3,454 matches
-
istorice din Europa de răsărit. În secolele X-XI, în afară de forța Imperiului bizantin, pecenegii reprezentau cea mai mare putere militară, iar dominația lor politică se exercita pe un spațiu imens. În prima jumătate a secolului al X-lea, ungurii au efectuat incursiuni în Apus, dar nu și în estul Europei deoarece aceasta se afla sub dominația pecenegilor, iar ungurii se temeau de puterea lor. Însă, la începutul secolului al XI-lea, regele Ștefan cel Sfânt, în urma unor expediții militare, reușește să cucerească
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
criză acută datorită luptelor pentru succesiune la tron și revoltei anticreștine din anii 1046 și 1060-1063. De aceea, voievodatul Transilvaniei s-a separat de regat astfel că, în 1068, este amintit la Alba Iulia, ducele Gyula IV, care organizează o incursiune în Ungaria. Regele Solomon, împreună cu principii Geza și Ladislau, pătrunde, la rândul lui, pe teritoriul Transilvaniei, apoi, la Chiraleș, se dă lupta principală între unguri și pecenegi. Abia spre sfârșitul secolului al XI-lea, după 1075, se consolidează treptat stăpânirea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
din Banat, Glad, și statul bulgar din sudul Dunării, armata sa din Vidin era alcătuită din români (vlahi), pecenegi și bulgari.25 Expedițiile ungare de la începutul secolului al X-lea, în Transilvania, nu aveau un caracter permanent, sistematic, erau doar incursiuni de pradă și cucerire, apoi cea mai mare parte a maghiarilor și a căpeteniilor lor s-au retras în Panonia, numărul lor fiind redus pentru a putea stăpâni teritoriile cucerite. Cei care au rămas în aceste teritorii transilvane au conviețuit
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
mitropolitul Luca, menționat pe vremea împăratului Andronic II (1285-1328). În 1317-.1318, sinodul patriarhal făcea referire la mitropolitul Vicinei, fără să-i dea numele. În prima parte a secolului al XIV-lea, însemnătatea Vicinei începe să se diminueze, în urma numeroaselor incursiuni de pradă ale tătarilor instalați în nordul Mării Negre. Rezultatul expedițiilor lor a fost ocuparea Vicinei, la începutul acestui secol. În intervalul menționat, la 1337-1338, este menționat ca titular al scaunului mitropolitan de la Vicina un Macarie. La învestitura sa, el se
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
val circular de pământ din nordul Dobrogei, de la Niculițel (jud. Tulcea). Sub urmașii lui Vasile II, puterea militară imperială a slăbit și la fel s-a întâmplat cu apărarea frontierei Dunării de Jos. În 1027, pecenegii au organizat prima mare incursiune de pradă la sud de Dunăre, pe teritoriul themei Bulgariei, de unde au fost respinși după mai multe lupte, de "ducele" acesteia, Constantin Diogene. Începând cu 1032, atacurile pecenege s-au deplasat spre Balcani și s-au repetat până în 1036. În
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
celei locale (românești), fără a cunoaște formele instituționale ale dominației. Cumanii reprezentau, în vremea aceasta, o problemă și pentru Imperiul bizantin și Regatul ungar. Izvoarele îi arată pe cumani și pe români ca aliați pe tărâm militar, ca în cazul incursiunilor provocate de constituirea statului româno-bulgar. Asăneștii au fost sprijiniți de cumani și români, în acest sens, cronicarul Nicetas Choniates arată că, în 1199, sciții (cumanii) împreună cu o ceată de vlahi au trecut Istrul", cu referire la românii nord-dunăreni. Pe la 1210
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
statul bulgar cu care se afla în război. Dar ei au renunțat în acel moment la acțiune, urmarea fiind că bulgarii au înfrânt pe bizantini, în 917. În ciuda acestei renunțări momentane, pecenegii n-au abandonat planurile lor de a organiza incursiuni în sudul Dunării, cu toate că sălașele lor se aflau la mare distanță. Despre incursiunile lor întâlnim referiri în lucrările lui Masudi: în 932, poate și mai târziu, aflăm că năvălitorii erau patru popoare turce nomade, printre care Pacinak, aliați cu bulgarii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
acel moment la acțiune, urmarea fiind că bulgarii au înfrânt pe bizantini, în 917. În ciuda acestei renunțări momentane, pecenegii n-au abandonat planurile lor de a organiza incursiuni în sudul Dunării, cu toate că sălașele lor se aflau la mare distanță. Despre incursiunile lor întâlnim referiri în lucrările lui Masudi: în 932, poate și mai târziu, aflăm că năvălitorii erau patru popoare turce nomade, printre care Pacinak, aliați cu bulgarii, deducem că ar fi vorba de pecenegi, de fapt, în 934, a fost
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în prima jumătate a secolului al X-lea. Dar între cele două etnii asiatice au existat și conflicte, astfel, sub regele Ștefan cel Sfânt, izvoarele au înregistrat un raid al pecenegilor în Transilvania, pornit din sălașele (bazele) lor extra-carpatice. Această incursiune este situată de izvoare în 1028. Dar astfel de atacuri au putut avea loc și mai înainte. După încheierea luptelor cu rușii și bulgarii la Dunărea de Jos, împăratul Ioan Tzimiskes a urmărit încheierea unui tratat cu pecenegii pentru curmarea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
este situată de izvoare în 1028. Dar astfel de atacuri au putut avea loc și mai înainte. După încheierea luptelor cu rușii și bulgarii la Dunărea de Jos, împăratul Ioan Tzimiskes a urmărit încheierea unui tratat cu pecenegii pentru curmarea incursiunilor lor în sudul Dunării. În urma victoriei bizantine (971), timp de o jumătate de secol nu mai știm nimic despre acțiunile pecenege la Dunărea de Jos. Abia în 1017, aflăm despre o încercare a bulgarilor de a-și asocia pe turanici
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
acordate coloniștilor germani se afla și dreptul de a folosi "pădurea românilor și pecenegilor" (silva Blacorum et Bissenorum)-toponimele ce amintesc pe pecenegi sunt numeroase în Transilvania. Dar alte triburi turanice (pecenege), rămase mai departe în ținuturile extra-carpatice, au continuat incursiunile în Ungaria (Transilvania), ultima a avut loc în 1068. Cronicarul Simon de Keza o atribuie în mod corect pecenegilor, în timpul regelui ungar Solomon (1063-1074). Trebuie să precizăm că și după migrarea lor în sudul Dunării, sub conducerea lui Tyrach, grupuri
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în posesie teritoriile pecenege din stânga Niprului, iar după stabilirea acestora în sudul Dunării, în aceeași perioadă, uzii nu mai aveau de întâmpinat nici o piedică în stepele dintre Nipru și Dunăre. Trebuie precizat că și înaintea migrației pecenegilor, au avut loc incursiuni ale uzilor până în zona lacurilor dunărene. Însă, deși pecenegii evacuaseră aceste teritorii, iar uzii controlau stepa nord-pontică, având de înfruntat atacurile cumanilor, ei nu au reușit să-și consolideze stăpânirea în această regiune. Astfel, în 1160, după cronicile ruse, o
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ca cete cumane să servească ca mercenari în armatele sale, alături de pecenegi și uzi. Aceste trupe auxiliare angajate de bizantini au fost folosite, în 1097, în apusul regiunilor balcanice, împotriva grupurilor de cruciați aflați în drum spre Locurile Sfinte. După incursiunea din 1094, timp de o jumătate de secol, prezența cumanilor în regiunile dunărene este amintită rareori în izvoare. De pildă, letopisețele rusești îi semnalează la Dunăre, în 1106, fără alte amănunte. În anul 1114, ei trec Dunărea, în apropiere de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
urmăriți apoi de bizantini; conștienți de slăbiciunea lor, ei evitau ciocnirile. Acești cumani nu făceau parte din uniunea tribală de pe Nipru, ci aparțineau grupului stabilit în Câmpia Dunării, grup ce se manifestase și mai înainte în zonă. Faptul că numărul incursiunilor cumane în sudul Dunării s-a redus se explică și prin grija autorităților bizantine de a proteja granița de pe fluviu. Din vremea primei cruciade (1096-1099) avem informații despre prezența garnizoanelor bizantine pe Dunăre, ce acționau împotriva atacurilor cumane și ungurești
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de Dunăre. În această împrejurare, în mâinile bizantinilor cade prizonier una din căpeteniile barbarilor (cumanilor), Lazăr, nume neobișnuit pentru turanici, de unde deducem că era un autohton supus cumanilor sau un nomad creștinat.9 După câțiva ani, cumanii organizează o nouă incursiune în Imperiu, cu forțe mai numeroase, ei înfrâng armata bizantină și revin în nordul Dunării cu o pradă bogată. La o vreme, a urmat altă năvălire, dar în urma sosirii trupelor imperiale, turanicii s-au retras în nord. Aceste invazii repetate
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Ungariei, din februarie-aprilie 1241, a fost un model de îmbinare între un obiectiv strategic foarte ambițios, o lovitură directă decisivă și operații auxiliare laterale ample pe spații întinse. Încă de la începutul lui 1241, în plină iarnă, mongolii au organizat două incursiuni în regiunile de margine ale Poloniei, în semn de recunoaștere. Dar, în martie 1241, o armată mongolă numeroasă s-a pus în mișcare, sub comanda lui Baidar, Ordu și Kaidu, pe direcții deosebite. O parte a înaintat în direcția Cracovia
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
decisivă s-a produs la Wahlastatt, lângă Liegnitz, la 9 aprilie 1241, unde forțele coalizate creștine au fost înfrânte, ducele Henric II și-a pierdut viața pe câmpul de luptă, dar mongolii au suferit pierderi mari, încât au renunțat la incursiuni pe teritoriul Germaniei. După bătălie, trupele mongole care au supraviețuit s-au îndreptat, conform planului, spre Ungaria, străbătând Boemia și Moravia care au fost jefuite.17 Regatul Ungariei avea reputația de a fi o forță politică și militară redutabilă în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
se datorau economiei specifice practicate de migratori. Principala lor ocupație-păstoritul nomad de stepă-conferea trăsături aparte modului lor de viață, bazat pe mișcarea continuă în funcție de anotimp cu familiile și turmele lor. Îndeletnicirea fundamentală a nomazilor, creșterea animalelor, era îmbinată cu expedițiile (incursiunile) de pradă împotriva populațiilor sedentare agrariene, care le procurau periodic bunuri suplimentare. Dimensiunea războinică a societății nomade era impusă de necesitatea de apărare împotriva triburilor rivale și de dorința de extindere a perimetrului de pășunat. Astfel, câmpiile din preajma celor două
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
pe cavaleri din zonă, papa Grigore IX îl invita pe rege și pe fiul său, Bela, să restituie cavalerilor teritoriul confiscat, amintindu-le meritele câștigate de ei în lupta împotriva cumanilor. Ei s-au distins în apărarea regatului împotriva frecventelor incursiuni externe, prin înaintarea dincolo de munții de zăpadă, întărirea teritoriilor ocupate prin luptă împotriva cumanilor, înfrângerea acestora și convertirea unei părți a lor la creștinism. Deducem că Ordinul teuton a fost instalat în Țara Bârsei pentru a lupta împotriva cumanilor, misiunea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
lor de a se converti la creștinism. Reușitele lumii catolice în spațiul cuman, rus apusean și baltic, la începutul secolului al XIII-lea, după cucerirea Constantinopolului, au inspirat papalității proiectul de a integra întreaga Europă răsăriteană sub autoritatea Romei. Dar incursiunile cutezătoare ale misionarilor latini până la marginile răsăritene ale Europei n-au rămas fără urmări: stepa nord-pontică în imensitatea ei, ca și lumea sedentară urmau a fi integrate în formele universalismului roman, dar, provocată, stepa a reacționat devastator, în 1240-1241. 5
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în 1282, la moartea împăratului Mihail VIII, încât sub Andronic II, urmașul său, are loc deja o expediție a "sciților paristrieni" (mongolii) stabiliți la sud de Dunăre, în Dobrogea, în teritoriile bizantine, unde au fost înfrânți lângă Mesembria-dar primejdia unor incursiuni mongole în Tracia și Macedonia s-a menținut. În 1285, emirul Nogai și prințul Tola Buga au organizat o mare invazie în Europa centrală, cea mai însemnată acțiune militară mongolă după 1241. Faptul că în fruntea campaniei din 1285 se
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
mai mici decât în 1241, iar, pe de altă parte, fortificațiile din Ungaria, Transilvania și Polonia au slăbit eficiența și forța atacului lor. Eșecul campaniei a intimidat și descurajat pe mongoli, iar pe viitor, ei n-au mai întreprins decât incursiuni de pradă în zonele învecinate. Dar, în anii următori, situația politică și militară s-a complicat chiar în conducerea Hoardei de Aur, ca urmare a disensiunilor dintre ambițiosul emir Nogai și hanul Toqtai, care au dus la conflicte armate directe
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
la românii extra-carpatici, cum se crede îndeobște, ci, mai ales, la rutenii din imediata vecinătate a Ungariei, care însoțeau pe mongoli în atacurile lor de pradă sau le organizau ei înșiși, fapte consemnate în izvoarele vremii. Cu privire la participarea românilor la incursiunile mongolilor din Transilvania și Ungaria nu avem, până acum, dovezi certe, dar ținând seama de dependența lor politică față de Hoarda de Aur, a celor din sudul Moldovei mai ales, faptul nu ar fi imposibil (V. Spinei). Interesată de progresele catolicismului
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
POLITICE INTERNAȚIONALE II.1. OPȚIUNI TEORETICE ȘI METODOLOGICE II.1.1. DESPRE STUDIUL ISTORIEI RELAȚIILOR POLITICE INTERNAȚIONALE ALE ROMÂNIEI Titlul articolului de față trimite la o temă uzată prin enunț și mai puțin prin studiu sistematic, încât socotim utilă orice incursiune în profunzimea ei. În consecință, nu ne propunem un bilanț, ci o încercare de a oferi un plus, fie și modest, de limpezire a apelor în care plutesc destul de mulți dintre cercetătorii istoriei diplomației, pe cale astăzi de a fi în
SCRIERI ISTORICE ALESE by Leonid BOICU () [Corola-publishinghouse/Science/100962_a_102254]
-
dată nu atât ca stat suveran, cât în rol de combinație politică, necesară unor interese străine, punct de vedere căruia i s-a raliat și S. Jigarev. Andrei Oțetea a făcut, în lucrarea la care ne-am referit, o largă incursiune în istoriografia consacrată esenței și începuturilor chestiunii orientale. Din această largă incursiune rezultă foarte limpede însemnătatea cu totul particulară a perioadei de decădere a Imperiului Otoman, începând cu sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui următor. La referințele pe
SCRIERI ISTORICE ALESE by Leonid BOICU () [Corola-publishinghouse/Science/100962_a_102254]