37,791 matches
-
ne coboare. Fugind de dogmatismul unor sisteme filozofice, Nietzsche ne cere să nu-l dogmatizăm, ci ne învață cum să ne creăm propriile deschideri, drumuri spre a realiza supraomul, să ne purificăm de ceea ce este de rând, să ne reînnoim spiritual mereu sinele, acest lucru în devenire, în proces continuu de transvaluare, de înălțare, de renaștere perpetuă a propriului arheu, a supraomului care am putea deveni, a propriul zeu lăuntric. "Căci toate ființele sunt divine și toate zilele trebuie să ne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Transfigurarea: Iisus situat înalt strălucește în lumina intensă, pe când în planul inferior mișună în semiobscuritate o masă de oameni înspăimântați de un copil pradă unui atac de epilepsie. A fost un tablou profetic, delimitând epoca luminoasă a Renașterii de decăderea spirituală ce urma să vină. Justiție poetică au făcut Pieter Bruegel cel Bătrân, Jerome Bosch, Francisco Goya, acesta mai ales în gravurile Capricii, demascând viciile umane, iar pe de altă parte, Jan Vermeer și Vincent Van Gogh creând o lume a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
fie în perspectiva timpului. Ca atare, justiție poetică i s-a făcut lui Jan Vermeer după ce a fost uitat două secole în patria sa, precum și lui Shakespeare uitat și el aproape două secole de englezi, pentru a fi redat conștiinței spirituale europene de Voltaire și romantismul german. În ambele cazuri timpul a reparat injustiția prin revelația unor vizionari. * Justiția poetică înalță omul spre inefabil, neantul spre existență, existența spre eternul reînceput. Fără poezie, viața este o planetă fără soare, o pasăre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în idealitatea care face să amuțească îndoielile, întrebările, tânguirile. Idealitatea frumosului și a sublimului constituie realele adevăruri ale vieții ale unei vieți superioare. Căci nu este adevărat decât ceea ce te face să vibrezi, să participi, să pătimești la înaltă temperatură spirituală. Poezia este autentică în măsura în care poate deveni o normă de viețuire ideală și o normă de înfăptuire. Poemul eliberarea prin imaginar din diversele forme de condiționare finitudine, zilnic, profan, nesemnificativ, eliberare mergând până la depășirea radicală în inexprimabil. Poezia are o singură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
fior și deschidere cosmică. Este vizionară. Aceasta este justiția ei. Restul e literatură. Poetul este justițiarul axiologic al Ființei. Experiența poetică nu este pur estetică, nu doar celebrează existența, ci prin faptul că transformă poetul, lumea, cititorul, ne schimbă identitatea spirituală, este etică. Etică în sens de sacralitate, pentru că orice creație este sacră. Așa fiind, justiția poetică este o etică neiertătoare. Ce rezistă dintr-un poem supus probei de foc a justiției poetice ? Ea condamnă la dezgust și uitare tot ceea ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ci, după un mecanism necunoscut, este captată și se află la originea unor acte cosmice ? Marile destine creatoare nu se vor fi hrănind cu o astfel de energie ? Nu ea creează geniile ? Căci justiția poetică este același lucru cu justiția spirituală. Poezie și hazard Nu există hazard. Cum nu există nici predestinare. În univers nimic nu este întâmplător, insolit, irațional. Ci toate evenimentele, fenomenele, faptele, tot ceea ce are loc punctual într-un anumit loc din spațiu și timp, constituie rezultatul "algebric
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
acum și din totdeauna, așa încât aici în acest moment nu putea avea loc decât înscrierea acestui adevăr fundamental. Ca atare, nu este o întâmplare că un poet a scris un anumit gen de poezie, cu o anumită deschidere sufletească sau spirituală, că într-o anumită zi, la un anumit ceas a creat un anume poem. Întreg universul prin undele sale vectoriale conlucrează cu o anumită structura genetică rezultând acel poem. Ca atare, nu a fost un hazard că omul ancestral a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
fost pe rând rege, apoi profet aici, pe pământ. Și după ce petrece doi ani în grota inițiatică, devine zeu. Prin urmare, fapt poate singular în istoria religiilor: zeul dacilor s-a născut în lumea omului, ca urmare a unei transmutații spirituale. Ancestralii noștri și-au creat aici pe pământ dumnezeul și apoi l-au așezat dincolo de stele. Nimic nu este aici hazard, ci perfectă logică a viziunii și faptelor consecutive. Și privitor la Luceafărul: este o întâmplare faptul că Eminescu a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și viziunea poeziei metafizice a lui Giordano Bruno. Pentru că marile zboruri ale inimii și minții se întâlnesc pe creste: El zboară gând purtat de dor/ Pân' piere totul, totul".Dincolo de orice hotar. Nu în căutarea hazardului, ci a radicalei libertății spirituale, a transposibilului această extremă a tensiunii metafizice a dorului. Revelația trans-posibilului nu a fost un hazard. A fost în logica metafizică a dorului românesc. Nu hazardul, ci necesitatea unei logici a ecourilor a creat curcubeul care a unit balada genialului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în bună parte acțiunea, sacrul apărând în final ca o licență poetică, și nu ca o suiș firesc al întregii piese, terestrul îmbinându-se cu chemarea la munca materială; ca atare, așa cum s-a observat, tragedia goetheană marchează, începutul decăderii spirituale a Europei. Și iată că, nu prin hazard, ci dincolo de Watteau și Boucher, de "poeziile condamnate" din Florile răului, ajungem la absolutizarea sexo-obsesiei de către psihanaliza freudistă, urmând infestarea consecutivă a literaturii și artei cu ceea ce Eminescu numea "pornocrație", numărându-se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a proclamat bezmetic lupta furibundă împotriva tuturor valorilor, inclusiv împotriva noțiunii de om. Nu știm cât a fost poluat și spațiul cuantic de haosul malign, deși este posibil ca acest spațiu să dispună de un sistem de asepsie, de autoapărare spirituală. Dar ceea ce este sigur este că marele mântuitor va fi gândirea transneuronică. A geniilor. Sens și antisens în poezie Când omul a trecut de la homo faber la homo sapiens, aflat în fața marilor probleme ale unui univers necunoscut singurătatea, suferința, spectrul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ești: ai Dragostea și Versul! ...Ce-naltă-i demnitatea și cât subjugă versul Cu farmecul său liric și dulce universul! "Scrise cu nespus", negrăitul emanând din versurile poetului din Șiraz lărgește indefinit secretele noastre zariști lăuntrice. Inefabilul împlinește suprema eliberare spirituală: "Un vers frumos te-nalță când inima ți-e grea./ Remedii fără număr să afli-n cartea mea". Neliniștile sale religioase și sociale, Dante și le-a exorcizat alungându-le după poarta Infernului pe care a sigilat-o: "Lasciate ogni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
murim". Și iată una din înfricoșătoarele viziuni fantastice: Se va vedea în văzduh la o înălțime extremă, șerpi uriași luptându-se cu păsările". Deci târâtoarele se vor înălța și vor ucide ceea ce are zbor, previziune a prăbușirii oricărei axiologii, apterii spirituali doborând pe cei înzestrați cu aripi. De asemenea, "Oamenilor le va plăcea să-si vadă propriile înfăptuiri uzate și distruse".: frapantă premuniție a antispiritualității și anticulturii actuale. Neliniște intensă bântuie și răscolește zecile de personaje figurând pe Poarta Infernului a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
din Cvartetul 132 al lui Beethoven, ori Sanctus și Benedictus din Missa solemnis; sau poemul simfonic al lui Richard Strauss Moarte și transfigurație, cu geamătul și apoi strigătul prelung, învins în final de preschimbarea morții într-o apoteoză a vieții spirituale. Actualmente, în haotică perioadă postmodernistă, nu poeții au neliniște. Ei se bucură de zburdălnicie neînfrânată. Neliniște au cuvintele care nu știu în ce antisens, în ce răspăr, în ce anticuvânt vor fi aruncate. Avea dreptate Heidegger să regrete acea perioadă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
deschidere metafizică reflectă și pune în acțiune caracterul antinomic al lumii noastre, conflictul dintre finitudine și nemărginire, reflectat și pus în acțiune la rândul său, de aspirația apriorică a spiritului omenesc de transcendere a limitelor, întru atingerea anagogică a libertății spirituale radicale. Această fenomenologie are loc, de pildă, în Luceafărul: în contextul unei armonii prozodice de excepție și a perfectei logici interne a desfășurării ideii poetice, are loc conflictul acut dintre ceresc și pământesc, finit și infinit, vremelnicie și vecinicie, creat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
caracterul incantatoriu fermecare, vrăjire (thauma lui Pindar, incantamentum al lui Ovidiu, Zauberung hölderlinian, enchantement al lui Rimbaud); și caracterul inițiatic inducția unei stări sufletești inefabile, până la transfigurare, eliberarea într-o suprarealitate capabilă să ne nască din nou pe un plan spiritual superior. Poezia dezvoltă capacitatea anagogică, cea mai puternică dintre creațiile culturale, în sens hölderlinian: înălțare spirituală, iluminare, elevație mistică, transfigurare cuvântul analog din filozofia sanscrită fiind samădhi. Precum afirmam și în altă parte, poezia nu este nici metrică, nici rimă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Rimbaud); și caracterul inițiatic inducția unei stări sufletești inefabile, până la transfigurare, eliberarea într-o suprarealitate capabilă să ne nască din nou pe un plan spiritual superior. Poezia dezvoltă capacitatea anagogică, cea mai puternică dintre creațiile culturale, în sens hölderlinian: înălțare spirituală, iluminare, elevație mistică, transfigurare cuvântul analog din filozofia sanscrită fiind samădhi. Precum afirmam și în altă parte, poezia nu este nici metrică, nici rimă, nici metaforă. Este fluid muzical și fior metafizic. Este magie, este transmutare în negrăit. Precum știm
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Giordano Bruno" (ms. 2257, f. 4291), arată că pentru poet, finalul capodoperei sale în forma apărută, și anume, starea înghețată, era nesatisfăcător, fără logică internă. Pentru că încremenirea este moarte, iar viul este mișcare. Suferința lui Hyperion era metafizică, era viață spirituală dureroasă. * Tema celui mai profund dintre pictori, Rembrandt, este suferința. Starea filozofică a suferinței a creat arta lui Van Gogh, încheiată cu tabloul Stol de corbi deasupra unui lan de grâu, prefață imediată la autoliza pictorului, al cărui cuvânt ultim
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de asemenea Simfonia neterminată a lui Schubert. La fel, poemul simfonic al lui Richard Strauss, Moarte și transfigurație. Aceste compoziții concentrează în mod miraculos suferința și bucuria îndurerată de a fi. Actualmente, odată cu apusul gândiri și abolirea ori pervertirea valorilor spirituale, suferința filozofică creatoare apare desuetă. Doar caricaturizări ale durerii, model Guernica lui Pablo Picasso, care nu mai stârnește compasiune, ci disconfort repulsiv față de atitudinea de a degrada, a schimonosi durerea. Ce distanță axiologică uriașă între Guernica și tabloul lui Mathias
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
celor trei magi: inima, sufletul spiritul. Și mai ales nu iartă pe cei care o desfigurează și o poartă în noroi. Eliberarea poetică Poemul: realitate absolută, prezent eternizat, eliberare metafizică ultimă. Dar el își trăiește adevărata viață, își manifestă energiile spirituale eliberatoare numai în interacțiune cu cititorul, în fenomenologia activă a receptării; a unei receptări iluminate. Iar marea poezie, cea deschizătoare de noi orizonturi onto-axiologice este, repetăm, poezia ideatică, poezia zborurilor metafizice. Nu însă o metafizică mimată, teatrală, chinuită, ci autentica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
poezie în care "intri ca într-un templu și te face să atingi cerul cu mâna", cum ne comunica o altă distinsă cititoare. În ce măsură influențează poezia viața universală? Așa cum am afirmat și altă dată, există o întrepătrundere universală a energiilor spirituale. Energiile emanate de creațiile poetice, care sunt dintre cele mai subtile, nu știm unde, când și sub ce formă se fructifică în univers. Pot induce gânduri, crea sensibilități, sau poate genii. Pot schimba o epocă aflată în restriște, o lume
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
devină Dumnezeu din Dumnezeu, întorcându-se în Spiritul divin din preziua creației, care este astfel anulată. Iar mai sus, transcenderea solitară dincolo de ființă și neființă și dincolo de orice formă de lume, în anterioritatea absolută cea mai înaltă viziune a libertății spirituale din istoria gândirii. Posibilul uman este bolnav de imposibil. Salvarea este transcenderea dincolo de ființa și neființă. Așa cum am notat și în alte scrieri, Nietzsche a întrevăzut și el necesitatea transcenderii radicale: "Eu nu sunt nici trup nici suflet, sunt homo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
arătat în publicații anterioare, meditând, la anii adolescenței, asupra libertății metafizice radicale am ajuns la conceptul pe care l-am văzut ca fiind suprema deschidere: transposibilul. Foarte succint spus, eliberarea în transposibil însemnează depășirea cercurilor de condiționări care îngrădesc libertatea spirituală nelimitată: mai întâi transcenderea eului empiric, de serviciu în lumea zilnicului, apoi depășirea formulei ontologice de ordin uman, urmează transcenderea diadei ființă/neființă și, finalmente, a diadei posibil și imposibil. De precizat că eliberarea radicală nu este însă un act
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Nu aici ! nu aici ! mereu în altă parte ! Poetul însuși se confundă, devine zborul eliberării radicale, dincolo de dincolo, zbor care nu se mai oprește și care nu mai știe de sine. * Revelația transposibilului a fost experiența fundamentală a vieții mele spirituale. Viziunea din adolescență a constituit ghidul care m-au modelat ulterior în tot ce am trăit și creat, "steaua de care mi-am legat viața și de la care nu mi-am luat niciodată privirea", așa cum cerea Leonardo da Vinci. Încă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și trecând în final dincolo de posibil și imposibil am ajuns la desprinderea totală, "neatins și neatingând" în expresie eminesciană astfel că, în seara de 27 iulie 1942, a izbucnit iluminarea care constituia transcenderea ultimă transposibilul însemnând beatitudinea pură a eliberării spirituale în mers indefinit. Pentru că, afirmă Giordano Bruno, " Puterea intelectuală nu este niciodată satisfăcută cu un adevăr comprehensibil, nu este mulțumită cu nici un adevăr finit, ci tinde mereu către acel adevăr care nu este comprehensibil." A fost ziua celei de a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]