6,588 matches
-
și a părăsit Franța și va pleca în exil în Austria unde va muri în 1836 . Totuși, Camera Deputaților controlată de de liberali a refuzat să-l confirme pe ducele de Bordeaux drept Henric al V-lea votându-l pe ducele de Orléans, Ludovic-Filip drept rege al Franței. Monarhia de Bourbon a căzut definitiv. Ducele d’Orleans, Louis Phillipe I, a profitat de pe urma revoluției. O mică grupare dorea instaurarea republicii. Marea majoritatea politicienilor aveau însă convingeri monarhice. La începutul lui iulie
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]
-
în 1836 . Totuși, Camera Deputaților controlată de de liberali a refuzat să-l confirme pe ducele de Bordeaux drept Henric al V-lea votându-l pe ducele de Orléans, Ludovic-Filip drept rege al Franței. Monarhia de Bourbon a căzut definitiv. Ducele d’Orleans, Louis Phillipe I, a profitat de pe urma revoluției. O mică grupare dorea instaurarea republicii. Marea majoritatea politicienilor aveau însă convingeri monarhice. La începutul lui iulie 1830, Ducele de Orleans, Louise Phillipe I este proclamat ca rege al francezilor:Ludovic-Filip
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]
-
Orléans, Ludovic-Filip drept rege al Franței. Monarhia de Bourbon a căzut definitiv. Ducele d’Orleans, Louis Phillipe I, a profitat de pe urma revoluției. O mică grupare dorea instaurarea republicii. Marea majoritatea politicienilor aveau însă convingeri monarhice. La începutul lui iulie 1830, Ducele de Orleans, Louise Phillipe I este proclamat ca rege al francezilor:Ludovic-Filip al Franței. Este impusă o nouă constituție prin care era garantată suveranitatea națională, iar regele era depozitar al suveranității naționale. Drapelul oficial al Franței devine Tricolorul. Catolicismul nu
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]
-
au programat alegeri pe baza votului universal, iar participarea în masă arăta că există un interes major pentru politică. Republicanii moderați au câștigat un număr mare de locuri, urmați apoi de monarhiști a căror cauză legitimistă era reprezentată de fiul ducelui de Berry. Apare însă un nou curent: Orleanismul care era reprezentat de nepotul lui Ludovic Filip, Contele de Paris, care va dori instaurarea monarhiei constituționale. De pe urmă alegerilor din 1848 a rezultat formarea unei Adunări Naționale Constituante, având principal misiune
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]
-
Santarosa au fost învinse, iar liderul revoluționar a fugit la Paris. În 1830, sentimentul revoluționar în favoarea unei Italii unificate a început să renască și o serie de insurecții au așezat fundalul pentru un singur stat de-a lungul Peninsulei Italice. Ducele de Modena, Francisc al IV-lea, a fost un nobil ambițios, care a sperat să devină regele Italiei de Nord mărindu-și teritoriul. În 1826, Francisc a precizat că el nu va acționa împotriva celor care erau împotriva unificării Italiei
Unificarea Italiei () [Corola-website/Science/306179_a_307508]
-
Ludovic-Filip. Ludovic-Filip le-a promis revoluționarilor ca Ciro Menotti că va interveni dacă Austria va încerca să intervină în Italia cu trupe. Temându-se că își va pierde tronul, totuși, Ludovic-Filip nu a intervenit în revolta planificată a lui Menotti. Ducele de Modena și-a abandonat susținătorii săi "Carbonari", l-a arestat pe Menotti și pe ceilalți conspiratori în 1831, și încă o dată și-a cucerit ducatul cu ajutor din partea trupelor austriece. Menotti a fost executat și ideea unei revoluții în
Unificarea Italiei () [Corola-website/Science/306179_a_307508]
-
sa și guvernul s-au prăbușit, iar Coaliția victorioasă l-a încarcerat pe Napoleon în insula Elba. În timpul scurtei restaurații napoleoniene denumită Cele 100 de zile din 1815, forțele celei de-a Șaptea Coaliții, inclusiv o armată anglo-aliată sub comanda Ducelui de Wellington și o armată prusacă sub comanda lui Gebhard von Blücher a învins în Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815). Rolul critic jucat de trupele lui Blücher, mai ales după retragerea forțată de pe câmpul de luptă de la Ligny cu
Unificarea Germaniei () [Corola-website/Science/306173_a_307502]
-
o perioadă de timp cereale infestate și apăreau vindecări miraculoase. Prima atestare documentară este a unei epidemii ce decimează Parisul în jurul anului 945; se pare că supraviețuitorii refugiați în biserica Sf. Maria, sunt hrăniți de către întemeietorul dinastiei Capet (a capețienilor) ducele Hugo cel Mare. Produsului i-au fost recunoscute proprietățile ocitocice datorită lui Adam Lonicer (1528-1586), care a observat că femeile gravide consumau la naștere scleroți pentru a avea o naștere ușoară. Primul raport complet asupra ergotului și a efectelor acestuia
Cornul secarei () [Corola-website/Science/304742_a_306071]
-
în intensitate, dar s-au păstrat cîteva inscripții în greacă și latină. Se pare ca invazia mongolă ce a avut loc a distrus dovezile scrise. Cel mai important document rămîne răspunsul în limba latină trimis regelui ungur Arpad de către Menumorut, duce al Biharei. Textul, inclus în Cronica Notarului Anonim, izvorăște dintr-o profundă dragoste pentru pămînt, concretizată într-un refuz categoric de a-l preda regelui: „Noi, însă, nici din dragoste nici din frică nu-i cedăm din pămînt nici cît
Cultura României () [Corola-website/Science/304747_a_306076]
-
zilei , dar nu există dovezi clare în favoarea vreuneia din sugestii. Oricum, presupunând că unul din motivele enunțate ar fi fost adevărat, piesa s-ar fi jucat în premieră la The Theatre, și, mai apoi, la The Globe în Londra. Theseu (ducele Atenei) anunță că peste patru zile va avea loc căsătoria sa cu Hippolyta, regina amazoanelor: El ia cunoștință de plângerea lui Egeu precum că fiica sa, Hermia, refuză să se mărite cu pretendentul ales, Demetrius, fiindcă e îndrăgostită de Lysander
Visul unei nopți de vară () [Corola-website/Science/304781_a_306110]
-
va fi terminată abia între anii 1462-1466. Muncă să concentrează în trei locuri: Borgo Sân Sepolcro, unde pictează politictul pentru altarul bisericii "Sant'Agostino", Arezzo, unde continua cu întreruperi lucrările în biserică "Sân Francesco", si Urbino, unde este invitat de ducele Federigo da Montefeltro. Aici pictează câteva din cele mai cunoscute opere ale sale, cum ar fi "„Biciuirea lui Christos”", precum și "„Dipticul din Urbino”", care reprezintă perechea ducala. Tabloul „Biciuirea lui Christos” prezintă simultan două scene plasate în epoci diferite. În
Piero della Francesca () [Corola-website/Science/304884_a_306213]
-
personaje în haine din perioada Renașterii. Se presupune că ar fi vorba despre Oddantonio, fratele vitreg al lui Federigo da Montefeltro, însoțit de doi dintre consilierii săi, doi trădători care luaseră parte la un complot prin care se urmărea răsturnarea ducelui. Cele două aripi ale „Dipticului ducilor de Urbino” sunt de aceeași mărime și sunt pictate pe ambele părți. Pe o parte sunt pictate portretele de profil ale lui Federigo da Montefeltro și al soției sale, Battista Sforza, pe partea cealaltă
Piero della Francesca () [Corola-website/Science/304884_a_306213]
-
din delegația de la Viena. Valer Pop a fost primit de Joachim von Ribbentrop la 14 octombrie 1940. La Romă s-a deplasat Mihail Manolescu, care condusese delegația Română la Viena, în calitate de ministru de externe. Mihail Manolescu a avut convorbiri cu Ducele, Benito Mussolini, cu ministrul de externe Galeazzo Ciano, cu mareșalul Pietro Badoglio și cu ministrul culturii Alessandro Pavolini. În privința revizuirii dictatului de la Viena, aceste misiuni nu a avut niciun rezultat scontat, atât Germania cât și Italia nefiind dispuse să revină
Comisia Roggeri-Altenburg () [Corola-website/Science/304906_a_306235]
-
necunoscute, dar cronicarii de mai târziu au scris că Martel a pierdut doar circa 1.500 de oameni, în timp ce umayyazii ar fi suferit pierderi masive de până la 375.000 oameni. Aceste numere au fost notate în "Liber pontificalis" pentru victoria ducelui Odo din Aquitania la bătălia de la Toulouse (721). Diaconul Paul menționează corect în a sa "Historia Langobardorum" (scrisă circa 785) că "Liber pontificalis" a numit aceste cifre în relație cu victoria lui Odo la Toulouse (deși a scris că Charles
Bătălia de la Tours () [Corola-website/Science/305556_a_306885]
-
Franța (Austrasia, Neustria și Burgundia). Regatul Franc era în curs de a deveni prima putere imperială din Europa de după căderea Imperiului Roman, în timp ce lupta împotriva hoardelor de barbari de la hotare, ce de exemplu ferocii Saxoni, și oponenți interni ca Eudes, ducele Aquitaniei. Trupele umayyazilor, sub conducerea lui Al-Samh ibn Malik, guvernatorul-general al provinciei al-Andalus, au invadat Septimania în 719, după ce au năvălit peninsula Iberică. Începând din anul 720, Al-Samh și-a organizat capitala la Narbonne, numită de mauri "Arbūna". Odată ce portul
Bătălia de la Tours () [Corola-website/Science/305556_a_306885]
-
fost asigurat, umayyazii au atacat și cucerit cu repeziciune orașele slab apărate Alet, Béziers, Agde, Lodève, Maguelonne și Nîmes, aflate sub controlul vizigoților. Campania militară a umayyazilor în Aquitania a suferit o întârziere temporară la bătălia de la Toulouse (721), când ducele Odo al Aquitaniei (cunoscut și ca Eudes cel Mare) a spart asediul orașului Toulouse, surprinzând forțele lui Al-Samh ibn Malik și reușind să-l rănească mortal pe guvernatorul-general Al-Samh ibn Malik însuși. Această înfrângere nu a oprit însă incursiunile în
Bătălia de la Tours () [Corola-website/Science/305556_a_306885]
-
revolta imediat și și-a îndreptat atenția contra lui Eudes. ‘Abd-al-Rahmân avea o armată uriașă formată din cavalerie grea arabă și cavalerie ușoară berberă, plus trupe din toate provinciile Califatului, în încercarea umayyazilor să cucerească Europa la nord de Pirinei. Ducele Eudes (numit și rege de unii cronicari), i-a întâmpinat pe arabi la Bordeaux cu armata sa, dar a fost învins, iar orașul Bordeaux a fost prădat. Măcelul creștinilor de la bătălia de la râul Garonne a fost evident îngrozitor; "Cronica Mozarabică
Bătălia de la Tours () [Corola-website/Science/305556_a_306885]
-
speciale pentru colecționări. În fiecare Dependența a Coroanei, monarhul britanic este reprezentat de un Locotenent Guvernator, un post care este în principal ceremonial. Insulele Canalului fac parte din teritoriile anexate de Ducatul Normandiei în 933 de la Ducatul Bretaniei. William Cuceritorul, Ducele de Normandia, a pretins titlul de Rege al Angliei în 1066 și și-a securizat pretenția prin Cucerirea Normanda a Angliei. În urmă conflictelor ulterioare dintre Regele Anglie și Regele franței, acesta din urmă i-a retras primului titlul de
Dependențele coroanei () [Corola-website/Science/305637_a_306966]
-
de Normandia, a pretins titlul de Rege al Angliei în 1066 și și-a securizat pretenția prin Cucerirea Normanda a Angliei. În urmă conflictelor ulterioare dintre Regele Anglie și Regele franței, acesta din urmă i-a retras primului titlul de Duce de Normandia în 1204, dar Insulele Canalului au rămas loiale acestuia. Monarhii britanici au retaliat, pretinzând titlul de rege al Franței, pretenție la care au renunțat în 1801. La nici un moment nu s-a pus problema că insulele canalului să
Dependențele coroanei () [Corola-website/Science/305637_a_306966]
-
renunțat în 1801. La nici un moment nu s-a pus problema că insulele canalului să devină partea a Regatului Angliei sau să formeze o uniune asemenea celei cu Regatele Scoției sau al Irlandei. Așadar responsabilitățile feudale au rămas în sarcina Ducelui nominal, inclusiv după ce Regele Angliei a renunțat la acest titlu. După Revoluția Engleză, odată cu restaurația lui Carol al II-lea Stuart care și-a petrecut exilul în Jersey, Insulele Canalului au primit privilegii suplimentare inclusiv puterea de a-și impune
Dependențele coroanei () [Corola-website/Science/305637_a_306966]
-
Square din St. Helier Charles II al Angliei a fost proclamat rege al Anglei în 1649, după execuția tatălui său, Charles I al Angliei. Teritoriile nord-americane au fost împărțite de către Charles II al Angliei, care i-a dat fratelui său, ducele de York (mai târziu James II al Angliei) regiunea dintre New England și Maryland cu titlul de colonie privată (și nu colonie regală). James a încredințat teritoriul dintre râul Hudson și râul Delaware (teritoriu ce va deveni mai apoi New
New Jersey () [Corola-website/Science/305638_a_306967]
-
fiind numeroasele meniruri și dolmenuri ce presărează insula. În timpul migrației bretonilor insulele au fost ocupate de către aceștia și tot ei au introdus creștinismul. Insulele Canalului fac parte din teritoriile anexate de Ducatul Normandiei în 933 de la Ducatul Bretaniei. William Cuceritorul, Ducele de Normandia, a pretins titlul de Rege al Angliei în 1066 și și-a securizat pretenția prin Cucerirea Normandă a Angliei. În urma conflictelor ulterioare dintre Regele Anglie și Regele Franței, acesta din urmă i-a retras primului titlul de Duce
Guernsey () [Corola-website/Science/305651_a_306980]
-
Ducele de Normandia, a pretins titlul de Rege al Angliei în 1066 și și-a securizat pretenția prin Cucerirea Normandă a Angliei. În urma conflictelor ulterioare dintre Regele Anglie și Regele Franței, acesta din urmă i-a retras primului titlul de Duce de Normandia în 1204, dar Insulele Canalului au rămas loiale acestuia. Monarhii britanici au retaliat, pretinzând titlul de rege al Franței, pretenție la care au renunțat în 1801. La nici un moment nu s-a pus problema ca insulele canalului să
Guernsey () [Corola-website/Science/305651_a_306980]
-
renunțat în 1801. La nici un moment nu s-a pus problema ca insulele canalului să devină partea a Regatului Angliei sau să formeze o uniune asemenea celei cu Regatele Scoției sau al Irlandei. Așadar responsabilitățile feudale au rămas în sarcina Ducelui nominal, inclusiv după ce Regele Angliei a renunțat la acest titlu. În timpul revoluției engleze Guernsey a fost partizana parlamentului, spre deosebire de Jersey care a fost locul de refugiu al lui Carol al II-lea Stuart care și-a petrecut exilul în Jersey
Guernsey () [Corola-website/Science/305651_a_306980]
-
de arbitraj la Curtea Internațională de Justiție de la Haga. Chestiunea drepturilor de pescuit a fost reglată în prealabil printr-un acord comercial între cele două țări, aflat încă în vigoare. Regatul Unit și-a bazat pretențiile pe cucerirea Angliei de către ducele Normandiei William Cuceritorul în 1066, ceea ce a creat o legătură istorică între insule și regatul englez. Franța și-a bazat pretențiile pe recucerirea Normandiei de către regele Franței în 1204. Deoarece aceasta din urmă nu a implicat decât cucerirea părții continentale
Minquiers () [Corola-website/Science/305671_a_307000]