3,102 matches
-
Efectul de fondator reprezintă, în genetica populațiilor, pierderea variabilității genetice ce apare atunci când o nouă populație are ca origine un număr foarte mic de indivizi dintr-o populație mai mare. Acest concept a fost dezvoltat pentru prima dată în mod complet de Ernst Mayr în 1952 folosind lucrări teoretice
Efect de fondator () [Corola-website/Science/321864_a_323193]
-
de indivizi dintr-o populație mai mare. Acest concept a fost dezvoltat pentru prima dată în mod complet de Ernst Mayr în 1952 folosind lucrări teoretice deja existente, cum ar fi cele ale lui Sewall Wright. Ca urmare a pierderii variabilității genetice, noua populație poate fi complet diferită, atât genetic cât și fenotipic, de populația mamă din care este derivată. În cazuri extreme, se consideră că efectul fondator poate participa la procesul de speciație și la evoluția ulterioară de noi specii
Efect de fondator () [Corola-website/Science/321864_a_323193]
-
este o nouă populație. Efectul de fondator este un caz special de derivă genetică. Noua populație este adesea o populație cu un număr redus de indivizi și care prezintă o sensibilitate crescută la deriva genetică, o creștere a cosangvinizării și variabilitate genetică relativ scăzută. Acest lucru poate fi observat în fondul genetic limitat evidențiat la populațiile din Islanda, Insula Paștelui și Insula Pitcairn. Un alt exemplu este celebra populație cu frecvență ridicată a surzilor din insula Martha's Vineyard care a
Efect de fondator () [Corola-website/Science/321864_a_323193]
-
Vineyard Sign Language"]. Efectul fondator este un caz special de derivă genetică care apare în cazul în care un grup mic dintr-o populație se separă de populația de origine și formează a nouă populație. Noua colonie poate avea o variabilitate genetică mai redusă decât cea a populației originale și prin eșantionarea aleatorie a alelelor în timpul reproducerii, se poate realiza în mod rapid fixarea lor. Ca o consecință a endogamiei, colonia este mai predispusă la dispariție. Atunci când o colonie nou formată
Efect de fondator () [Corola-website/Science/321864_a_323193]
-
C și lactate, precum și condiția fizică bună, par a scădea riscul de apariție a gutei. Se crede că au acest efect deoarece reduc rezistența la insulină. Apariția gutei este în parte determinată de cauze genetice, care produc circa 60% din variabilitatea nivelurilor de acid uric. S-a constatat că trei gene, numite "SLC2A9", "SLC22A12" și "ABCG2", apar frecvent în asociere cu guta, iar variațiile acestora pot amplifica riscul de circa două ori . Pierderea funcției prin mutații ale "SLC2A9" și "SLC22A12" produce
Gută () [Corola-website/Science/321436_a_322765]
-
este cea mai bună opțiune. Trebuie însă să se rețină că dacă numărul de centre de prelucrare este foarte mare, această metodă este dificil de aplicat. Pentru fabricile care se confruntă cu o mare varietate de produse sau o mare variabilitate a cerințelor de producție au fost identificate amplasări de nouă generație () în care se includ : amplasări distribuite, amplasări modulare și amplasări reconfigurabile Conceptul amplasare distribuită se bazează pe noțiunea că dezagregarea departamentelor funcționale în sub-departamente mai mici și distribuirea lor
Amplasare industrială de utilaje () [Corola-website/Science/322114_a_323443]
-
fost inventat pentru a asista creativitatea prin mijlocirea inducerii cu ajutorul facilitării conectivității neurale a „hipnagogiei”, o stare la limita veghei asociată cu insighturi creative. Trainingul alfa-teta a apărut ca eficient în ameliorarea inițierii cântatului la copii. În conjunctie cu trainingul variabilității ritmului inimii (care este si ea o formă de biofeedback) neurofeedbackul undelor alfa-teta a ajutat in arta dansului, la îmbunătățirea performanței în concursurile de dans si la cresterea creativității cognitive la dansatorii de dans contemporan.Neurofeedback a fost de asemenea
Neurofeedback () [Corola-website/Science/334958_a_336287]
-
o mostră a alelelor părinților, iar soarta determină dacă un individ supraviețuiește și se reproduce. Frecvența alelelor într-o populație este proporția copiilor unei gene care au o anumită configurație. Deriva genetică poate cauza dispariția unor alele și poate reduce variabilitatea genetică. Atunci când există puține copii ale unei alele într-o populație, efectul derivei genetice e mai mare, iar când există mai mult copii efectul este mic. Numeroase discuții sunt purtate pe tema importaței acordate selecției naturale în raport cu procesele neutre (aleatoare
Derivă genetică () [Corola-website/Science/331483_a_332812]
-
Potentials Training Inc., compania lui Eker, a folosit "tactici de vânzare foarte presante" în timpul cursului "Millionaire Mind Intensive" desfășurat la Wall Centre în octombrie 2005. Reclamanții au susținut că Eker și compania sa au încălcat legea consumatorilor din Canada prin variabilitatea largă a tarifelor pentru participarea la seminar.
T. Harv Eker () [Corola-website/Science/328456_a_329785]
-
telescopul Kepler nu a putut înregistra scăderea periodică de 750 de zile prezisă pentru aprilie 2015; mai sunt planificate observații pentru luna mai 2017. Pe baza clasificării stelare și a tipului spectral, modificările în luminozitate nu pot fi atribuite unei variabilități intrinseci, așa că au fost propuse mai multe ipoteze ce presupun existența unui material ce orbitează steaua și blochează lumina acesteia, dar niciuna din aceste teorii nu explică complet datele colectate. O explicație propusă ar fi existența unui nor de comete
KIC 8462852 () [Corola-website/Science/335066_a_336395]
-
probabilă. Studiul respectiv a fost contestat de analize ulterioare care indică spre o luminozitate constantă în perioada studiată (fără a explica variațiile de luminozitate pe termen scurt). Alte explicații au mai fost produse, ce includ: defecte ale datelor sau instrumentelor, variabilitatea stelelor de tip B(e), praf interstelar, un număr de planete gigante cu sisteme proeminente de inele, și un posibil câmp de asteroizi capturat recent de către stea. Au mai fost făcute observații spectroscopice de înaltă rezoluție și observații imagistice, precum și
KIC 8462852 () [Corola-website/Science/335066_a_336395]
-
rădăcinile de arbor, exploatând sucul acelora. Carnea: Ea este elastică, cea a piciorului fibroasă, asemănătoare cauciucului și necomestibilă. Buretele are un miros amintind de zbârciogi și gust de alună. Bătrân miroase rășinos. Sporii sunt hialini, netezi și albi. Există o variabilitate cu bordură mai deschisă la care piciorul este alburiu sau galben deschis, din loc în loc pătat cu roșcat sau brun. Cu toate că "Sparassis crispa" este de mare asemănare cu "Sparassis laminosa", ea reprezintă o specie proprie. Dacă s-ar lua seama
Creasta cocoșului (burete) () [Corola-website/Science/335197_a_336526]
-
date non-genomice cunoscute despre alelă. Până în acest moment, o alelă descrisă complet poate avea o lungime de până la 9 caractere, neincluzând prefixul HLA și notarea locusului. La mamifere, locii MHC sunt printre locii ce codează proteine cu cea mai mare variabilitate genetică, situație ce este identică la specia umană. În urmă cu mai mult de 150.000 ani, populația umană a avut parte de o comprimare în urma căreia multe alele au fost fixate. În pofida acestui fapt, locii HLA arată că au
Antigen leucocitar uman () [Corola-website/Science/331574_a_332903]
-
umană. În urmă cu mai mult de 150.000 ani, populația umană a avut parte de o comprimare în urma căreia multe alele au fost fixate. În pofida acestui fapt, locii HLA arată că au trecut de acest eveniment păstrând o mare variabilitate genetică. Din cei 9 loci menționați mai sus, majoritatea rețin o duzină sau chiar mai multe grupuri alelice, variabilitate cu mult mai conservată decât vasta majoritatea a locilor umani. Acest fapt este în concordanță cu heterozigoția sau coeficientul polimorfismului echilibrat
Antigen leucocitar uman () [Corola-website/Science/331574_a_332903]
-
căreia multe alele au fost fixate. În pofida acestui fapt, locii HLA arată că au trecut de acest eveniment păstrând o mare variabilitate genetică. Din cei 9 loci menționați mai sus, majoritatea rețin o duzină sau chiar mai multe grupuri alelice, variabilitate cu mult mai conservată decât vasta majoritatea a locilor umani. Acest fapt este în concordanță cu heterozigoția sau coeficientul polimorfismului echilibrat pentru aceși loci. În plus, câțiva loci HLA se numără printre regiunile codificatoare ale genomului uman cu evoluția cea
Antigen leucocitar uman () [Corola-website/Science/331574_a_332903]
-
gene HLA. Mai puțin frecvent, s-au observat recombinări productive la distanțe mari între genele HLA ce produc gene himerice. Șase loci au peste 100 de alele care au fost detectate la populația umană. Dintre acestea, cele cu gradul de variabilitate cel mai mare sunt HLA-B și HLA-DRB1. Numărul alelelor care au fost identificate (până în anul 2012) sunt listate în tabelul de mai jos. Pentru a putea interpreta acest tabel, este necesar a considera că o alelă reprezintă o variație a
Antigen leucocitar uman () [Corola-website/Science/331574_a_332903]
-
care prezintă variații la locii din clasa I, conform bazei de date IMGT-HLA, actualizată ultima dată în iunie 2012: Numărul alelelor care prezintă variații la locii din clasa a II-a (DM, DO, DP, DQ, și DR): Gradul mare de variabilitate a genelor HLA ridică o serie întreagă de provocări în investigarea rolului pe care îl au variațiile genetice ale HLA în boli. De regulă, studiile privind bolile care se asociază tratează fiecare alelă HLA ca pe o unitate singulară completă
Antigen leucocitar uman () [Corola-website/Science/331574_a_332903]
-
haplotipuri extinse, însă doar câteva dintre ele prezintă un caracter nodal și vizibil în cadrul populației umane. Studiile efectuate pe oameni și animale au implicat un mecanism de selecție heterozigotică ce a operat pe acești loci ca o explicație pentru această variabilitate excepțională. Un mecanism credibil este acela al selecției sexuale, prin care femelele reușesc să detecteze masculi cu un HLA diferit față de al lor. În timp ce locii codificate DQ și DP au mai puține alele, combinații de A1:B1 pot produce un
Antigen leucocitar uman () [Corola-website/Science/331574_a_332903]
-
cuprinsă între 8-12 t/ha, dar poate ajunge în anii favorabili chiar la 20-30 t/ha. În trecut a fost unul din cele mai apreciate soiuri românești de struguri de masă. De-a lungul timpului au fost observate elemente de variabilitate fenotipică: există un biotip cu struguri de culoare negru-intens, care este cel mai valoros și un alt biotip cu struguri negru-roșietici, mai putin valoros. Pe de altă parte, datorită hibridării naturale a soiului generată de prezența polenizatorilor, s-a constatat
Coarnă Neagră () [Corola-website/Science/331887_a_333216]
-
și la unele insectivore, lipsește la om. Are un rol de suport rigid a penisului în timpul copulației și este folosit în taxonomie. Termenul „bacculum” este de origine latină și înseamnă „băț”. Osul penian este un os deosebit, având o mare variabilitate în mărime și formă. Este absent la om și din cauza aceasta a alimentat o serie de legende și anecdote de natură sexuală. Utilitatea acestuia în procesul reproductiv al lumii animale este dezbătută. Mai multe ipoteze au fost avansate pentru a
Os penian () [Corola-website/Science/332897_a_334226]
-
(δ Cep / δ Cephei) este o stea din constelația Cefeu. este prototipul cefeidelor, în latină "Cepheidus Prototypus". Variabilitatea sa a fost descoperită de John Goodricke în 1784, fiind a doua Cefeidă căreia i-a fost observată variabilitatea, după Eta Aquilae, descoperită mai devreme, în același an. Spre deosebire de Algol, o stea binară cu eclipse, variabilitatea stelei Delta Cephei este
Delta Cephei () [Corola-website/Science/333433_a_334762]
-
(δ Cep / δ Cephei) este o stea din constelația Cefeu. este prototipul cefeidelor, în latină "Cepheidus Prototypus". Variabilitatea sa a fost descoperită de John Goodricke în 1784, fiind a doua Cefeidă căreia i-a fost observată variabilitatea, după Eta Aquilae, descoperită mai devreme, în același an. Spre deosebire de Algol, o stea binară cu eclipse, variabilitatea stelei Delta Cephei este datorată pulsațiilor stelei. Ea variază cu o magnitudine de la 3,48 la 4,37, iar tipul său spectral fluctuează
Delta Cephei () [Corola-website/Science/333433_a_334762]
-
în latină "Cepheidus Prototypus". Variabilitatea sa a fost descoperită de John Goodricke în 1784, fiind a doua Cefeidă căreia i-a fost observată variabilitatea, după Eta Aquilae, descoperită mai devreme, în același an. Spre deosebire de Algol, o stea binară cu eclipse, variabilitatea stelei Delta Cephei este datorată pulsațiilor stelei. Ea variază cu o magnitudine de la 3,48 la 4,37, iar tipul său spectral fluctuează, și el între, F5 și G3. Perioada este de 5 zile, 8 ore, 47 de minute și
Delta Cephei () [Corola-website/Science/333433_a_334762]
-
la un periheliu de minim 27,8 u.a. Nu se cunoaște perioada de rotație a lui Orcus. Studii fotometrice au produs rezultate contradictorii. Unele arată variații de amplitudine joasă, între 7 și 21 ore, în timp ce altele nu indică o variabilitate. Totuși, valoarea obținută de Ortiz și alții de aproximativ 10,5 ore este cea larg acceptată. Înclinarea polului de rotație al lui Orcus coincide probabil cea a lui Vanth, fapt ce înseamnă că Orcus este momentan orientat cu polul spre
Orcus () [Corola-website/Science/334577_a_335906]
-
numit asistent în cadrul Facultății de Istorie Naturală al Universității, mai târziu a devenit profesor la Facultatea de Medicină tot acolo. Deosebit de interesant în teza de doctorat din 1863 a fost introducerea unui concept încă puțin cunoscut în micologie cu privire la influența variabilității externe sau fixitatea speciilor din fiecare zonă de vegetație. Mai departe a propus simplificarea clasificării a lui Elias Magnus Fries prin crearea unei familii de "Agaricaceae" pe care a numit-o "Chromospores", cărei îi atribuise aceiași valoare ca celei de
Jules de Seynes () [Corola-website/Science/337626_a_338955]