KorAP: Find »[drukola/base=salcie & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...123 124 125 ...154 >

3,827 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

lumină ca ziua, vedea lămurit cum scade unda și muierea iese de ceea parte, pe prund, între sfori scânteietoare de apă. Trase; și când se risipi fumul, o văzu căzută și zvârcolindu-se; apoi rămase neclintită, întinsă pe țărm, sub sălciile argintii. Cocostârcul albastru, 1921 Ochii ei arzători de mult s-au stâns... este, de fapt, o narațiune de sine stătătoare din ciclul Cocostârcul albastru, publicat integral prima dată în Viața românească, nr. 4-5 din aprilie-mai 1916, și purtând subtitlul Povestiri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
acest secret al Dunării și știu să-i exploreze tainițile necunoscute profanilor. Cătră unul din aceste locuri, la un mal de baltă, am ajuns eu și tovarășii mei. Când am intrat în lutri, soarele abia răsărise. Ne-am dus printre sălcii, am cotit pe sub maluri nalte. Eram departe de sforul Dunării; s-auzeau din când în când dintr-acolo mugete de sirenă. Treceau din când în când într-acolo convoiuri de paseri sălbatice, prin văzduhul proaspăt al dimineții. După ce ieșirăm lângă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
foarte bine la undiță, altă dată șalăul. La vremea asta însă, începea să miște crapul. Bătaia în apa liniștită și joasă a lacului se isprăvise și peștele cel mare umbla iar după mâncare. Îndată ce soarele se urcă deasupra cununilor de sălcii, o lumină orbitoare împânzi bălțile. Cătră ora zece, căldura începu să devie copleșitoare. Crapul se arăta leneș. Tovarășii mei îmi dădură câteva explicații, din care puteam înțelege că, în unele zile frumoase, crapul trage deosebit de lesne la undiță; pe când în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Soarele avea atâta putere și aerul era așa de neclintit încât, ca într-o etuvă, lepădam râuri după râuri de broboane. La ceasul al treilea al după-amiezii, și trupul meu avea înfățișarea hainelor aruncate. Cu toată rețeaua de umbră a sălciilor, soarele săgeta în ființa mea cu o putere înfricoșată. Toate iernile trecute, toate nopțile umede de toamnă, toate înserările înșelătoare de primăvară la vânat, toate erau răzbunate. Mai ales simțeam că curge din mine jilăveala acelei ierni târzii de unde veneam

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
acolo ca să înșir undițile pe marginea luntrii, ci ca să mă ardă și să mă curețe de iarnă soarele biruitor. Mi-am trezit luntrașul turtucăian, care dormita cu fruntea pe genunchi, și am pornit domol, prin florile de lumină presărate de sălcii pe luciul lacului. Îmi strânsesem sculele. Nu mai aveam nici putere, nici dorință să prind cu vechile viclenii crapii Dunării. Mă simțeam însă atras de ascunzișurile necontenit înoite, în cotloanele și printre ostroavele apei. Cu mult înainte de asfințit eram singur

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-mi spuie el nimic, am cunoscut acel loc. Era o grădină sălbatică, înflorită nou de la nuferii din baltă până la malurile ușor înclinate. Volburi se răsuceau pe trestii, iriși galbeni deschideau cărări, boschete de tamarix își atârnau strugurii dulce mirositori. După sălcii urmau pâlcuri de salcâmi înfloriți încă, al căror parfum părea că se târăște nevăzut și nesimțit pe oglinda luciului. Înainte de a ajunge la salcâmi, m-am oprit între papuri nalte, căci dincolo, în acea grădină ascunsă a liniștii, se zbenguiau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
sănătate deplină, înfrățit cu toate, eliberat de dureri și de gânduri. După ce a trecut viziunea aceea, am auzit iarăși plescăitul moale al lopeților. Gâdea, barcagiul, a cunoscut și el că mă întorc la lume. Ne-am mișcat tot înainte pe sub sălcii care ningeau scamă; din când în când o adiere purta ca în viscol aceste semințe ușoare, învăluindu-le la fața apei. Uite ce spun eu, vorbi Ștefan Gâdea, om practic, grijuliu și serios. Dumneata pretinzi că să nu ne mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
la două suliți, mă aflu iarăși la dumneata: eu sunt om strict. —Văd, Ștefan Gâdea, am zâmbit eu iar; fă cum binevoiești. Gâdea s-a lăsat cu toată greutatea în lopeți. Câteva clipe am plutit pe lângă o fereastră perdeluită de sălcii: era o deschidere, din canalul pe care pluteam, înspre un cot de gârlă. Dintrodată am auzit acolo zgomot de plescăiri în apă și am văzut roind curcubee de stropi. Erau cormoranii la vânat. O parte din familie gonea cu bătăi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
vâsla. Pescarii negri și-au luat zborul, cu spaimă. —Stârcii ăștia ne fac concurență, a explicat tovarășul meu. În jurul nostru s-au întins iar singurătăți și tăcere. Am plutit așa până ce uncheșul a prins a se pleca și pădurea de sălcii a început a fâlfâi lin. Pe fruntea mea fierbinte a suflat răcoarea. Atunci, la un mal de grind, am văzut alt spectacol nou. Vreo douăzeci de țigănuși se scăldau în nomol, luptându-se, la malul gârlei. Au salutat cu răcnete

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
noastră, arătându-ne întreagă goliciunea lor de coloarea castanei. Unii întindeau o mână: —Mă, unchiule, dă-mi un ban! Gâdea îmi lămurea cu vorbe precise că avem de-a face cu copiii rudarilor. S-au așezat aici, în pădurea de sălcii, de trei ani. Sunt meșteri de albii. Lucrează deasemeni fuse și linguri. —Țigani? Nu sunt țigani; sunt rudari. Într-adevăr, în corul care se întocmise într-o clipă în ghiol, deosebeam glasuri subțiri de fete; câteva din aceste fete aveau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Simțea trebuința să moară și s-o urmeze dincolo. Cum am cotit cu barca nu departe de satul rudarilor, spre Fundul Lintiții, la coliba lui Mitrea Pescăruș, am văzut apărând o făptură ce mi s-a părut uimitoare subt arcul sălciei. Avea mișcări mlădioase și un obraz oacheș și pasionat. Purta fustă încrețită roșie cu puchiței negri și broboada verde îi era căzută pe umeri. În afară de ie, nu mai avea altă îmbrăcăminte. Umbla desculță. Pielea îi era arămie. Sub sprâncenele arcuite

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
plac. Părea ieșită din trecut, ca și Nitacrit. Dar rudăreasa aceea era vie și cine o zărea nu ținea deloc să moară. Legendele ținutului Dunării nasc într-o clipă și cad ca frunzele, ca florile și ca fulgii viscoliți ai sălciilor. Omul meu, Ștefan Gâdea, a mormăit ceva. Am înțeles că-i aduce omagiul unei înjurături. —Frumoasă muiere, am răspuns eu. —Asta-i una Raruca, m-a informat Gâdea. Parcă s-a mai subțiat și a întinerit iar, s-a mirat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
descântai. —Eai!... Se rușina puțin, dar nu prea se rușina. Ca și cum ținea la stima mea îndeosebi, îmi adresă un zâmbet dintre cele mai plăcute și porni c-un mers legănat înapoi, spre satul rudarilor. Îndată ce trecu după un grup de sălcii tinere, începu să cânte. Avea o voce caldă, joasă și plină; hăulea o jelanie cu modulații orientale. Nu înțelegeam versurile; mă prindea de inimă însă patima lor. Tăcu după un răstimp. Îi vedeam iarăși fusta roșie printre trunchiurile pădurii rare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
asta? —Nicidecum! Însă nu se poate altfel. Nu pricep. Dar eu parcă pricep! s-a mirat Gâdea. Are ea într-însa un diavol, pe care nu-l știe nici ea singură. Cu aceste vorbe, am ajuns la colibă, subt o salcie veche, ș-am cunoscut pe uncheșul Mitrea. Când își purta trupul nalt și uscat, alcătuit din noduri negre și piele tăbăcită, bocănind cu cizmele de la colibă la vârșele întinse și de la vârșe la vatră, uncheșul Mitrea Pescăruș avea obiceiul să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Când își purta trupul nalt și uscat, alcătuit din noduri negre și piele tăbăcită, bocănind cu cizmele de la colibă la vârșele întinse și de la vârșe la vatră, uncheșul Mitrea Pescăruș avea obiceiul să vorbească. Nu singur. Vorbea cu lucrurile, cu sălciile. Îmi revenea acum și mie o parte din frazele - unele destul de nesăbuite - pe care le rostea. —Trebuie să înfierbânt catranul, ca să vă cătrănesc... zicea el împletiturilor înșirate în pari. Pe urmă întrebă ceaunul cu catran: — Unde ești? Îl duse la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
duce undeva pentru niște necesități personale. Nu mai puțin surprins am fost când, întorcându-se, a comunicat, oarecum indiferent, că acele necesități au fost satisfăcute. Barcagiul meu plecase; soarele se înclina la orizont aprinzând un pârjol imens în pădurile de sălcii. La treizeci de pași, luciul bălții tresărea în goana vresperilor lacomi, care se țeseau după albitură măruntă. Fluiera o mierlă nu departe; doi granguri îi răspundeau din desimea sălciei celei bătrâne. Mierla își repeta frântura de viers cu statornicie; grangurii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
se înclina la orizont aprinzând un pârjol imens în pădurile de sălcii. La treizeci de pași, luciul bălții tresărea în goana vresperilor lacomi, care se țeseau după albitură măruntă. Fluiera o mierlă nu departe; doi granguri îi răspundeau din desimea sălciei celei bătrâne. Mierla își repeta frântura de viers cu statornicie; grangurii bolboroseau și gângăveau, mai mult chemând și strigând decât cântând, cu fluierașele lor sonore. Am strigat pe gazda mea: —Moș Mitre! —Ahău! a răspuns el, tresărind ca dintr-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
sacramentală. Întrucâtva și pologul, și fumul. Soarele, însă, a fost cruțat; măreția lui de aur și purpură era deasupra celor lumești. Voiam să te întreb, moș Mitre... —Întreabă-mă. Voiam să te întreb, moș Mitre, de paserile care fluieră în salcie. Cum le spui dumneata? Ce să spun? Cum le spui dumneata paserilor acestora care cântă? Bătrânul s-a gândit prea puțin și mi-a răspuns imediat: —Privighetori! Nu se poate, am protestat eu cu tărie. Privighetorile sunt altceva. Dumneata nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
spui dumneata paserilor acestora care cântă? Bătrânul s-a gândit prea puțin și mi-a răspuns imediat: —Privighetori! Nu se poate, am protestat eu cu tărie. Privighetorile sunt altceva. Dumneata nu înțelegi că te întreb de paserile care fluieră în salcie? Păi dacă nu-s privighetori, trebuie că-s ciocârlii. Mi-am arătat iarăși nemulțumirea. Bătrânul se oprise și sta în cumpănă: să se ducă să dea la o parte catranul, să mai aducă niște lemne, să intre la ghețărie, s-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
am arătat iarăși nemulțumirea. Bătrânul se oprise și sta în cumpănă: să se ducă să dea la o parte catranul, să mai aducă niște lemne, să intre la ghețărie, s-aprindă stuful umed. — De cine vorbești dumneata? —De grangurii din salcie. Dumneata nu le spui granguri? — Atuncea de ce-mi vorbești de privighetori și ciocârlie? —Apăi, domnule, toate-s ale lui Dumnezeu. Le spun și eu cum mă pricep. Când e ciocârlie, văz că e ciocârlie. Când e grangur, văz că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
că e ciocârlie. Când e grangur, văz că e grangur. Eu așa pe deasupra nu le știu; nici să răspund întocmai. Aici, la coliba asta, eu vorbesc, eu răspund - treaba merge altfel decât la București. Am, într-adevăr, doi granguri în salcie; le dau boabe. Pe unul îl chiamă Costică și pe ălălalt Ilie. Așa le spun eu și stau de vorbă cu ei. Și-a pus mânile în șolduri și și-a răsucit gâtlejul spre înălțimea stufoasă. —Mă! a strigat el

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Răzoare. Acolo Dălcăuș și-a pus muiere. Un tovarăș al său, de-i zicea Tistu, și-a adus și el pe a lui. Țineți voi aici bordeiul bine, așterneți pat de odihnă, faceți mâncare caldă. Noi venim prin desimea de sălcii, ca lupii. Nu se știa nici când vin, nici când se duc. Nu-i apuca ziua; nu-i apuca noaptea. Luni, în amurg, s-adună la un cocioc în loc poruncit; intră în luntre toți tovarășii. Dălcăuș îi cercetează pe sub sprâncene

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
După ce am aflat întâmplarea cu hoții, m-am suit în polog, cu făclioara de trestie. Uncheșul a mai rămas lângă vatră. M-am întins cu fața în sus, cu palmele sub ceafă, fără somn. Întăi, am văzut un cer de sălcii, pe urmă un cer mai înalt, cu stele, între care, într-un târziu, s-a arătat și o lună de foaie de cositor, tăiată într-o margine cu foarfeca. Observația cu „foarfeca“ o făcuse uncheșul, mormăind singur. S-o fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
care mi-o reprezentase Mitrea Pescăruș. Apoi m-am trezit deodată. Uncheșul nu mai era la vatră. Nu era nici în bordei, nici în pologul lui. Părea a-l fi sorbit o hrubă a nopții. Costică și Ilie gângăveau în salcie; din când în când răspundeau și mierlei. Cucoșii trâmbițau în satul rudarilor; zarea de ziuă zbucnise în înaltul răsăritului. M-am spălat pe ochi cu apă uncropită din baltă. După ce adierea dimineții a mânat de pe luciu aburii, mi-am căutat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934

în Stâncile de marmură de pe țărmul mării și că vâna aici în mlaștină cerbi". "A trecut unul cam nebun prin cătun, e drept, dar nu mai știm nimic despre el. Cât privește cerbii, au existat cândva cerbi în pădurea de sălcii de lângă mlaștină, dar a dat o molimă în ei și au pierit cu toții. Asta s-a întîmplat demult". După care, socotind că au fost mult prea guralivi, pescarii s-ar închide în muțenia lor... Dacă trecutul ar fi la fel de mut

Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]