3,808 matches
-
Într-o zi o să devin vegetariană. În ziua în care viața mea îmi va aparține din nou, voi termina romanul lui Toma și voi deveni vegetariană. Vreau de asemenea să nu mai vorbesc timp de un an de zile. Am oroare de cantitatea de cuvinte din viața mea. Toma își plimbă degetul mijlociu în josul coloanei mele vertebrale. Sau poate gura mitralierei ? Nu pot ști sigur. Eu țin cârnații ăștia cu amestec de pătrunjel în mână și mă uit la ei de parcă
Poveşti cu scriitoare şi copii by Ioana Morpurgo () [Corola-publishinghouse/Imaginative/801_a_1775]
-
o să mai audă de Tobias Baron. — De ce ești atât de tăcută? a întrebat Russell în timp ce înaintau cu greu în traficul de pe Merritt, aglomerat ca o parcare, situație înrăutățită încă și mai mult de refuzul lui ferm de a evita tripleta ororilor de trafic: nu numai că plecaseră din oraș la o oră de vârf, dar la o oră de vârf vinerea — în weekend, vara. Leigh oftă. Mai sunt doar trei zile până la mult râvnita ei zi de luni fără contacte umane
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2011_a_3336]
-
E probabil, spune Rieux. Trebuie să-ți spun că s-au gândit totuși la cei din închisoare, pentru ceea ce aș numi muncile grele. Mi-ar fi plăcut mai mult să fi fost niște oameni liberi. Dar, în definitiv, de ce ? \ Am oroare de condamnările la moarte. Rieux se uită la el. \ Atunci, am un plan de organizare pentru formații de sanitari voluntari. Dați-mi autorizație să mă ocup de asta și să lăsăm la o parte administrația. De altfel nu mai poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
APARENT INUTIL. EXISTĂ DON JUAN ÎN INFERN ȘI MOARTEA UNUI COPIL. CĂCI DACĂ E DREPT CA LIBERTINUL SĂ FIE FULGERAT, ESTE DE NEÎNȚELES SUFERINȚA COPILULUI. ȘI, ÎNTR-ADEVĂR, NU E NIMIC MAI IMPORTANT PE PĂMÂNT DECÂT SUFERINȚA UNUI COPIL ȘI OROAREA PE CARE ACEASTĂ SUFERINȚĂ O ADUCE CU EA ȘI RAȚIUNILE PE CARE TREBUIE SĂ I LE GĂSEȘTI. ÎN VIAȚĂ, DUMNEZEU NE UȘURA TOTUL ȘI PÂNĂ ACUM A FI FOST CREDINCIOS NU ERA NICI UN MERIT. ACUM, DIMPOTRIVĂ, DUMNEZEU NE PUNEA LA
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
două tabere, precum pasivele Căști albastre, care tocau planetei o grămadă de bani, În loc să lase legea războiului să-și urmeze cursul pînă cînd - cu Învingători sau fără - confruntarea se stingea Într-un fel. Thomas credea că disputele armate - chiar dacă avea oroare de așa ceva - Împinseseră planeta Înainte: nu pacea, ci războaiele mai primeniseră omenirea: conflicte dure erau, de cînd lumea, În interiorul oricărei specii. Omul avea o reminiscență bestială, bine disimulată; nu arăta că ar putea să omoare pe cineva; un miel. O
După Sodoma by Alexandru Ecovoiu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/869_a_1561]
-
cele două de mai sus). 8. Lamele de pe Madison - Fete sud-americane superstrălucitoare care galopează pe Madison cu ponchouri și perle. 9. Rumeneală falsă - bronzul obținut la salonul Portofino Sun Soho de pe West Broadway. 10. Iâh! - țipăt scurt, care arată surpriza/oroarea în fraze ca: „Iâh! Ea și-a luat noile cizmulițe Bottega înaintea mea?“ Folosit exclusiv de fetele din Manhattan care au sub douăzeci și șapte de ani și de starletele din sitcom-urile NBC. 11. P-ș - pe șest, adică în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1879_a_3204]
-
în picioare. Am înghițit opt pastile de Advil cu Mimosa și m-am întins pe pat. Nu s-a-ntâmplat nimic. Eram cât se poate de vie, deoarece încă zăream ștrasurile strălucindu-mi pe vârful picioarelor, care, am observat cu oroare, erau date cu ojă roșie în loc de roz-sidefiu, culoare care s-ar fi asortat mult mai bine cu sandalele. Poate opt pastile de Advil nu erau de ajuns. Am mai luat una, apoi încă una, apoi încă una, până ce n-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1879_a_3204]
-
reales rector al Universității din Salamanca, deputat de Salamanca în Parlamentul Constituant (Cortes constituyentes), consilier municipal. După izbucnirea războiului civil, deși, la instituirea Republicii, ca mai toți intelectualii spanioli de seamă, se pronunțase în favoarea noului regim, fraudele - inclusiv electorale -, abuzurile, ororile, debandada și masacrele declanșate de la bun început și perpetrate mai apoi în teritoriile roșii (mai cu seamă uciderea a mii de preoți, violarea și asasinarea a sute de călugărițe, distrugerea sistematică a arhivelor parohiale etc.) îl fac să-i acorde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
cu glas îndurerat și neliniștit: „Dar ia spuneți-mi, don Valentín, o să mai trăiască, o să mai trăiască oare?“ „Nu, doamnă, nu; e o chestiune de zile...“ „O să moară curând, nu-i așa?“ „Da, foarte curând.“ „Da’ chiar o să moară?“ — Ce oroare! — Și nu-i totul. Don Valentín a dispus ca bolnavului să nu i se mai dea decât lapte, și doar câte puțin de fiecare dată, dar doña Sinfo îi spunea altui oaspete: „Aș! Eu îi dau tot ce-mi cere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
sau în minus... — Sunt sigură că găsesc eu ceva... spun, făcând privirea roată. — Ați putea să îi scrieți finului dumneavoastră numele întreg, sugerează patroana, săritoare. Care e numele de familie? — Ă, Wilson, zic, fără să mă gândesc. — Wilson. Și, spre oroarea mea, începe să caute în coș. W... L... uite un O... — Mai bine, zic repede, mai bine nu. Fiindcă... fiindcă... părinții lui divorțează și s‑ar putea să trebuiască să își schimbe numele de familie. — Serios? spune patroana, luându‑și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1997_a_3322]
-
Becky Bloomwood, ratata și ciudata. Sunt Becky Bloomwood, plângăcioasa, țineți batistele la îndemână! Ei bine, pot să‑ți bage undeva batistele. Să‑și ia idioata și nenorocita... idioata.... idioata... nenorocita... — E vreo problemă? zice bărbatul de la masa alăturată și, spre oroarea mea, îmi dau seama că am murmurat cu voce tare. — Nu, nu, zic. Mersi. Îmi las jos paharul și ies de la Lorenzo’s, cu capul sus și bărbia rigidă. Pornesc pe stradă și dau colțul, fără să știu încotro. Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1997_a_3322]
-
ventuză care se vâra în el. Aceea trecuse prin geamul blindat. Aerul respirabil din rezervoare și atmosfera aspră și sulfuroasă a acestui cavou se amestecară. Era vlăguit, continua să respingă, părăsit de puteri acea mâna. În pragul nebuniei, amețit de oroare, își dădu seama că acea creatură trăgea cu insistență de buzele lui. Se clătina prin sală, încercând cu disperare să răsucească, să sfâșie monstruozitatea placată pe fața lui. Falangele lungi și sensibile se infiltrau în deschizătura din vizieră. Îi atinseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85061_a_85848]
-
-și alunge acest oribil gând. ― Ce pot face? ― Să mă omori, zise aceeași voce agonizantă. Își privi deznădăjduită vechiul ei coleg, căpitanul ei. Acesta își coborî pleoapele. Buzele-i tremurară un moment de parcă se pregăteau să slobozească un strigăt de oroare și suferință. Nu ar fi avut curajul să-l suporte. Țeava lansatorului de flăcări își îndreptă gura spre cocon. Ripley apăsă pe trăgaci, convulsiv; curând corpul celui care fusese Dallas dispăru în vâlvătaie. Arse fără nici un vaiet. Cu sălbăticie apăsă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85061_a_85848]
-
-mă de violența emoțiilor... Ascunzîndu-ne Însă Într-o piramidă, am fugit de viață sau am apărat-o? Viața nu cere cumva, dimpotrivă, s-o Înfruntăm și să-i acceptăm toate darurile În plin soare? Trebuie să-mi reproșez sau nu oroarea mea de urît, de suferință și de moarte? ... Această Înserare care coboară. Și niște copii strigă afară, jucîndu-se... E mult mai ușor, În ciuda tuturor aparențelor, să Înfrunți o Întreagă istorie pasivă decît un adevăr mic al tău, care-ți Încearcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
se povestesc lucruri teribile...) Cine l-a urmat pe Tezeu a făcut-o, bineînțeles, dintr-o dorință de claritate. Și vrînd să vadă cum triumfă dragostea asupra dezordinii. El strălucește de Încredere În sine Însuși și, asemenea lui Heracles, are oroare de tot ce contrariază ordinea firească a lucrurilor. Într-o sculptură realizată În cea mai bună manieră neoclasică, Tezeu și centaurul, pe care am văzut-o la intrarea În galeriile muzeului de artă din Viena, Antonio Canova l-a reprezentat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
și a ridica ancora grăbit, nesuportînd suspine și lacrimi, e singurul său cinism. Dar nu se uită În urmă cu dispreț. Pe Ariadna n-o părăsește pentru că s-a plictisit de ea, ci pentru că ea aparține trecutului, iar el are oroare de melancolii. E prea lucid și practic pentru a face greșeala să fie melancolic. Si prea febril pentru a Întîrzia printre ruinele unor momente trăite. Acest aventurier jertfește tot ce i-a fost apropiat. E clar ca firul Ariadnei reprezintă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
zidurile pe care se sprijină, Icar nu-l neagă pe Anteu. Cum nici florile acestea albe spînzurate pe gardul din jurul lacului nu contestă pămîntul ce le hrănește. Intuiesc de ce a fost exaltat adesea peisajul mineral, dar e absurd să duci oroarea de moarte și de confuzie pînă la ura față de arbori, ca Baudelaire. Anteu Puțin interesează cît de puternic era acest gigant care pînă la Heracles n-a avut rival. De reținut e doar faptul că-și reînnoia puterea de cîte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
zeu obișnuit...) Valurile Înspumate lovesc În continuare țărmul. Țărmul, eșecul mării, ar spune Proteu. El e profund anticlasic. Fuge pe o elipsă și de aceea vom Întîlni În acest vagabond un zeu baroc. (...Alergătura mea continuă pornește, de fapt, din oroarea ce mi-o dau lucrurile care mor. Simt cum fiecare clipă moare În brațele mele. Și atunci mă Îneacă un dezgust profund care mă face să azvîrl cadavrul acelei clipe și să alerg mai departe. Speranța mea este să se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
piramida, cu toate că un zeu nu are nevoie de așa ceva. Eu sînt Însă un zeu cu Înclinații omenești pentru că știu totul despre cei care fug de memoria lor. Nu mă pot ascunde Într-un surîs. Mă ascund În fuga mea continuă. Oroarea de ceea ce moare mă urmărește ca o fiară, gata să mă sfîșie dacă aș renunța la alergătura mea. Mă tem să-mi privesc Îndelung chipul În apă. Mă tem să nu observ și pe fața mea timpul...) Iată deci condiția
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
să deschidă pleoapele și floarea va fi pietrificată. Meduza nu va vedea niciodată o floare adevărată, ci numai forma ei de piatră; după ce a devenit singurătate. Ea ucide lumea privind-o. Înainte de a o Îmbrățișa, o sugrumă. Și apoi cu oroare constată că strînge În brațe numai cadavre de piatră. Ochii acționează Împotriva inimii ei. Își suprimă singură orice speranță și chiar pașii ei otrăvesc drumul pe care rătăcește Îngrozită; acest deșert se tîrăște Împreună cu Meduza, În vreme ce pașii ei trec bolnavi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
a fost, poate, țărmul zărit de omul disperat de hazard. Și, poate, prima piramidă cu care cei vechi au Încercat să umple prăpastia goală deasupra căreia și zeii căpătau amețeli. Din repulsia față de inform s-au născut limitele, iar din oroarea de hazard o voință care decide drumul lui Oedip. Revolta Împotriva neantului a fost atît de violentă, Încît ea a uitat de consecințe. Și nu e Întîia piramidă care a degenerat În carceră. Însă cînd Oedip trece În seama destinului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
mai vrea să vrea? Sau ce? Fiecare se simte același, de demult și dintotdeauna, deși știe că nu mai e... străinul din noi, silit să se accepte străin... de propriul trup, nu doar de sufletul îmbătrânit și de mintea năclăită? Oroarea de propriul trup? Da, istețul Marga ar fi în stare de o astfel de isteață întrebare. Acea secretă timiditate pe care o aveam, ca adolescenți, și pe care o regăsim în preajma adolescenților, Herr Doktor? O potențialitate, doctore, un tremur. Camaraderie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
epileptic, pe spinarea ei îngustă, asmuțit de gâtul ei alb alb și de șoldurile perfide și părul roșu, lătrând împreună plăcerea imediată, ilicită, care să răzbune amânări și interdicții. Terapia turbării, eliberarea, da, plăcerea desferecată, desfrânată, câinoasă, care să vindece oroarea de propriul trup înstrăinat și de numele înstrăinat și de sufletul înstrăinat în lumea înstrăinării. Dum-dom-dom-dom-dum, Dominic și ri-ri-rina, roșcata rabiată. Cadența pustiului, dom rina, domirina, dum dom ri rina, domiri, până la stingere. Letargici apoi, pacificați, întinzându-se unul lângă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
trecutul devorat, devorator. Monstrul tricefal, domnule!, cum l-au propus egiptenii pustiului și ai Nilului. Renașterea, da, renaștererea europeană, europeană, domnule, renașterea noastră europeană a introdus șarpele. Șarpele, spirala timp. Corpus serpentinum... monstrul tricefal capătă trupde șarpe. Nu mai este oroarea făcută să sperie, nu, nu, monstrul își recapătă dimensiunea reală, la picioarele omului. La picioarele omului, Bombonel! Pentru că adevărata divinitate ești dumneata, Bombonel, vulnerabilul homo... adus în centrul secvenței, sub chipul lui Apollo. Așa l-a văzut renaștererea noastră. A
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
secolului. Tema lui Manea înseamnă mai mult: este vorba de chinul victimei devenind ea însăși culpabilă, ca individ, pe ascuțita muchie care traversează, între fascism și fanatismul statului-națiune, secolul nostru. Printre arabescurile luxuriante ale visurilor cu ochii închiși, prin simbolurile ororii - stigmatul lui Cain de la sprânceana delatorilor, câinele cu privirea asasinului - Manea trasează sigur și trainic portretul narativ istoric al retorului cinic al purgatoriului, un «realist al conștiinței» prin grația Puterii. Evident, clocotul de la marginea estică a Europei nu s-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]