19,247 matches
-
caracterizării legilor fizicii propriu-zise drept a priori, pasajele citate din scrieri ale lui Kant conțin și o altă idee, ideea că aceste legi devin posibile doar datorită acțiunii unor legi a priori, adică a principiilor filosofiei transcendentale și a principiilor fizicii pure. Kant subliniază astfel că „legi particulare privind fenomene empirice determinate” sunt supuse categoriilor și principiilor intelectului, chiar dacă ele nu pot fi „integral deduse” din acestea. Este adevărat că originea acestor legi nu este în intelectul pur, că descoperirea lor
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
noastră nu se incheie prin cunoaștere clară, ci prin totala incomprehensibilitate a unui principiu care încă mai dinainte a fost astfel imaginat încât trebuie să conțină conceptul despre ceva absolut prim”17. Oricine este familiarizat cu noua filosofie naturală, cu fizica matematică a lui Newton, și va compara rezultatele ei cu diferite sisteme ale vechii filosofii a naturii, va înțelege că stăruința celor care continuau să se agațe de iluzia existenței unei „căi regale” pe care am putea înainta în cunoașterea
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Newton va caracteriza legile mișcării drept principii „deduse din fenomene și făcute generale prin inducție”. Inducția - afirma el - este dovada cea mai înaltă care poate fi adusă în favoarea unui enunț al filosofiei naturale, expresie prin care desemna ceea ce numim astăzi fizică teoretică. În formularea regulii a IV-a se precizează că „certitudinea unei legi experimentale”, adică a unei legi deduse din fapte prin inducție, depinde de „certitudinea” observațiilor și experimentelor pe care se bazează și că „certitudinea” acestora nu poate fi
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
prin urmare, că legile științei matematice a naturii pot să fie mai mult sau mai puțin sigure, în raport cu întinderea și precizia cunoștințelor noastre despre fapte, dar ele nu pot fi niciodată pe deplin sigure, adică certe. În cercetarea temeiurilor legilor fizicii propriu-zise, Kant se delimitează net de concepția inductivistă. Ceea ce se vede clar prin raportare la conceptul său restrictiv al științei. Precizări importante în această privință pot fi găsite în „Cuvântul înainte” al Pmsn. Aici Kant face distincția dintre legi a
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
drept legi ale naturii și să afirmăm că ele sunt sub controlul faptelor. O singură observație bine făcută, un experiment controlat, sunt în măsură să le confirme sau să le infirme, sublinia d’Alembert. Din analiza lui rezultă că legile fizicii matematice sunt sub controlul faptelor, dar în alt fel decât regularitățile formulate prin generalizări inductive. Este o concluzie care nu pare să se armonizeze cu unele din afirmațiile cuprinse în Regulile lui Newton, reguli ca aceea că legile mișcării sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
urmă, justificate prin capacitatea de a da socoteală de regularități stabilite prin cercetare empirică, regularități cum sunt legile lui Kepler. Punctul de vedere schițat de d’Alembert era împărtășit de mulți oameni de știință exactă ai epocii. Ei distingeau legile fizicii matematice de regularitățile stabilite prin inducție. Se considera, totodată, că singura justificare a celor dintâi constă în acordul cosecințelor obținute prin aplicarea lor cu datele observației și experimentului. Acesta nu a fost, fără îndoială, și punctul de vedere al lui
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
constatare greu de tăgăduit, indiferent dacă vom vedea în ea expresia intenției de a păstra, într-o versiune minimală, „critică”, o ontologie a naturii corporale supraordonată noii științe matematice a naturii 25, în opoziție cu noua conștiință de sine a fizicii matematice, sau, dimpotrivă, expresia unei străduințe, care merită să fie salutată, de a discerne elemente raționale, a priori, în infrastructura conceptuală care susține edificiul acestei științe. Că orientarea gândirii lui Kant se distinge de orientarea mai „empiristă” a unor cercetători
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
care fac posibilă experiența, cunoașterea cu valoare obiectivă în genere, cu referire specială la cunoașterea noastră despre natura corporală, despre obiectele simțului extern. El nu ar fi spus nimic semnificativ cu privire la cunoașterea bazată pe experiență, așa cum se realizează ea în fizica propriu-zisă28. Alți comentatori, și aici trebuie amintit în primul rând Gerd Buchdahl, nu contestă recunoașterea de către Kant a existenței unei legi cauzale, subliniind distincția dintre principiul cauzalității și legile cauzale particulare, a căror necesitate este una materială, și nu formală
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cauzale generale sau uniformități, prin proceduri inductive standard 29. În CRP, ca și în Pr., există însă nu puține pasaje care nu se armonizează nici cu spiritul, nici cu litera unei asemenea interpretări. Din ele reiese limpede că pentru Kant fizica propriu-zisă conține corelații care au un statut diferit atât de cel al principiilor a priori ale filosofiei transcendentale și ale fizicii pure, cât și de regularitățile stabilite prin demersuri inductive. Asemenea relații, cum este legea gravitației a lui Newton, aparțin
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
nu se armonizează nici cu spiritul, nici cu litera unei asemenea interpretări. Din ele reiese limpede că pentru Kant fizica propriu-zisă conține corelații care au un statut diferit atât de cel al principiilor a priori ale filosofiei transcendentale și ale fizicii pure, cât și de regularitățile stabilite prin demersuri inductive. Asemenea relații, cum este legea gravitației a lui Newton, aparțin științei, în sensul restrictiv pe care îl conferă Kant termenului, adică sunt legi autentice deoarece, spre deosebire de simple constatări ale unei asociații
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
al acestor legi, atât în raport cu cel al principiilor a priori, cât și cu cel al regularităților empirice, este afirmat în mod clar într-un important pasaj din CRP pe care l-am citat deja în sprijinul respingerii sugestiei că legile fizicii propriu-zise ar putea fi deduse pur și simplu din principii a priori ale filosofiei transcendentale și ale metafizicii corpurilor: Dar facultatea intelectului pur de a prescrie a priori fenomenelor legi prin simple categorii nu ar putea prescrie mai multe legi
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
experienței nu am putea ști nimic despre asemenea determinări. Pe de altă parte, acea „sinteză dintre cauză și efect” proprie legilor, care le distinge, ca relații necesare, de „regulile empirice”, devine posibilă numai datorită aplicării unor principii a priori. Legile fizicii propriu-zise au, așadar, atât o componentă a priori, cât și una empirică. Ele nu sunt nici „împrumutate din experiență”, nici „independente de experiență”, ci reprezintă pentru Kant o combinație între ceea ce ne oferă experiența și principiile a priori. Willem Harper
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
asociații constante între percepții. Judecățile din care lipsește, dimpotrivă, componenta empirică, conțin doar o cunoaștere metafizică, nu una propriu-zis fizică. În mod a priori nu putem cunoaște conexiuni între stări de lucruri sau determinări ale realului despre care tratează legile fizicii propriu-zise. În lipsa componentei a priori nu putem cunoaște nici o relație necesară între stări reale. Kant caracterizează acea cunoaștere pe care ne-o oferă legile fizicii propriu-zise drept cunoașterea unei existențe accesibile simțurilor pe temeiul cunoașterii unei alte existențe deja date
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
putem cunoaște conexiuni între stări de lucruri sau determinări ale realului despre care tratează legile fizicii propriu-zise. În lipsa componentei a priori nu putem cunoaște nici o relație necesară între stări reale. Kant caracterizează acea cunoaștere pe care ne-o oferă legile fizicii propriu-zise drept cunoașterea unei existențe accesibile simțurilor pe temeiul cunoașterii unei alte existențe deja date simțurilor. Aceasta nu este nici o cunoaștere pe deplin a priori, nici o cunoaștere a unei relații empirice contingente, ci o cunoaștere „relativ a priori”34. Dacă
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
generalizările inductive, ci ideile regulative ale rațiunii sau facultatea de judecare. Prin acțiunea principiilor intelectului se constituie doar o „natură în genere”, ca legitate a fenomenelor în spațiu și timp36, în vreme ce legile particulare ale naturii, care sunt obiectul cercetării în fizica propriu-zisă, ar fi produsul funcției unificatoare și sistematizatoare a rațiunii. Principiul transcendental al facultății de judecare este nu numai facultatea de a subsuma particularul unui general, ci și de a găsi pentru particular generalul. Uniformitățile empirice devin legi, adică necesare
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cel de a urca de fiecare dată de la particularul empiric la generalul deopotrivă empiric, in vederea unificării legilor experienței... „43. Puterea de judecare intervine, așadar, în constituirea experienței ca sistem de legi empirice. Întrebarea cum sunt posibile legile cauzale ale fizicii propriu-zise nu primește, de fapt, un răspuns în cele două „Introduceri”, invocate în mod insistent de către Buchdahl. Căci o diversitate de legi empirice este presupusă de Kant drept dată. Această diversitate constituie obiectul acțiunii unificatoare și integratoare a facultății de
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cât și de faptul că valabilitatea acestora ar putea să se dovedească, în cele din urmă, ca fiind totuși una limitată. Aceasta este însă o înțelepciune la care am fost conduși abia prin lecțiile pe care ni le-a oferit fizica secolului XX. Este puțin plauzibil ca un om al secolului al XVIII-lea să fi gândit în acest fel. Cu atât mai puțin Kant, al cărui concept al științei a fost, așa cum am văzut, deosebit de restrictiv. Este neîndoielnic că el
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
este vorba de legi strict a priori. Alături de acestea, Kant recunoaște - apreciază Friedman - încă două tipuri de legi, legi care au un statut mixt și sunt, în acest sens, relativ a priori. Este vorba, mai întâi, de legile fundamentale ale fizicii propriu-zise, legi cum este cea a gravitației. Acestea pot fi obținute din legile mișcării și din legi empirice de un nivel mai scăzut de generalitate, cum este legea căderii corpurilor a lui Galilei sau legile mișcării planetelor sistemului solar, formulate
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
sunt caracterizate de Kant drept condiții formale de posibilitate a cunoașterii legilor lumii fizice în care trăim. Ele trasează granițele a ceea ce este posibil cu referire la obiecte ale cunoașterii în genere, în particular cu referire la natura corporală. Legile fizicii propriu-zise sunt supuse, în acest sens, jurisdicției acelor legi care pot fi cunoscute independent de orice experiență. Pentru a cunoaște legile particulare ale universului nostru, altfel spus pentru a stabili care dintre relațiile formal posibile acționează în această lume, sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
de Kepler, conduc la legea atracției universale a lui Newton iar legile a priori și legea atracției permit derivarea rezultatelor stabilite de Kepler, conferindu-le astfel calitatea de legi, rezultă că pentru Kant legile a priori și legile descriptive ale fizicii propriu-zise constituie un sistem. Toate acele corelații care pot fi integrate în sistemul ale cărui principii au fost formulate în „Analitică” și în Pmsn vor avea pentru Kant atributele distinctive ale legilor. Ele vor aparține cunoașterii științifice în sensul tare
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
informațiile pe care le oferă simțurile (care sunt „bazate pe principii empirice”) aparțin științei numai cele ale căror obiecte pot fi construite în intuiție și pot primi, în consecință, o descriere matematică. A doua precizare este că filosoful contrastează enunțurile fizicii propriu-zise cu enunțurile a priori. Iată două formulări semnificative, în acest sens, din § 36 al Prolegomenelor. „Există multe legi ale naturii pe care nu le putem cunoaște decât prin mijlocirea experienței, dar legitatea și corelarea fenomenelor, adică natura în genere
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
un profil deosebit de pregnant în reflecțiile metodologice ale lui Albert Einstein. Einstein a formulat un punct de vedere clar articulat asupra relației dintre lumea impresiilor senzoriale și lumea construcțiilor conceptuale. Prima afirmație a lui Einstein a fost aceea că noțiunile fizicii teoretice, ca de altfel toate conceptele noastre, nu pot fi derivate din experiențele senzoriale, așa cum au crezut unii gânditori empiriști din trecut. Între experiențele senzoriale și concepte există „o prăpastie logică”. Faptul că acest lucru nu a fost mult timp
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
seama de faptul că deși analizele din CRP au drept obiect condițiile de posibilitate ale cunoașterii în genere, ele au fost formulate prin examinarea a ceea ce Kant a considerat drept prototip al cunoașterii cu valoare obiectivă, adică cu referire la fizica newtoniană. Unele implicații ale conceptului cunoașterii orientat spre formă au fost puse în evidență foarte clar prin considerațiile lui Schlick asupra opoziției dintre experiența sau trăirea subiectivă (Erlebnis) și cunoaștere (Erkennen). Experiența subiectivă, ca prezență în conștiință, ca trăire a
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
o asemenea descriere. Drept cadre în care se dezvoltă o tradiție de cercetare științifică ele funcționează, în cadrul acestei tradiții, drept fundamente de la sine înțelese, sustrase discuției și examenului critic. Unii dintre actorii principali ai revoluției care a avut loc în fizică în prima jumătate a secolului XX au atras atenția asupra statutului aparte a acestor concepte și principii și asupra implicațiilor oricărei reconsiderări a structurii conceptuale a gândirii fizice. Pe baza experienței elaborării noii mecanici cuantice, operă în care a fost
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
aparte a acestor concepte și principii și asupra implicațiilor oricărei reconsiderări a structurii conceptuale a gândirii fizice. Pe baza experienței elaborării noii mecanici cuantice, operă în care a fost profund implicat, cercetătorul german Werner Heisenberg a prezentat evoluția istorică a fizicii moderne drept o succesiune de „teorii închise”. Acestea sunt teorii fundamentale, care realizează o descriere și o explicație unitară a regularităților dintr-un domeniu cuprinzător de fapte experimentale prin introducerea unui nou sistem de concepte și principii. Este ceea ce Heisenberg
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]