31,332 matches
-
un exemplu, fie și contradictoriu, Întrucât este excepțional, și un apărător pentru cetate și pentru toți cetățenii, asemenea lui Filoctetxe "Filoctet", care, În tragedia omonimă a lui Sofocle, renunță la singurătatea lui aristocratică și, Într-un anumit fel, sălbatică, părăsește insula Lemnos și se conformează schemei egalitariste a cetății, luând parte, alături de ceilalți ahei, la cucerirea Troiei 3. În acest cadru se poate ca lumea miceniană să fi fost un punct de pornire, dar mecanismul amorsat atinge și alte figuri -, ca
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
aceștia refuzau regimul polisului, și cetatea Îi respingea pe ei. Onomakritos, care, probabil, a alcătuit un prim corpus al „literaturii orfice”, a fost Îndepărtat din Atenaxe "Atena" fiindcă a falsificat oracolele lui Musaeusxe "Musaeus". La rândul său, Pitagora a părăsit insula Samos fiindcă refuza tirania lui Polycrates, iar la Crotona răscoala lui Kylon și a lui Onatas a nimicit orice Încercare de constituire a unui stat bazat pe canonul pitagoreic. În concluzie, cu excepția pitagoreicilor, cultura greacă oficială dă dovadă de un
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
debarcase Eneaxe "Enea" și devenise un zeu Într-o anumită epocă anterioară Întemeierii Romei, chiar dacă ea nu i se preciza vechimea. Circexe "Circe", fiica Soarelui, era mama strămoșului latinilor. Apoi În geografia mitică urma promontoriul doicii Gaeta, al trâmbițașului Misenus, insulele și stâncile sirenelor În golful de la Napoli și Paestum. Lângă Cumae se găsește intrarea În infern; Enea a coborât acolo În căutarea trecutului și a viitorului său; Înainte de el, Odiseuxe "Odiseu" evocase aici morții 3. Faptul că Vergilius, așa cum i
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
italică (municipium) sau Într-o colonie (colonia), asumă Întotdeauna roluri multiple și este membru al unor unități sociale diferite. Celxe "Cel" care stă la Roma locuiește Într-o casă (domus) sau Într-un apartament cu chirie Într-un ansamblu edilitar (insula) situat Într-o parte (vicus) a unui cartier (regio), pe una dintre colinele (colles) sau pe unul dintre munții (montes) pe care s-a dezvoltat orașul. Toți acești factori urbanistici, demografici și teritoriali se disting și prin elemente sacrale: procesiuni
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
5). Totuși o astfel de asimilare nu acoperă decât unul dintre aspectele personalității zeiței, cel legat de sfera fertilității. În epoca elenistică, paralel cu o răspândire tot mai largă a cultului ei, atestat În marile centre din Asia Mică, din insulele Mării Egee, din Grecia continentală și, În Occident, În Sicilia și Italia meridională, unde Herculanum și Pompei au dat ample mărturii pentru el, Isis cunoaște o extraordinară Îmbogățire a atributelor și prerogativelor, ajungând chiar la dimensiunea de zeitate panthea, după definiția
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
ceea ce putem considera obiceiul cel mai curent În răspândirea cultelor orientale În afara teritoriilor lor naționale respective. Inscripția lui Apollonius (IG XI, 1299 = Roussel, no 1, pp. 71-83), preot al lui Serapis În așa-numitul Serapeum A, Înainte de ocupația atenienă a insulei (166 Î.Hr.), povestește cum bunicul, preot egiptean din Memphis, aducând cu sine propriul zeu Împreună cu obiectele sacre, a continuat să practice cultul În forme private În locuința sa, Încredințându-i apoi această grijă fiului. După moartea acestui Apollonius, primind
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
expansiune extraordinară, cu crearea unor „sucursale” În tot bazinul Mediteranei (Edelstein, 1945; Ruttimann, 1983). Acceptat oficial la Roma În 293 Î.Hr. În urma unei epidemii de ciumă, Asclepiosxe "Asclepios"/Esculapxe "Esculap" Își are, Începând cu 291 Î.Hr., sălașul În Insula Tiberină, care Își va păstra peste veacuri, până În zilele noastre, Însușirea de stabiliment medical. În cadrul ce gravitează În jurul lui Asclepios converg toate elementele tipice ale atâtor ansambluri de cult grecești și orientale cu o finalitate analoagă: dimensiunea iatrică, În dubla
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
În 936 d.Hr. (Hodivala, 1925, pp. 70 sqq.; pentru dată cf. Cereti, 1991, pp. 13 sq.), o comunitate mică din satul Sanj³n din Iranul nord-oriental (Khorasan), a ajuns și s-a stabilit În Gujarat după ce stat nouăsprezece ani În insula Diu, unde a debarcat venind din portul Hormuz. Astfel a Început istoria zoroastrismului indian care nu e aceea a unor indieni convertiți la religia lui Zoroastruxe "Zoroastru", ci, În principal, a descendenților unei vechi comunități de credincioși care, Împinși de
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
vorba, pur și simplu, despre păduri considerate sacre, datorită frecventării lor de zeități, sau despre locuri de cult tradiționale; ceva asemănător se Întâlnește În cazul religie germanice vechi: Tacitus (Germania, XL) vorbește despre o „pădure sacră” (castum nemus) dintr-o insulă oceanică, unde era păstrat carul zeiței Nerthusxe "Nerthus", iar În alt loc (ibidem XLIII) amintește de pădurea unei religii antice (antiquae religionis) În zona locuită de naharavali. O altă trăsătură comună a germanilor și slavilor este folosirea calului pentru divinație
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Bagàios, interpretabil ca „Zeus al stejarului”, nu a existat niciodată). Pe lângă această analogie tipologică, trebuie luat În considerarea faptul că există o constatare explicită a lui Constantin Porfirogenetul În Viața lui Grigore Taumaturgul, conform căreia câțiva slavi care ajunseseră pe insula acestuia din urmă, au adus jertfă lângă un stejar imens; iar benedictinul Herbord (secolul al XII-lea) amintește În Viața lui Otto, episcop de Banberga, că mulțimea din Stettino venera un stejar. Așadar, faptul că stejarul era obiect de venerație
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
potrivită se poate face cu zeul iranian Mithraxe "Mithra" care, În cultura avestică târzie, simbolizează soarele, dar dobândește, În același timp, o caracteristică tot mai pregnant războinică. d) Triglavxe "Triglav" Zeul Triglavxe "Triglav", divinitatea principală a cetății Szceczcin și a insulei Wolin (la gura de vărsare a râului Oder), are un nume semnificativ: Tricefalul; Într-adevăr, la Szceczcin, statuia sa avea trei capete de argint, care, conform preoților, simbolizau cele trei lumi: cerul, pământul și infernul. Se pune Întrebarea dacă această
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
un mare scut acoperit cu lamele de aur, care Însoțea armata În timpul războiului. Așadar, Încă o divinitate războinică. f) Svantovitúxe "Svantovitu^" În final, Între zeii majori Îl putem aminti pe Svantovitúxe "Svantovitu^". După Helmold, Ludovic cel Sfânt ar fi cedat insula Rugia (unde se afla un templu vestit al acestui zeu) abației Corvey, care ar fi introdus acolo cultul Sfântului Vitus. Când insula s-a Întors În mâinile păgânilor, acest sfânt, Vitus (adică, svantú Vitú) ar fi supraviețuit În forma unei
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
final, Între zeii majori Îl putem aminti pe Svantovitúxe "Svantovitu^". După Helmold, Ludovic cel Sfânt ar fi cedat insula Rugia (unde se afla un templu vestit al acestui zeu) abației Corvey, care ar fi introdus acolo cultul Sfântului Vitus. Când insula s-a Întors În mâinile păgânilor, acest sfânt, Vitus (adică, svantú Vitú) ar fi supraviețuit În forma unei divinități necreștine: tocmai Svantovitú. Aceasta este o povestioară frumoasă și nu se poate exclude faptul că asonanța dintre Sfântul Vitus și Svantovitú
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Svantovitú. Aceasta este o povestioară frumoasă și nu se poate exclude faptul că asonanța dintre Sfântul Vitus și Svantovitú ar fi putut fi folosită În favoarea creștinării. Celxe "Cel" mai important templu al său se ridica În centrul orașului Arcona, În insula Rugia, ultimul punct de rezistență al păgânismului slav. Zeul era reprezentat cu torace dublu și cu patru capete, iar În mâna dreaptă avea un corn metalic folosit În timpul unui rit profetic. Astfel, preotul urmărea cât a mai rămas din vinul
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
despre o ființă umană. Este posibil să fi existat printre preoți, cel puțin in nuce, o structură ierarhică, din moment ce Saxo amintește că, În Rugia, templul lui Svantovitúxe "Svantovitu^" de la Arcona era condus de un preot față de care ceilalți preoți de pe insulă, care conduceau alte temple ale aceluiași zeu, aveau rang și putere mai mici; de altfel, se poate presupune că superioritatea preotului din Arcona era pur și simplu legată de prestigiul excepțional al acelui templu. Pe lângă aceasta, exista și un sacerdoțiu
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
utilitate practică, nu a fost scris În limba indigenă; la rândul lor, irlandezii și-au elaborat un alfabet propriu (numit ogam), Însă nu a fost folosit decât pentru câteva texte scurte, cel mai adesea de natură magico-sepulcrală. În realitate, În insulele britanice s-a Început punerea În scris a textelor În limba indigenă doar În legătură cu primirea credinței creștine, când obiceiul frecvent de a scrie și transcrie texte de limbă latină În mănăstiri a furnizat impulsul și modelul de face același lucru
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
actualul Carlisle era În epoca antică Luguvalium sau Luguvallum). Și dacă este adevărat că În Irlanda se jura pe zeii propriului trib, este la fel de adevărat că, uneori, se jura pe „zeii principali”, adică, evident, pe zeitățile principale preamărite pe Întreaga insulă. Spuneam mai sus că multe dintre numele zeităților galice ne sunt cunoscute mai ales din tradiția epigrafică, dar și prin intermediul unor autori clasici care nu s-au lăsat prinși de practica interpretării. Acesta este, de exemplu, cazul lui Lucanus care
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
totuși că Între cele două concepții - cea galică și cea greacă - nu există nici o coincidență materială: coincidența constă doar În conștientizarea ororilor care Îl așteaptă pe om după moarte. Dar, după cum lumea greacă, alături de ororile din Erebxe "Ereb", cunoștea și Insulele Fericiților - despre care vorbesc deja Homer și Hesiod -, la fel și În lumea celtă, alături de destinul sinistru bine simbolizat la Tarasque de Noves, se prefigura o ipoteză mai Încurajatoare despre destinul ultim al omului. Informația despre acest lucru ne-a
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
parvenit Într-un mod foarte special. Creștinarea Irlandei a făcut imposibilă orice conservare explicită a elementelor vechii credințe precreștine. De altfel, poeții, considerați pe bună dreptate exponenți ai tradiției profund refractare creștinismului, au fost foarte aproape de a fi alungați de pe insulă și au fost salvați În ultimul moment de intervenția sfântului Columcill (el Însuși poet), În schimbul renunțării la orice exprimări extrinseci a vechii religii. În aceste condiții, nu există - și nici nu ar fi putut exista - nici o povestire clară a despre
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
conservă elemente ale unor credințe care nu puteau fi declarate explicit. Avem, așadar, ciclul călătoriilor (imrama) și cel al aventurilor (echtrài), care au o tematică esențialmente comună: un erou ajunge Într-un loc pe care grecii l-ar fi numit Insulele Fericiților. Diferența dintre cele două genuri literare constă În faptul că Într-unul dintre ele accentul cade pe peripețiile trăite până acolo, iar În celălalt, pe descrierea acelor locuri minunate. Aceste insule, care În tradiția indigenă primesc diferite nume (Pământul
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
loc pe care grecii l-ar fi numit Insulele Fericiților. Diferența dintre cele două genuri literare constă În faptul că Într-unul dintre ele accentul cade pe peripețiile trăite până acolo, iar În celălalt, pe descrierea acelor locuri minunate. Aceste insule, care În tradiția indigenă primesc diferite nume (Pământul celor Vii, Câmpia Fericită etc.), printre care, sub influență creștină clară, și Pământul Făgăduinței (Tìr tairngire = Terra repromissionis), sunt concepute ca locuri unde nu există nici boală, nici bătrânețe și nici moarte
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
consuma, unde orice dorință este mereu satisfăcută, unde o sută de ani durează mai puțin decât o zi pentru noi. De obicei, o tânără copilă de stirpe divină se apropie de erou, Își exprimă simpatia pentru el și preamărește frumusețile insulelor: atunci el pleacă Împreună cu un prieten credincios și nu se mai Întoarce niciodată; sau se Întoarce după o călătorie de câteva zile și, consternat, Își dă seama că În țara de unde a plecat trecuseră sute de ani. În esență, este
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
larg de izvoarele antice („bardis carminibus suis reddunt immortales animas scribendo gesta regum”, Adnotationes super Lucanum, cu referire la I, 449), acest personaj galic devine absolut identic cu omologul său irlandez (druí, fáith, bardd), care Își desfășura activitatea Înainte de creștinarea insulei. 11. REGELE CA PERSONAJ SACRUTC "11. REGELE CA PERSONAJ SACRU" În cultura indo-europeană regele - deși, ca să fim realiști, ar trebui să vorbim despre șeful de trib - nu era doar deținătorul puterii politice și militare, ci și o figură de natură
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
o fidelitate impresionantă, până În epoca istorică. Un cleric englez care a trăit la cumpăna dintre secolele XII-XIII, Gerard de Cambrai, l-a Însoțit pe principele Ioan Într-o expediție În Irlanda și a schițat, În urma acestei experiențe, o descriere a insulei, intitulată Topographia Hibernica, În care, printre altele, a descris ritul Înscăunării practicat de un trib din Ulster: Sunt aici lucruri În legătură cu care, dacă nu ar fi necesare pentru explicarea situației, pudoarea ar cere tăcerea; Într-adevăr, povestirea unui lucru rușinos
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
ar prezenta, Îl dezonorează pe cel care scrie. Dar, pentru că rigoarea istorică nu poate trece cu vederea nici adevărul, nici pudoarea, voi expune pe scurt și cu decență o faptă indecentă. Se află, așadar, În zona cea mai nordică a insulei, adică la Kenelcunnil, un trib care Își Înscăunează regele doar printr-o ceremonie barbară și abominabilă. Toată lumea se adună la un loc și este adusă o iapă albă. Apoi, cel care va fi ridicat la rangul nu atât de rege
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]