4,125 matches
-
este un roman remarcabil, dar mai puțin remarcat decât Abatorul Cinci, care introduce teme legate de al Doilea Război Mondial. Și acest roman, ca și Lolita lui Nabokov cu câțiva ani mai înainte, se joacă în mod creator cu convențiile scriiturii confesionale. Personajul principal este Howard W. Campbell, Jr., ce își scrie memoriile, așteptând într-o închisoare israeliană judecata pentru crime de război. Treptat, se dovedește că protagonistul a lucrat la postul oficial de radio al Germaniei naziste, precum un alt
Dicţionar polemic de cultură americană by Eduard Vlad [Corola-publishinghouse/Science/1402_a_2644]
-
scrie”, este asociată cu „devierea gândului prin cuvânt” și opusă, în același sens, „efortului cugetării în precizie”, „inutilei strădanii a unei gândiri ca metodă”, „ritualului profesional”, „formulei” sau „catalogului”. Exercițiul imaginației și, ca atare, imagismul ca tehnică esențială a poemului (scriiturii) e chemat să distrugă coerența stagnantă a discursurilor moștenite, multiplicând perspectivele („Fiecare poem o pupilă”), instaurând regimul polisemiei, mișcarea perpetuă a spiritului inventiv, atras de „neprevăzutul, noutatea asocierilor de idei sau de obiecte”. Imaginația este interpretată deci ca agent eliberator
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
Gânduri pentru Soveja) Cu asemenea date, prima carte a lui Voronca arată mai degrabă cât este de îndatorat tânărul Voronca ambianței literare în care își exersează uneltele. Restriști-le sunt opera unui poet încă insuficient individualizat, cu frecvente stângăcii ale scriiturii și cu un univers imaginar restrâns la câteva elemente devenite deja clișee, cărora numai accentele naive aparținând vârstei le conferă o anume autenticitate. Natură fundamental elegiacă, el își marchează deocamdată „mâhnirile”, „tristețile” ori „sfârșirile” la modul adesea exterior, prin calificative
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
Colomba (poem recenzat, altminteri, elogios de către Stephan Roll-Gheorghe Dinu, la vremea apariției) o încercase încă în 1927 și, în fond, noile versuri ar putea fi considerate chiar ca o reluare - atât la nivel tematic, cât și la cel al tehnicii scriiturii - a acelei suite de imnuri erotice, al cărei centru iradiant era chipul femeii iubite. Versul e, desigur, mai rafinat acum, feeria imagistică mai spectaculoasă, lanțul asociativ-fantezist pare de-a dreptul infinit, vărsându-se dintr-un adevărat corn al abundenței. „Delir
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
prin care se evită sistematic expresia directă, deplasându-se atenția cititorului aproape exclusiv pe mecanismul asociativ de performanță „manieristă”, însă tendința e, în mare, aceeași: notația aparentă servește mereu ca punct de plecare pentru un întreg lanț asociativ, într-o scriitură „artistă”, în care metafora și comparația dețin rolul principal. Toată această rețea multiplu ramificată converge spre ceea ce în Pădurile orchestre se numește „sărbătoarea poemului”. Căci poemul este o sărbătoare, un „festin” („festinuri se spărgeau prin scamă ca niște orhidee uriașe
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
astăzi „fără ridicol” sau, în orice caz, cu mult mai puține reticențe decât în urmă cu o jumătate și mai bine de secol. Elementele amendate privesc - dacă le recapitulăm sumar - cu precădere „barochismul” sui generis resuscitat, după necesități proprii, de scriitura avangardei, cu bună știință „expusă contradicției” și tensiunii, deplasând în mare măsură atenția pe jocul combinatoriu (recenzentul I.I. Cantacuzino remarca deja că, în Incantații, „imaginea, izolată, devine joc”) și pe ingeniozitatea descoperirii (creării) asemănării, întemeiate, cum s-a spus, pe
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
literare, revolta împotriva ei, menținerea într-o stare de disponibilitate absolută a eului ei și a limbajului etc. conservă totuși, ca un reper fundamental, o idee despre literatură ca artă a cuvântului, fie și cu amărăciunea că între idealul egalizării scriiturii cu trăirea se menține, inevitabil, acea „diferență de voltaj”. Încât nu e de mirare că poetul care mărturisește că “între a trăi aventura și a o scrie prefer(ă) ipostaza din urmă”, ajunge, în pragul rupturii cu camarazii de la unu
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
e o repetiție moartă, tautologică, rea. Dumnezeu face patul (ca eidos), pe când tâmplarul e demiurgul patului, iar pictorul patului execută fantasma, o copie a copiei, un simulacru. Simulacrul, deci, nu repetă patul, căci autorul lui nu-i demiurg, ci pictor. Scriitura, așadar, este un fard care disimulează mortul sub aparența viului: "Pharmakon-ul introduce și adăpostește moartea. El compune chipul agreabil al cadavrului, îl maschează și îl fardează"108. Transformă, altfel spus, cosmosul în cosmetic, în mască, răsturnând ordinea cetății în teatru
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
numeroase" ale gândirii. Dar Eminescu nu urmează nici de astă dată calea resemnării optimiste în goala magie a simulacrelor, căci el nu pierde niciodată cumpăna gândirii, cântarul nefalsificat al adevărului, rămânând un gânditor profund creștin. Phaidros, argumentează Derrida, nu descalifică scriitura, ci distinge între două scriituri, una coroborată cu o urmă fertilă, alta ca risipire de semințe, numită de filosoful francez diseminare. În viziunea lui Platon, semințele fertile sunt cele care replică eidos-ul ca alétheia, iar semințele diseminatoare sunt cele ale
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
nu urmează nici de astă dată calea resemnării optimiste în goala magie a simulacrelor, căci el nu pierde niciodată cumpăna gândirii, cântarul nefalsificat al adevărului, rămânând un gânditor profund creștin. Phaidros, argumentează Derrida, nu descalifică scriitura, ci distinge între două scriituri, una coroborată cu o urmă fertilă, alta ca risipire de semințe, numită de filosoful francez diseminare. În viziunea lui Platon, semințele fertile sunt cele care replică eidos-ul ca alétheia, iar semințele diseminatoare sunt cele ale simulacrelor de felul picturii. Așadar
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
nu sunt decât un joc, atunci, după părerea mea, se naște neîncrederea sceptică în propriile sale creațiuni". Eminescu, așadar, are previziunea postmodernității în ecuația epigonism-joc, la care nu poate adera. Interpretarea derridaiană a pharmakon-ului platonician sfârșește prin a deveni psihanalitică. Scriitura se naște ca paricid, pe modelul "complexului Oedip". Pentru ca să apară simulacrul, arhetipul trebuie ucis, adică figura Tatălui dispare, încât există tentația ca moartea nietzscheană a lui Dumnezeu să aibă aceeași semnificație: Dispariția chipului este mișcarea di-feranței (différance) care deschide cu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
naște ca paricid, pe modelul "complexului Oedip". Pentru ca să apară simulacrul, arhetipul trebuie ucis, adică figura Tatălui dispare, încât există tentația ca moartea nietzscheană a lui Dumnezeu să aibă aceeași semnificație: Dispariția chipului este mișcarea di-feranței (différance) care deschide cu violență scriitura sau, dacă vreți, care se deschide scriiturii și pe care și-o deschide scriitura"114. Inevitabil, condiția scriiturii e moartea Tatălui, deci a adevărului ca prezență, pentru ca din ne-adevăr să se nască adevărul. Intrăm în plin echivoc, în coexistența
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Pentru ca să apară simulacrul, arhetipul trebuie ucis, adică figura Tatălui dispare, încât există tentația ca moartea nietzscheană a lui Dumnezeu să aibă aceeași semnificație: Dispariția chipului este mișcarea di-feranței (différance) care deschide cu violență scriitura sau, dacă vreți, care se deschide scriiturii și pe care și-o deschide scriitura"114. Inevitabil, condiția scriiturii e moartea Tatălui, deci a adevărului ca prezență, pentru ca din ne-adevăr să se nască adevărul. Intrăm în plin echivoc, în coexistența minciunii cu adevărul, a otrăvii cu leacul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
figura Tatălui dispare, încât există tentația ca moartea nietzscheană a lui Dumnezeu să aibă aceeași semnificație: Dispariția chipului este mișcarea di-feranței (différance) care deschide cu violență scriitura sau, dacă vreți, care se deschide scriiturii și pe care și-o deschide scriitura"114. Inevitabil, condiția scriiturii e moartea Tatălui, deci a adevărului ca prezență, pentru ca din ne-adevăr să se nască adevărul. Intrăm în plin echivoc, în coexistența minciunii cu adevărul, a otrăvii cu leacul, a răului cu binele. Dar Platon încă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
există tentația ca moartea nietzscheană a lui Dumnezeu să aibă aceeași semnificație: Dispariția chipului este mișcarea di-feranței (différance) care deschide cu violență scriitura sau, dacă vreți, care se deschide scriiturii și pe care și-o deschide scriitura"114. Inevitabil, condiția scriiturii e moartea Tatălui, deci a adevărului ca prezență, pentru ca din ne-adevăr să se nască adevărul. Intrăm în plin echivoc, în coexistența minciunii cu adevărul, a otrăvii cu leacul, a răului cu binele. Dar Platon încă voia să distingă în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
poate ceva mai aproape pe critica impresionistă, artistă de la noi. Ihab Hassan propune un model de critic inovator, violentând genurile critice consacrate, în căutări pe care el le numește "paracritice", din care nu exclude nici autocomentariul, de regulă, într-o scriitură patetică, neconvențională, o critică cvasiartistă, paraliterară: "în aceste eseuri nu scriu nici ca un critic, nici ca un savant și nici chiar ca un poet, romancier sau dramaturg impersonal -, ci încerc să-mi descopăr vocea în formele singulare pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
propria formulă lirosofică). Ce-i drept, Ninge la o margine de existență ar putea fi revendicată de postmoderniști, dar la fel de bine și de romantism, și de suprarealism, și de expresionism, și de modernism. Volumul pare o foarte derutantă amestecătură de scriituri, de la versul clasic și de la poemul în proză până la versul liber, împănat cu textualism, nelipsind aforismul sau eseul. Prozaismul se îmbină cu lirismul inefabil, cu delirul verbal mânios sau ironic, cu observația banală abundând în "sofisme", străluminate, în câteva valuri
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
care este dat în cartea de exerciții și probleme ale acelui mare Nimeni, numit și marele anonim sau Observator nepersonalizat"379. Sunt aici câteva semne care nu-l recomandă nicicum pe Victor Teleucă în postura fabricatorului de texte postmoderniste 380. Scriitura postmodernistă e un joc din care a dispărut inocența și cu atât mai mult starea de inspirație, care se revendica fie din Platon, fie din condiția poetului romantic. Textele lui Victor Teleucă au ieșit dintr-o "stare halucinantă". Încă de la
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de aceea, probabil, într-o etapă ulterioară va fi oarecum, „uitat”, relativ „marginalizat” de „explozia” romanului, care acaparează atenția criticii și a publicului cititor. Proza lui V. se individualizează deopotrivă prin tematică și prin viziune, prin procedee și tehnică a scriiturii. Tematic, este ceea ce se numește o „proză rurală”, iar prin viziune și tehnică i-a adus scriitorului renumele de ironist fin, de umorist de calitate, de creator înzestrat cu o „remarcabilă capacitate de invenție verbală”, atent la „plăcerea spectacolului verbal
VELEA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290480_a_291809]
-
în Vest, Camera 210, mai ales când se recurge la convenția jurnalului, sau naturalețea schițării reacțiilor la oamenii simpli deveniți soldați asigură prozei de război a lui V. ritm interior și dramatism de substanță. Se remarcă îndeosebi, prin tematica și scriitura modernă, Camera 210, un jurnal de spital cu trăiri la limita între realitate și halucinație. SCRIERI: Muguri, București, 1940; Roiul de aur, București, 1951; Se risipește negura, București, 1951; Huțulca, București, 1953; La poalele Ceahlăului, București, 1953; Valea Fierului, [vol
VICOL. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290548_a_291877]
-
degrabă proprii exprimării vizuale, cinematografice -, lucru firesc în condițiile menținerii expresiei, sub aspect semantic și sintactic, pe coordonatele limpidității depline. Poezia e transparentă și directă, dar esențialmente poezie, iar nu discurs narativ-descriptiv ori solilocviu moral-filosofic versificat. Perfecta șlefuire a enunțurilor, „scriitura înșelător «albă»” (Ion Stratan), o anumită fadoare (asemuită nu o dată cu cea a producțiilor „ultimului” Bacovia) au fost remarcate de comentatori. S-a relevat, în mod repetat, caracterul sentențios al versurilor, multe poeme fiind perceptibile ca înșiruiri de aforisme, înlănțuiri de
VIERU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290556_a_291885]
-
va transforma, probabil, într-un înger, așa cum îngerii răzvrătiți s-au transformat în demoni. Demitizarea diabolicului se produce prin comicul situațiilor, dar mai ales prin calitățile sau defectele umane atribuite dracilor. Stilul ironic, ludic, alert estompează ideea tragică, profetică a scriiturii. Reeditat de nenumărate ori, volumul Drumul spre mănăstiri. Ghidul așezămintelor monahale ortodoxe din România (1992) oferă informații istorice, culturale, turistice despre cele peste cinci sute de mănăstiri și schituri monahale ortodoxe din România, înființate sau reînființate după 1989. Cărări și
VLASIE-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290608_a_291937]
-
plină de Încredere. Și tot așa ar putea fi interpretată prezența portretului poetului, cu care se deschide volumul, În realizarea renumitului pictor ucrainean din Cernăuți Ivan Holomeniuk; foarte sugestiv, tabloul poate fi apreciat ca o posibilă cheie de interpretare a scriiturii lui Arcadie. Editura are grijă să ne prezinte succint universul poetic al volumului: chinuri și izbăvire de nebunia lumii Mamă și Pămînt, drumuri și... mers pînă mai e lumină În priviri... Un mers prin abis, prin perfidia timpului, dar mai
A FI SAU A NU FI by GHEORGHE C. MOLDOVEANU () [Corola-publishinghouse/Science/830_a_1715]
-
mantouri și pălării, trebuie înțeles că prin cuvîntul “extension” folosit în paragraful respectiv, spiritului lui Descartes i se prezintă de fapt cuvîntul “substanță” ascuns într-un fel în imaginea oamenilor îmbrăcați; dar acest cuvînt “substanță” nu este singurul omis din scriitură în acest moment precis al ordinii meditației, tocmai pentru că nu suntem încă siguri de nici un lucru existent în afara eului. Nebulozitatea lui în afară este prezentă înlăuntrul meu, și ea se manifestă în înclinația naturală de a crede ceea ce este exterior
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
ceea ce ele sunt, sunt admise ca fiind substanțe, nu putem avea identitate substanțială între corp și suflet, ceea ce înseamnă, dacă putem spune, că este mai multă substanță în unul decât în celălalt; altfel spus, și într-un mod mai fidel scriiturii cartesiene, sufletul omului este o substanță pură care nu este compusă din nici un accident, în timp ce doar corpul în general este o substanță și nu corpul uman care nu este format și compus decât dintr-o configurație de membre. Pe ce
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]