KorAP: Find »[drukola/base=murmura & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...123 124 125 ...188 >

4,695 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441

cu ochii întorși spre casă, imobil, așteptând, ca și cum își provoca stăpâna să fie mai îndrăzneață decât el, ca și cum întreba Ce răspuns vei da tu acum jocului meu genial, care-mi va aduce victoria, și pe tine te va învinge. Marta murmura, mulțumită, Am câștigat, era sigură că câștigase. Se duse spre câine, îl mângâie pe cap, îi spuse cu blândețe, Găsit cuminte, Găsit simpatic, tatăl ieșise în ușa olăriei ca să asiste la fericitul deznodământ, Foarte bine, acum e de văzut dacă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
mă voi ocupa de substrat, voi folosi pistolul, e adevărat că împrăștie vopseaua în aer, dar compensează prin viteză, Și apoi, Apoi vine vopsitul cu pensula, nu face rău, Ar fi trebuit să cumpărăm cel puțin o mască, E scumpă, murmură Cipriano Algor, ca și cum i-ar fi fost rușine de propriile-i cuvinte, Dacă am reușit să facem rost de bani ca să închiriem camionul care a luat de la Centru ce-a mai rămas din vase, vom găsi și bani pentru mască

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
fi crezut că, în acest fel, va reuși să și le scoată din cap. Și mai era și femeia aceea, Isaura, Isaura Madruga, vecina cu urciorul, căreia zilele trecute nu-i răspunsese decât E bine la întrebarea pe care o murmurase, cu ochii în jos, în timp ce număra monedele, Și tatăl tău, când, de fapt, ar fi trebuit s-o ia de braț, s-o aducă la olărie, să intre acolo unde lucra tatăl, să spună, A venit, și apoi să închidă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
cea de ieri, cum este visul constant al câinilor. Se miră că i s-a pus zgarda, nu era obișnuit când călătoreau, dar mirarea crescu, deveni confuzie, când stăpâna și stăpânul mai tânăr veniră să-l mângâie pe creștet, în timp ce murmurau cuvinte de neînțeles printre care propriul nume Găsit răsuna în mod neliniștitor, deși ce-i spuneau nu era chiar așa de rău, O să venim să te vedem într-o zi. O atingere ușoară îl făcu să înțeleagă că trebuia să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
ca și cum un cârlig de fier le traversa craniul și le ținea înșurubate în piatră. Peretele netede din fundul peșterii se afla la zece palme de orbitele adâncite, unde globii oculari fuseseră reduse la un grăunte de praf. Ce e asta, murmură Cipriano Algor, ce coșmar e ăsta, cine sunt oamenii ăștia. Se apropie mai mult, plimbă încet lanterna peste capetele întunecate și scofâlcite, ăsta e bărbat, asta e femeie, alt bărbat, altă femeie, încă un bărbat, și altă femeie, trei bărbați

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
și îndată lumina se întinse pe sol până la un zid care traversa peștera dintr-o parte într-alta, fără să ajungă însă la pereți. Nu era nici o platformă, ci doar un pasaj de-a lungul zidului. Mai lipsește un lucru, murmură Cipriano Algor. Avansă câțiva pași și deodată se opri, Aici e, spuse, Pe jos se vedea o pată mare, neagră, pământul era ars în locul acela, ca și cum multă vreme ar fi ars un foc. Nu mai are rost să ne întrebăm

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
Cipriano Algor, el știe din viață, amândoi știu, că nici o bucurie de azi nu va micșora amărăciunea de mâine, apa din acest izvor nu-ți va putea potoli setea din deșertul acela, Nu am de lucru, nu am de lucru, murmură, acesta era răspunsul pe care ar fi trebuit să-l dea, fără alte podoabe sau subterfugii, când Marta l-a întrebat din ce va trăi, Nu am de lucru. Pe aceeași șosea, în același loc, ca în ziua când venise

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
bărbații în față, femeile în spate, cu Găsit între ele, și când Marçal se pregătea să pornească mașina, Cipriano Algor spuse brusc, Așteaptă. Ieși din furgonetă și se îndreptă spre cuptor, Unde te duci, întrebă Marta, Ce are de gând, murmură Isaura. Ușa cuptorului a fost dată la o parte, Cipriano Algor a intrat. Când a ieșit peste câteva clipe era doar în cămașă iar în haină transporta ceva greu, câteva păpuși, nu putea fi altceva, Vrei să le iei ca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602

se uite la mine. Parcă îmi spun: „Daniel Petric, ești de-al nostru. Nu vrei să ne fii profet? Ai putea atunci să vorbești nu numai în numele tău. Doar știi că podul acesta e domeniul nostru”. „Nu vreau”, mă pomenesc murmurând. Ei mă privesc cu reproș. „Ești un egoist și acum, Daniel Petric. Nu poți să îmbrățișezi o cauză care să depășească umbra ta”. Ne temem unii de alții. Mă simt, deci, ca între oameni. Cu deosebirea că eu mă mărturisesc

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
un domn foarte distins, bine îmbrăcat și cu capul gol, stând nemișcat în ploaie, balansându-se odată cu vasul și străduindu-se să-și păstreze echilibrul. S-a apropiat să-l ajute, dar când a ajuns lângă el l-a auzit murmurând: „Domnule, nu pot să mă mișc din cauza furtunii și nu mă mai pot ține. Nu vrei dumneata să fii atât de bun să mă deschizi la pantaloni?” În prima clipă, n-a înțeles. Apoi s-a înfuriat. A crezut că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Dinu. — Nu știam că ții un jurnal, i-am zis într-o doară și l-am văzut tresărind, intrând în panică. Am rămas surprins. Ce e, Dinule? Ți se pare rușinos ca la vârsta ta...? — Nu e vorba despre asta, murmură el. — Atunci? Nu l-am lăsat până nu mi-a dezvăluit ceea ce îl speria. Avea, într-adevăr, un jurnal, dar orice jurnal trebuia predat la arhivă. — De ce? — Cum de ce? Sunt poate singurul din azil care își are în proprietate personală

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
el. „Cum te cheamă?” Nimic. Nici un rezultat. Am bătut cu pumnul în masă. „Cum te cheamă?” am zbierat. Nici măcar nu s-a clintit. Am început să tremur. Nu-mi mai stăpâneam nervii. Vrând să ies pe ușă, l-am auzit murmurând ceva. N-am înțeles și m-am întors. „Ce-ai zis?” „Nu sunt nebun”, bâigui el. „Nu mă interesează asta, am strigat. Cum te cheamă?” Parcă nici nu m-a auzit. Mi-a repetat același lucru. „Nu sunt nebun”. Am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
nu mai vorbește deloc. S-a încovoiat, nu mai protestează, nu mai urlă. Tace. Acum câteva zile, plângea, se ruga, mă implora să-l cred că nu e nebun. A început să se zbată. Să strige. Să țipe. Nu mai murmura ca la început. I-am dat o doză și mai mare de hipnotice. Acum e ca un om zdrobit. Privește în gol. Parcă e drogat. De fapt e chiar drogat. De ce mă mir? Nu eu am cerut să i se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
permite ce?” l-am îndemnat să continue. „Nu-mi pot permite să trăncănesc pe seama lui. Și dacă ții cu tot dinadinsul să știi, îmi e teamă”. „Dar de ce-ți e teamă? Te-a amenințat vreodată?” „Nu”. „Atunci?” „Nu știu, murmură Dinu. Când îl simt în aer, respir parcă mai greu”. „N-ai încercat niciodată să-l vezi, nu te-ai dus niciodată în sala cu oglinzi?” Mă privi aproape îngrozit. „Eu?” „Da, tu, de ce te miri așa?” „Cum o să mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
și căruia i se aprinsese halatul se tăvălea pe jos. Siminel, Nelson, Dominic și chiar Victor, asistați de Domnul Andrei, săriseră să pună mâna pe găleți cu care să aducă apă din mare. Mopsul scuipa pe toată lumea dând sfaturi. Călugărul murmura rugăciuni. Se nimerise să fie treaz în noaptea aceea. Filip se străduia să-l împingă afară pe Leon care privea incendiul în vreme ce la picioarele lui se forma o băltoacă galbenă. „Du-te, mă, îi striga el, mai bine ajută la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Și mă miram că nu auzeam nici râsul, nici invitația. Inima îmi bătea cu putere, mă întrebam dacă nu făcusem o gafă pătrunzând în sala cu oglinzi fără să fiu chemat și, cu un efort aproape supraomenesc, am deschis ochii murmurând: „Vă rog să mă iertați că am avut îndrăzneala să...” Dar m-am oprit. Bătrânul nu era în sală. Chiar în mijloc existau două fotolii de răchită împletită și o masă rotundă, tot de răchită, la care însă nu stătea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
a explicat că undeva se dezlănțuise o furtună ieșită din comun. Cumplită. Cei doi piloți care zâmbeau atât de fotogenic refuzaseră să facă zborul. Le era frică. Nu îndrăzneau. Singura speranță rămâneam eu, „deși abia v-ați întors, domnule”. Am murmurat: „Lașii”. Și m-am îndreptat spre avion. „Vă mulțumim, domnule, vă mulțumim. Sunteți un adevărat erou”, nu mai contenea funcționarul. Altădată l-am revăzut pe judecătorul care m-a trimis la închisoare. Lângă el, în boxă, ascultând actul de acuzare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
M-am gândit apoi că puteam să sap această inscripție oricum, în definitiv mai existaseră cu siguranță și alții care fuseseră scuipați și cărora li se râsese în nas. „Fire-ai al dracului, Mopsule, numai din pricina ta.” îmi venea să murmur, când cineva a spus: „Ulise, fă-mi puțin loc”. Am izbucnit: „Ce Ulise? Nici un Ulise”. Ceilalți s-au uitat la mine nedumeriți. Nu înțelegeau. Domnul Andrei a plecat capul în pământ, presimțind pericolul care plutea în aer. Tăcerea lui era

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
femeia din fața mea vroia să mă coboare ca să mă iubească. „Dar aviatorii tăi?” am întrebat-o. „Ce-i cu ei?” s-a mirat Laura, încruntându-și sprâncenele. „Ei nu sunt tot minciună?” A rămas pe gânduri. „Poate că ai dreptate, murmură într-un târziu. Hai să mergem”. Și am pornit, tăcuți, spre ieșire. La capătul coridorului l-am zărit pe Mopsul. Încerca să dispară ca să nu-l observăm și mi-am dat seama că ne spionase. În ciuda miopiei de care se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Povestește mai departe, altfel vei muri, îmi zise el. Numai după aceea îți vei putea lua viața de la capăt”. Am ridicat din umeri. „Nu se poate lua nimic de la capăt, nu mergem decât înainte, doar asupra viitorului putem interveni”, am murmurat, așteptând să se întâmple ceva, în vreme ce pe malul unei mlaștini pline de nuferi galbeni m-am văzut pe mine, mai tânăr, ridicând pușca. 32 Probabil, oricât m-aș strădui n-aș putea să redau ce s-a întâmplat atunci. Totul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
relatase moartea bărbatului ei, cu o simplitate rece care mi-a dat o mare uscăciune în tot trupul. Eram dezgustat de cele auzite, de liniștea Martei și de mine. Ar fi trebuit în mod normal să urlu. În loc de asta am murmurat: „Dumnezeu să-l ierte”. Atât. Pe urmă am vrut să plec. Dar unde să mă duc? Nu, la azil nu mă grăbeam să ajung. Mai mult ca să fac ceva, i-am cerut Martei să-mi dea ceva de băut. Beția

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
a uitat și el la fumul negru, amenințător, și a priceput. În sfârșit, aveam să-l văd afară, la soare. Va orbi când va da cu ochii de soare, m-am gândit. — O, nu, domnule sculptor, eu voi rămâne aici, murmură el. Voi muri în mijlocul oglinzilor, cum mi-am dorit. Am înmărmurit. Murea ca un căpitan de corabie care nu-și părăsește vasul! Încercasem să-l alung din cuibarul lui de sticlă, să-l umilesc, și nu reușeam decât să-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436

hotărât să mă numesc Kelley, cel puțin. În fond, nu făcusem decât să falsific niște hârtii. Toți fac asta. Oamenii reginei sunt nemiloși. Ca să-mi acopăr bietele-mi urechi tăiate, sunt constrâns să port calota asta neagră, și toți au murmurat că aș fi un mag. Ei, și? Doctorul Dee, dintr-un renume ca ăsta, prosperă. Am fost să-l vizitez la Mortlake și tocmai cerceta o hartă. N-a spus decât ceva vag, bătrân diabolic ce e. Fulgerări sinistre În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
acoperișurile joase și se infiltrau În jgheaburile streșinilor. Casele trădau o existență a lor, fantomatică, doamne oculte ale vieții... Un cămătar bătrân, Învăluit Într-un anteriu jerpelit, aproape se atinse de noi trecând, și mi se păru că-l aud murmurând: — Păziți-vă de Athanasius Pernath... Dee murmură: — De alt Athanasius mă tem eu... Și deodată ne trezirăm În străduța Fabricanților de Aur... Aci, și trebuie să spun că urechile pe care nu le mai am Îmi mai tremură și acum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
streșinilor. Casele trădau o existență a lor, fantomatică, doamne oculte ale vieții... Un cămătar bătrân, Învăluit Într-un anteriu jerpelit, aproape se atinse de noi trecând, și mi se păru că-l aud murmurând: — Păziți-vă de Athanasius Pernath... Dee murmură: — De alt Athanasius mă tem eu... Și deodată ne trezirăm În străduța Fabricanților de Aur... Aci, și trebuie să spun că urechile pe care nu le mai am Îmi mai tremură și acum sub gluga jerpelită când mi-aduc aminte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]