32,310 matches
-
poetului în mijlocul mării, ci trebuie să-l salveze, păstrându-și neștirbită propria-i judecată Meque simul serva iudiciumque tuum. Se încheie așadar cu un apel la constanță în fidelitate și judecată (Ovidiu vrea să sugereze că, așa cum Atticus îi dădea dreptate prietenului la început, tot așa să continue să o facă și după exilarea acestuia). Ultima recomandare, mai ales, pare a indica faptul că Atticus avea opinii destul de oscilante (în primul rând, politice)240. Lui Brutus îi sunt adresate cu siguranță
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
resemnez că am meritat-o"256. Fără îndoială, sunt cuvinte frumoase, dar se simte lipsa de sinceritate a poetului. Desigur, el nu crede în divinitatea lui Augustus și cu atât mai puțin e dispus să recunoască că împăratul a avut dreptate când l-a condamnat la relegare într-o regiune atât de aridă. Nu se poate face nici cea mai mică comparație între acest "psalm penitențial" al lui Ovidiu și "psalmii penitențiali" iudaici din Vechiul Testament: sinceritatea și profunzimea acestora din urmă
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
funcția de consul, ca și cum ar fi fost de față. Se arată în același timp fericit și mândru. Ar fi fost și mai fericit, dacă ar fi putut fi prezent. Dar zeilor nu le-a surâs ideea și poate pe bună dreptate: la ce i-ar mai folosi poetului să nege cauza pedepsei sale? Nam quid me poenae causa negata iuvet? Se admite într-o oarecare măsură că această cauză negată implică recunoșterea că între Ovidiu și Augustus și oamenii lui nu
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
se întâmplă în întreaga lume...". Poate vor ajunge până acolo, pe lumea cealaltă, versurile pe care poetul le-a trimis pentru a celebra intrarea lui Augustus în ceruri. Își dorește ca măcar acestea să înduplece mânia divinității care pe bună dreptate poartă dulcele nume de tată. Din insistența asupra acestei pietas a lui Ovidiu față de Augustus și de casa acestuia reiese din nou, în mod clar, adevăratul motiv al exilului său: și anume lipsa unei astfel de pietas înaintea exilării. Oricum
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
a evidenția prietenia rămasă constantă până la sfârșit (v. 39-100). Dacă astfel de gesturi de prietenie emoționează până și inimile acestor "diri Getae", cu atât mai mult același lucru trebuie să se întâmple și în orașul ausonic (Roma), și pe bună dreptate și în inima mereu tandră a lui Cotta Maximus, ale cărui mores sunt de o înaltă noblețe: Volesus, de la care provine numele patern, și Numa, strămoș matern. Demn descendent din această linie de strămoși (cărora li se adaugă prin alianță
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
va sfătui un prieten să se țină la depărtare (Tristele, III, IV, 4). După cum s-a sugerat, Ovidiu ia în considerație faptul că, dată fiind justificata mânie a lui Augustus, și Messalinus nu putea decât să se arate, pe bună dreptate, la fel de neînduplecat la rugămințile sale: el trebuia să manifeste aceleași sentimente ca și Augustus. Acea pietas a lui Messalinus față de întreaga casă imperială este atât de mare încât se consideră personal lezat în cazul în care un membru al acesteia
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
considerație se impune: dacă Vergiliu, care numai de lipsă de loialitate față de Augustus nu poate fi acuzat, a fost totuși constrâns să-și retracteze elogiul pe care i-l adusese lui Gallus în încheierea Georgicelor, ne putem imagina, pe bună dreptate, ce efect, mult mai neplăcut și mai iritant, trebuie să-i fi provocat lui Augustus o asemenea atitudine de "libertate" din partea lui Ovidiu. Se știe mai apoi că în epistola biografică Tristele, IV, X, Ovidiu se desemnează de-a dreptul
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
o poziție de independență, dacă nu chiar de răzvrătire față de Augustus și de instituția imperială. Pentru Ovidiu, însă, Numa reprezenta mai mult decât o simplă trimitere la o ilustră origine regală a personalităților contemporane, prieteni ai Sulmonezului: Numa însemna înlocuirea dreptății garantate prin lege cu dreptatea obținută prin forță. Într-adevăr, Numa principio nimium promptos ad bella Quirites molliri placuit iure deumque metu. inde datae leges, ne firmior omnia posset, coeptaque sunt pure tradita sacra coli. exuitur feritas, armisque potentius aequum
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
nu chiar de răzvrătire față de Augustus și de instituția imperială. Pentru Ovidiu, însă, Numa reprezenta mai mult decât o simplă trimitere la o ilustră origine regală a personalităților contemporane, prieteni ai Sulmonezului: Numa însemna înlocuirea dreptății garantate prin lege cu dreptatea obținută prin forță. Într-adevăr, Numa principio nimium promptos ad bella Quirites molliri placuit iure deumque metu. inde datae leges, ne firmior omnia posset, coeptaque sunt pure tradita sacra coli. exuitur feritas, armisque potentius aequum est, et cum cive pudet
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
latin să trebuiască să suporte lanțurile barbarilor". Ajunși în acest punct, s-ar putea semnala și o formulare echivocă de bine: este vorba de Fasti, V, 438 "...his" inquit "redimo meque meosque fabis" pe care Bernini o traduce și are dreptate pentru formularea univocă: "Le arunc și mă salvez pe mine cu aceste boabe" [este vorba de un vot care se dă depunând un bob în urnă, n. tr.]. E destul însă să scriem fabis cu majusculă, nu cu minusculă, pentru ca
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
accepta, favoriza, alimenta această exaltare din partea unui prieten apropiat și rudă. Nu era loc de iluzii. Augustus a ținut bine minte atitudinea lui Paulus și cu următoarea ocazie avea să se arate nemilos față de el. Ovidiu și Marcia aveau, deci, dreptate când se acuzau de moartea lui Paulus. Nu se poate afirma cu precizie dacă acea ocazie trebuie pusă în legătură cu scandalurile legate de Iulia Minor (nu prea credem acest lucru din motivele deja menționate), sau cu o mișcare politică anterioară sau
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
La révolte d'Ovide exilé contre Auguste, cât și conținutul ne pun în fața unui aspect, ca să spunem așa, deja scontat: în urma relegării, era normal ca Ovidiu să simtă ură și ranchiună, încât câteodată părea că stă să explodeze. Marache are dreptate când subliniază această situație. Acest lucru, însă, nu contribuie la rezolvarea problemei pe care o tratăm, și anume, cauza exilului. Noi însă, pe durata întregii lucrări, ne-am străduit să demonstrăm că acestă ură, această ranchiună, mai mult, că ostilitatea
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
blândețea lui Augustus; mai mult, vedeau în el un fel de Creon, Antifate, Falaris, Busiris...433. Câteodată Ovidiu însuși ne dezvăluie adevărata sa opinie despre Augustus: în asemenea momente, figura împăratului nu este defel înconjurată de haloul de blândețe și dreptate. Este evident că Sulmonezul are impresia că a fost condamnat pe nedrept 434. În plus, relegarea sa pentru a respecta termenii condamnării este cel mai dur exil posibil și imaginabil. II. Noblețea: originea modestă a lui Augustus. Când este predispus
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
baza pe violarea de către sulmonez a normelor de moralizare impuse de Augustus: independent de orice altă vină pretinsă sau adevărată, Ovidiu era acuzat că a scris Ars amatoria. Îndârjirea cu care Ovidiu se străduia să demonstreze că Augustus nu avea dreptate să-l condamne pentru a fi scris Ars amatoria e foarte simptomatică: în timp ce pentru Augustus acesta era principalul motiv sau așa credea el că îl maschează pentru care îl trimitea în exil, Ovidiu, însă, îl considera un simplu pretext pentru
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
rezultă această idee fundamentală: pe timpuri nu existau deloc legi și cu toate acestea moralitatea nu lăsa de dorit. De exemplu, pe vremea lui Saturn "în loc de teamă pudoarea îi înfrâna, fără forță, pe oameni/ nici nu era greu să faci dreptate celor drepți" Proque metu populum sine vi pudor ipse regebat, Nullus erat iustis reddere iura labor 451. Prin urmare, poetul ar vrea și pentru epoca lui aceeași libertate și în sfera morală: o libertate născută dintr-o interioritate profundă care
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
necnon, ut tempora noris, Cum cecidit fato consul uterque pari454. Ripert traduce: "C'est là que je suis né; pour que tu connaisses l'époque, c'est l'année où moururent les deux consuls en un destin commun". Poate are dreptate Kraus 455 care consideră versul 6 "ein Topos der Grabpoesie"; dar, după noi, nu aceasta este problema. Problema este să aflăm de ce acest vers devenise "ein Topos der Grabpoesie". Da, forma sa "epigrafică" era foarte adecvată pentru o inscripție funerară
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
politică a celor care consideră Ars amatoria un simplu pretext, în spatele căruia există un motiv și mai puternic de natură politică: Ovidiu considera că acest motiv era cauza exilului său. Și noi suntem înclinați să-i dăm, în bună parte, dreptate. Care să fi fost greșeala (error) la care se referă poetul? Este greu de spus. Trebuie să fi fost pretextul, faptul ultim, cauza ocazională de care s-a servit Augustus ca să scape de poet. Greșeala, prin urmare, putea fi faptul
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
p. 164. 234 Despre Celsus să se țină cont de cele spuse mai sus, p. 88 și urm. 235 Ex Ponto, IV, XVI, 6. 236 Aceasta este interpretarea lui A. ROSTAGNI, op. cit., p. 241 și noi înclinăm să-i dăm dreptate lui și nu celor care consideră că epitetul sidereus face trimitere la un poem astronomic scris de Albinovanus. 237 Cf. mai sus, p. 92. 238 De obicei Atticus este considerat destainatarul următoarelor scrisori din Tristele: I, V; I, VIII; III
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
atît de clar formulată de Ion Heliade Rădulescu) este răspîndită printre romanticii de la 1840. Gr. Alexandrescu nu face excepție. Satirele, fabulele sale i-au adus o mare reputație. Discursul este, aici, mai unitar, tonul mai just și mai variat (are dreptate Șerban Cioculescu), demonstrația de idei mai strînsă, mai directă, talentul de a figura, de a alegoriza o idee morală e remarcabil. Talentul acela „Înalt, sever, concentrat”, pe care Îl admira N. Iorga. Ca să ne facem o idee despre sensibilitatea lirică
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
făcut Din haos universul, princip a tot și-a toate, Trăind d-a lui esență, acela care poate Să germe sau să spargă mulțimile de sferi, De lumi nenumărate, dînd forme, dînd puteri, Mișcări, compuneri, viață p-o lege de dreptate, Atît aceste două lucruri sînt depărtate!” Însă clipa trece, divinitatea se retrage din lume și rămîne lucrarea ei. Bolintineanu este atras de formele ei spumoase, fosforescente, azurate, cu toate că În spatele lor stă umbra unei mari tristeți. Conrad aruncă o ultimă privire
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
versuri Anica, Casandra, Lucsandra, Elenco, Marioara, Marghioala, Smărăndița, față de care stihuitorul arată aceeași patimă și aceeași jale. Conachi face să se creadă că iubirea Îi este de fiecare dată chinuitoare (adică profundă) și neprefăcută. Și are, pînă la un punct, dreptate: obiectul, indiferent de natura lui, provoacă o pasiune care se manifestă mereu În același fel. Ea Îl somează să scrie, cu alte cuvinte: să se jeluiască. Stihurile, indiferent de adresa lor, constituie un singur, neîntrerupt monolog. Un discurs lung, o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Și spune În lume toate cele ce pătimesc eu...”. SÎntem În faza lăutărească a mesajului erotic. Poezia este spusă, simpla lectură nu-i suficientă. Trebuie un spectacol al rostirii și taraful este interpretul cîntecului suspinător. Mai trebuie să așteptăm, are dreptate Zarifopol, cîteva decenii pînă să apară clavirul În poezie: pînă ce, cu alte cuvinte, mesajul să renunțe la o ceremonie complicată fi să descopere regimul comunicării În solitudine. Instrumentul muzical al lui Anton Pann este chitara: „Chitar’ muz-armonicească PÎnă cînd
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
-i lasă, Ca norocul ce nu-i pasă, Ci și pe ale lor oase Varsă lacrimi dureroase, Le ridică monumente, Cele mai tari elemente, Le zidește chimitire Spre vecinică pomenire. El slăvește În viață Un adevăr cu dulceață, Și o dreptate cinstește, Aceasta Îl mulțămește. La neam, l-averi nu să-nchină (Lumea de pilde e plină), La el săracul e una Cu cel ce poartă cununa, Înțeleptul și nebunul La el amîndoi sînt unul. MÎndru deloc nu se ține, Petrece
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cele streine ei de a și le cînta. ............................................................................. Cinstește ca fieșcare limba și neamu-ți mai mult...” pentru ca, numaidecît, gîndul să alunece spre latura comercială a lucrurilor. Dialectica lui Pann este, În rezumat, aceasta: mai demult, cînd nu existau traduceri, aveai dreptate, frate, „să te pocești” cu pronunția străină; acum Însă, cînd traducerile există, Îmbrățișează de grabă operele scrise „pe limba tatii ș-a mamii, pe care o și vorbești”! Abilă demonstrație! Întîi flatarea sentimentului național, apoi subtila reclamă a cărții. Urmează
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ca orice poezie de Început. Tabietlie poale, Însă fadă și degradată nu (nu, În orice caz, pe dea-ntregul), pentru că ea sugerează o anumită complexitate a gîndirii și are un rafinament ce n-a pierit cu totul. G. Călinescu are dreptate să spună că, Înaintea lui Eminescu, adevăratul poet erotic român este Conachi. Misogismul lui Pann Îi pare vulgar. Nu are, totuși, dreptate, pentru că misoginia este o formă de filozofie a crosului și nu indică, În chip necesar, o lipsă de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]