4,293 matches
-
multe probleme decât soluționează"104. E mai sănătos, de aceea, să-i consideri pe Heidegger și pe Derrida "simpli filosofi post-nietzscheeni", cu rădăcini în Descartes, Kant, Hegel și Nietzsche, "decât să considerăm că inițiază sau exprimă o ruptură radicală" de metafizica tradițională. Sofistica celor doi vine de acolo că, aruncându-l pe Dumnezeu la coșul de gunoi al istoriei, îl reintroduc, de fapt, în limbaj (Heidegger, după Kehre), încât limbajul a devenit sub pana lor o cvasi-divinitate. Mai mult, Derrida e
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ducem raționamentul până la capăt, ceea ce le reproșează, în ultimă instanță, Rorty lui Heidegger și Derrida e că nu au eliminat din gândirea lor modernismul decât pe jumătate. Astfel, Rorty pretinde că "postmodernist" cu adevărat este neopragmatismul, fiindcă aici ruptura de metafizică e cu adevărat dusă până la capăt. Dar el nu se recunoaște postmodernist, ceea ce înseamnă că postmodernismul nu schimbă paradigma modernismului înalt, ci o împlinește, arătându-i toate precaritățile. Încât, iată, departe de a ieși din hățiș, ne afundăm tot mai
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
pretinde că pornește de la momentul nietzschean al eliminării fundamentului. Îndeplinește, așadar, condiția primă a canonului postmodernist. Ca și discipolul său Deleuze, el consideră că nu există repetiție pură a Identicului. Deci nu există Centru incoruptibil, acesta fiind o mistificare a metafizicii și a teologiei. Și nu există, fiindcă, nerepetându-se, nu poate fi cunoscut. Cu asta nu am ieșit din Kant și nici din teologie. Ba suntem siliți să pășim în fenomenologie, singurul spațiu unde e posibilă repetiția. Dar nici teologia
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
haine de imagini pe cadavrul trist și gol"): "Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate, / Voluptuos joc cu icoane și cu glasuri tremurate, / Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea". Mai mult, Eminescu extinde textura simulacrelor la metafizică și teologie: Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită / Unor lucruri nexistente; carte tristă și-ncâlcită, / Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra". Și: "Oamenii din toate cele fac icoană și simbol; / Numesc sânt, frumos și bine ce
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
întâi fiind Lepturariul lui Aron Pumnul și o bibliografie timpurie din G. Reinbeck și Karl Immermann, din care se familiarizase cu termenul de epigon, plus alte lecturi din Schiller, Byron, Leopardi, Burnouf, și scriitorii români înaintași. Distanțarea lui Eminescu de metafizică e atestabilă încă de la 20 de ani, cu neîncrederea apăsată în "sistemele numeroase" ale gândirii. Dar Eminescu nu urmează nici de astă dată calea resemnării optimiste în goala magie a simulacrelor, căci el nu pierde niciodată cumpăna gândirii, cântarul nefalsificat
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
lyotardiene. VI. POSTMODERNISMUL ȘI SPAIMA DE IDENTITATE NAȚIONALĂ Postmodernismul a pretins că este și postideologie. Modernismul ar fi fost era marilor ideologii, iar postmodernismului i s-a cuvenit menirea de a pune capăt tuturor ideologiilor, așa cum a curmat și ființarea metafizicii și a teologiei. Adevărul e că ideologiile s-au născut din denaturarea metafizicii și a teologiei, care și-au conservat rostul atâta timp cât au fost non-ideologii. Când Marx anunța optimist că a venit vremea ca filosofia să schimbe lumea și nu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
și postideologie. Modernismul ar fi fost era marilor ideologii, iar postmodernismului i s-a cuvenit menirea de a pune capăt tuturor ideologiilor, așa cum a curmat și ființarea metafizicii și a teologiei. Adevărul e că ideologiile s-au născut din denaturarea metafizicii și a teologiei, care și-au conservat rostul atâta timp cât au fost non-ideologii. Când Marx anunța optimist că a venit vremea ca filosofia să schimbe lumea și nu doar s-o explice, el deja anunța moartea metafizicii, transformând filosofia într-o
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
au născut din denaturarea metafizicii și a teologiei, care și-au conservat rostul atâta timp cât au fost non-ideologii. Când Marx anunța optimist că a venit vremea ca filosofia să schimbe lumea și nu doar s-o explice, el deja anunța moartea metafizicii, transformând filosofia într-o ideologie a proletariatului. Este adevărat că marea metafizică a avut dificultățile și precaritățile ei, dar înlăturarea acesteia din arsenalul gândirii europene a inaugurat, în realitate, ceea ce s-a numit filosofie angajată, adică era ideologiilor de tot
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
rostul atâta timp cât au fost non-ideologii. Când Marx anunța optimist că a venit vremea ca filosofia să schimbe lumea și nu doar s-o explice, el deja anunța moartea metafizicii, transformând filosofia într-o ideologie a proletariatului. Este adevărat că marea metafizică a avut dificultățile și precaritățile ei, dar înlăturarea acesteia din arsenalul gândirii europene a inaugurat, în realitate, ceea ce s-a numit filosofie angajată, adică era ideologiilor de tot felul. Dacă postmodernismul ar însemna apusul tuturor ideologiilor, cum se anunță, el
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
lumii opace din teologia Părintelui Stăniloae. Ar fi interesant de comparat soluția neopragmatistă cu acea critică a heideggerismului întreprinsă de Noica. În orice caz, Rorty îi reproșează lui Heidegger că a substituit pe Dumnezeu cu poezia, pe când adevărata depășire a metafizicii o produce Wittgenstein, căci el este cel ce a anunțat (în opera târzie) "moartea înțelesului", "sfârșitul încercării de a face din limbaj un subiect transcendental"167. La fel vor proceda Quine și Donald Davidson. Dacă tânărul Heidegger ar fi citit
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Eliade a sesizat ambivalența insulei eminesciene, deopotrivă "cea mai desăvârșită viziune paradiziacă din literatura românească", împlinire a clipei de iubire a perechii Ieronim și Cezara, dar și tărâm al morții 173. Totuși, el înclină să accepte interpretarea călinesciană în spiritul metafizicii romantice, ca recuperare a paradisului pierdut. Dar nu e vorba doar de atât, căci ambivalența dată de statutul de "insulă în insulă", ne trimite nu la monismul metafizicii tradiționale, ci la arheitate, care transcende dualismul spirit-materie174, căci "insula în insulă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
al morții 173. Totuși, el înclină să accepte interpretarea călinesciană în spiritul metafizicii romantice, ca recuperare a paradisului pierdut. Dar nu e vorba doar de atât, căci ambivalența dată de statutul de "insulă în insulă", ne trimite nu la monismul metafizicii tradiționale, ci la arheitate, care transcende dualismul spirit-materie174, căci "insula în insulă" nu mai e centrul, ci stă între antiteze, la "margine", sau cum intuiește chiar Eliade "într-o zonă sacră, adică reală", care în limbaj filosofic și teologal transmodern
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
indivizilor. El este teritoriul unde nimeni nu posedă adevărul absolut, nici Anna, nici Karenin, dar unde fiecare are dreptul să fie înțeles"184. Rorty găsește, totuși, un punct comun lui Kundera și lui Heidegger: amândoi sunt dușmanii tradiției occidentale a metafizicii, care se pretindea "unica descriere adevărată". Doar că soluțiile lor ar diferi: germanul se deschide către tradiție (apreciată de Rorty ca utopie idilică), pe când utopia lui Kundera e dickensiană, în sensul că toți avem dreptul la adevăr, nu numai poeții
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
mai departe decât Dasein-ul heideggerian și decât "diferența ontologică". Pretenția aceasta a fost chiar a lui Derrida, jocul urmei ieșind total din orizontul Ființei, deși jocul "transportă și cuprinde sensul Ființei". Când i s-a obiectat că "gramatica" sa continuă metafizica heideggeriană, Derrida a respins acuzația, argumentând că "urma nu e nici fond... nici origine", ceea ce pe Rorty nu l-a convins. Totuși, admite că différance nu e un "cuvânt stăpân", că blochează orice relație cu teologia, ca fugă spre margine
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Ethosul transmodernist constă în efortul de a le face coerente, în contra tendințelor dezintegratoare din nihilismul modernității și al postmodernității. În loc de paranoia ego-ului, metanoia tuturor eurilor. Dar deja ne reîntâlnim cu ontologia arheului, care ontologie este "dialogică", dincolo de monismele și dualismele metafizicii tradiționale. Propozițiile celei mai timpurii cugetări eminesciene sunt: "Oare eu, tu, el nu e totuna? Oare atunci nu se confundă într-unul întreg, într-un individ, când într-un Apollon, oare trecutul și prezentul, nu sunt piedestalul viitorului"259. Pornind
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
diferenței (care se revendică din simulacrele lui Platon și din măștile nietzscheene) pierd onticitatea lumii, înlocuind omogenul (cosmosul) cu o eterogenitate nestăvilită ca haosmos. Autonomizate, ambele direcții alunecă spre extreme. Or, trionticitatea lupasciană depășește în chip remarcabil orice formă de metafizică autarhică, reapropiindu-se de spiritul Treimii creștine. În ontologia lupasciană, atât monismul, cât și dualismul sunt abolite în favoarea unui triunghi ontologic, al celor trei materii: macrofizică, a mineralului și a omogenului, dominantă în universul nostru, supusă celui de al doilea principiu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
imaginar în dinamismul contradictorial și, drept consecință, proliferarea excesivă a imaginarului, fie spre schizofrenie, fie spre paranoia. Dar caracteristica fundamentală a stării T este afectivitatea. Dacă se poate vorbi de o ontologie lupasciană, aceasta se desparte de raționalismul tradițional al metafizicii, trionticitatea având drept corolar în starea T afectivul. Filosoful vorbește de ecuația Dumnezeu-afectivitate, de un misterios orgasm divin, erosul uman nefiind altceva decât o "ebrietate ontologică a orgasmului"312. Interesant că și la Eminescu, semn cert al despărțirii sale de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Lupașcu, a publicat, în 1996, un manifest al transdisciplinari-tății313. Modernismul, anunțat de pozitivismul secolului al XIX-lea, a fost mentalitatea predominantă a secolului al XX-lea. El înseamnă ascensiunea nemaiîntâlnită a științei și tehnicii, împingând în plan secund religia și metafizica. Consecința: o lărgire extraordinară a domeniului cunoașterii, provocând primul fenomen de anvergură al modernității: multidisciplinaritatea, căci disciplinaritatea deja se conturase din secolul anterior. Prin expansiune inflaționară pe principiul separabilității și al strictei specializări, cu primejdia generalizării omului unidimensional (Herbert Marcuse
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
că principala țintă a lui Nichita Stănescu era poezia, ca axă a lumii în care trăim. Poetul se iluziona că "nici un filosof al lumii nu a criticat metafizica"352. Înțelegem că el viza cu totul altceva decât critica marxistă a metafizicii, care paradoxal, rămânea în metafizică. De fapt, o făcuse, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Fr. Nietzsche, iar, la noi, Eminescu, pentru ca lovitura de grație să-i fie dată de Heidegger. Cum se vede, Nichita Stănescu gândea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Nichita Stănescu era poezia, ca axă a lumii în care trăim. Poetul se iluziona că "nici un filosof al lumii nu a criticat metafizica"352. Înțelegem că el viza cu totul altceva decât critica marxistă a metafizicii, care paradoxal, rămânea în metafizică. De fapt, o făcuse, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Fr. Nietzsche, iar, la noi, Eminescu, pentru ca lovitura de grație să-i fie dată de Heidegger. Cum se vede, Nichita Stănescu gândea deja "postmodernist", de fapt, transmodernist
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
credința unor teoreticieni moderniști și postmoderniști că există un progres estetic de la tradiționalism la modernism și postmodernism. Un vers de Homer sau de Dante, spune Nichita Stănescu, face de rușine o sută de poeți "moderniști". Dar obiecția lui asupra criticii metafizicii se mai referă la spiritul terminologiei lui Aristotel, metafizica având nu sensul de mai târziu din filosofia "idealistă", căci venea după fizică, așadar ca a doua fizică. Antimetafizica se vrea o împăcare dintre Platon și Aristotel, ceva în sensul arheului
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
progres estetic de la tradiționalism la modernism și postmodernism. Un vers de Homer sau de Dante, spune Nichita Stănescu, face de rușine o sută de poeți "moderniști". Dar obiecția lui asupra criticii metafizicii se mai referă la spiritul terminologiei lui Aristotel, metafizica având nu sensul de mai târziu din filosofia "idealistă", căci venea după fizică, așadar ca a doua fizică. Antimetafizica se vrea o împăcare dintre Platon și Aristotel, ceva în sensul arheului eminescian, cu care are multe afinități: "Antimetafizica, așa cum am
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
este, după cunoscuta definiție dată ființei de către Parmenide, sau cum ar spune Eminescu: Nu e nimic și totuși e, enunțuri paradoxale care trimit spre "diferența ontologică" a lui Heidegger, ca punct obscur al ontologiei fundamentale ce a pus capăt vechii metafizici. În istorie, ființa este efemerul, de vreme ce evenimentul se petrece o singură dată, iar efemerul nu poate fi condamnat. Originalitatea lui Kundera (aflat încă în paradigmă postmodernistă) constă în faptul că vorbește despre ființă în doi termeni: ușor și greu, recte
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
fiecare dintre noi), nu se mai vede nimic altceva decât mașinăria biologică. E un trup opac. Dar Tereza a descoperit, prin muzică și prin cărți, că nu suntem numai trup care pârțâie și elimină fecale, ci și suflet. Dacă vechea metafizică elimina total "murdăria" trupului; antimetafizica postmodernistă îl extirpă de suflet. Dar Tereza îi redescoperă o transparență prin care zărește sufletul pitit, ascuns. Acesta este, pentru ea, eul: "Nu vanitatea o atrăgea spre oglindă, ci uimirea de a-și descoperi propriul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Or, ea redescoperă kitsch-ul în Marele Marș al lui Franz în Cambodgia și în doctrina criticilor de artă din Elveția și din Franța. În atitudinea Sabinei se distinge un simultan protest împotriva kitsch-ului ideologico-estetic comunist, dar și la adresa metafizicii și teologiei occidentale. E, desigur, solidarizarea cu critica radicală produsă de Nietzsche la adresa creștinismului. Filosoful german, însă, confunda creștinismul cu teologia scolastică occidentală, necunoscând profunzimile teologiei patristice. Sabina poate să culpabilizeze teologia cu aceleași păcate ale kitsch-ului pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]