticul ăla de Martín Rubio bietului don Emeterio la câteva zile după ce acesta a rămas văduv? — Nu, cred că n-am auzit. — Păi să vezi; a fost când cu epidemia aia, știi doar. Toată lumea era foarte alarmată, pe mine nu m-ați lăsat să ies din casă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
zile bune și mă puneați să beau apă fiartă. Toți fugeau unii de alții și dacă-l vedeai pe cineva în doliu, parcă ar fi fost ciumat. Ei bine: la vreo cinci, șase zile după ce-a rămas văduv, bietul don Emeterio a trebuit să iasă din casă, în doliu, desigur, și s-a-ntâlnit nas în nas cu bădăranul ăla de Martín. Ăsta, văzându-l în doliu, a rămas la o distanță prudentă de el, de frică să nu ia boala, și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
și i-a spus: „Dar ce s-a-ntâmplat, domnule, vreo nenorocire pe la dumneata acasă?“ „Da - i-a răspuns bietul din Emeterio -, tocmai am pierdut-o pe sărmana mea soție...“ „Condoleanțe! Și cum a fost?“ „Din cauza nașterii“ - i-a spus don Emeterio. „A, mai puțin grav!“ - i-a răspuns bădăranul de Martín, și-abia atunci s-a apropiat ca să dea mâna cu el. Ce mai cavalerie! Galantonie bărbătească! Ascultă-mă pe mine. Îți spun, sunt niște brute, pur și simplu niște

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
găsit o soluție și ceva de lucru. — Ei bine, dacă nu-i bărbat, vreau să-l fac eu să fie. E drept, are defectul de care vorbești, mătușă, dar poate chiar de-asta îl iubesc. Și-acum, după galantonia lui don Augusto..., să vrea să mă cumpere pe mine, pe mine!... după asta sunt hotărâtă să joc totul pe o carte și să mă mărit cu Mauricio. — Și din ce-ai să trăiești, nefericito? Din ce-o să câștig! O să muncesc, și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
Și din ce-ai să trăiești, nefericito? Din ce-o să câștig! O să muncesc, și încă mai mult ca acum. O să accept lecții pe care le-am refuzat. Oricum, am și renunțat la casa asta, i-am făcut-o cadou lui don Augusto. Era un capriciu, nimic altceva decât un capriciu. E casa în care m-am născut. Și-acum, eliberată de coșmarul ăsta și de ipotecă, o să mă pun pe muncit cu și mai mare sârg. Și Mauricio, dacă mă va

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
nici nu vreau să știu. Dar ți-o spun dumitale, mătușă, că nu s-a născut bărbatul care să mă cumpere. Pe mine, pe mine, să mă cumpere pe mine? În acest moment al conversației intră servitoarea ca să anunțe că don Augusto o aștepta pe doamna. — El? Du-te! Nu vreau să-l văd. Spune-i că eu una mi-am spus ultimul cuvânt. — Gândește-te oleacă, fetițo, calmează-te; n-o lua chiar așa. N-ai știut să interpretezi intențiile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
o aștepta pe doamna. — El? Du-te! Nu vreau să-l văd. Spune-i că eu una mi-am spus ultimul cuvânt. — Gândește-te oleacă, fetițo, calmează-te; n-o lua chiar așa. N-ai știut să interpretezi intențiile lui don Augusto. Când Augusto se văzu în fața doñei Ermelinda, începu prin a-și cere scuze. Era, după cum spunea el, profund afectat; Eugenia nu știuse să-i interpreteze adevăratele intenții. El, în ce-l privea, anulase formal ipoteca pe casă și aceasta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
grav! — Da, nu-mi pasă; ce vreau e să terminăm cât mai curând... — Ne merge chiar așa de rău? — Da, ne merge rău, foarte rău: Și dacă nu te hotărăști, sunt în stare... — De ce, ia zi? — Să accept sacrificiul lui don Augusto. — Să te măriți cu el? — Nu, asta niciodată! Să-mi recuperez proprietatea. — Păi fă-o, scumpeteo, fă-o! Dacă asta-i soluția și nu alta... Și îndrăznești... Păi nu trebuie să-ndrăznesc! Bietul don Augusto ăsta mi se pare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
zi? — Să accept sacrificiul lui don Augusto. — Să te măriți cu el? — Nu, asta niciodată! Să-mi recuperez proprietatea. — Păi fă-o, scumpeteo, fă-o! Dacă asta-i soluția și nu alta... Și îndrăznești... Păi nu trebuie să-ndrăznesc! Bietul don Augusto ăsta mi se pare că nu prea e în toate mințile, și de vreme ce are toana asta, nu cred că ar trebui să-l necăjim... Vasăzică tu... Păi sigur, scumpeteo, sigur! — Bărbat, ce mai calea-valea. — Nu chiar cum ai vrea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
o soluție ca, fără a trebui să muncim nici eu, nici tu, să se aranjeze toate... — Ia să vedem... — Dar... îmi promiți că n-ai să te superi, fetițo? — Bine, zi! — După ce știu și ce-am auzit de la tine, bietul don Augusto ăsta e un nătărău, un prăpădit, ce mai, un... — Hai, mai departe! — Da’ n-o să te superi? — Ți-am spus să continui! — E deci, cum stăteam să-ți spun, un... încornorat din născare. Și poate cel mai bine ar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]