5,195 matches
-
din forța obișnuită și veselia neastâmpărată pe care Fran ajunsese să i le asocieze prin definiție. Arăta ca un bătrân ostenit așezat pe o bancă în parc. Gândul că îmbătrânea și că n-avea să fie întotdeauna alături de ea o izbi ca o pală de vânt rece. O lume fără el, pe de altă parte, era ceva de neconceput, ca soarele ascuns de o eclipsă veșnică. Fugi spre el și-și puse brațele în jurul gâtului lui. — Franny! Soarele ieși de după nori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
ani. N-o să mai fiu când o să ai vârsta mătușii Fran. Se întoarse spre prietena ei. — Deci când e următoarea întâlnire? — De miercuri într-o săptămână. E plecat la o conferință în weekendul ăsta. — Oh Doamne, mătușică Fran. Sophie își izbi bocancii greoi de podea, lăsând urme de noroi în zigzag pe covorul bej. — În locul tău, aș fi vrut să mă îngroape sub buchete de flori, să-mi cânte serenade sub balcon, să mă sune din oră în oră să-mi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
reprezentațiile din seria Calamity Jane cu artiști amatori. Numai perspectiva unui astfel de purgatoriu era de-ajuns ca să-i pună la punct. Când deschise ușa de la Cathedral Arms, fu pe punctul să se întoarcă direct acasă. Zgomotul și agitația îi izbiră tâmplele ca un ciocan. Era unul dintre cele mai populare locuri unde se strângeau oamenii după o zi de lucru. De câte ori cineva rostea înșelătoarele cuvinte „Ai chef de un păhărel înainte să mergem acasă?“, toată lumea se îndrepta negreșit spre bodega
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
obținut o promovare dacă s-ar fi culcat cu el, ci datorită înțelepciunii pe care o putea împărtăși el unei minți tinere și deschise. Un sentiment acut de rușine legat de propria ei parte de vină în întreaga situație o izbi în față ca un duș rece. Acum arunca totul pe umerii lui Jack, dar dacă ea nu s-ar fi pilit în așa hal, el n-ar fi adus-o aici. Și cine o obligase, la urma urmei, să facă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
ar trebui s-o facă? Jack simți dorința vie, care pusese stăpânire pe el de-atâtea ori pe vremea când era un tânăr reporter, de-a cere sfatul singurului om din branșă a cărui părere o respecta, Ralph Tyler. Îl izbi deodată amintirea a ceea ce-i spusese Fran deunăzi. Ralph era bolnav. Ralph avea probabil Alzheimer. Îl năpădi gustul amar al tristeții și risipei, al visurilor spulberate. De ce naiba viața trebuia să fie atât de tristă? În redacția de știri toată lumea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
închipuiseși, până când devenise aproape o obsesie. — Francesca Tyler, ce ți-a făcut biata mașină ca să merite așa un tratament? întrebă Stevie, atrasă în biroul lui Fran de zgomotul asurzitor al clapelor lovite și de înjurăturile repetate ale lui Fran în timp ce izbea în ele atât de tare, încât câteva rămăseseră prinse într-o îmbrățișare de metal. Adevărul era că Fran se simțea incapabilă să ia o hotărâre. Habar n-avea ce să facă în continuare și soluția pe care o adoptase era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
-se un timp la siluetele pe role de la Broadgate, privirea îi fu atrasă de o mamă și un copil care râdeau și se chinuiau să-și mențină echilibrul, agățându-se unul de celălalt, însă fără prea mult succes. Fran fu izbită de gândul uluitor că așa ar fi putut fi și ea peste trei ani. Avea să aibă un copil. Oricât de complexă și de încurcată ar fi fost situația, avu revelația acelui adevăr minunat, binecuvântat. Avea să fie mamă. Porni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
să recunoască, așa că era bucuroasă să lase totul în grija altcuiva. — Da, își dădu Fran silința să facă pe nora cea bună. Arată minunat, Camilla. Se întâmpla cu adevărat! Peste trei săptămâni avea să fie o femeie măritată. Realitatea o izbi ca un duș rece. Până și proba pentru rochia de mireasă păruse o joacă sau o imagine dintr-un film care i se derula în minte. Asta însă - tigăile de bucătărie înfășurate în staniol, cu o etichetă asortată - era ceva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
excepțională, acum însă, văzând originalul, copia păli prin comparație, ca o lumânare în fața luminii soarelui. Carrie Allen era de o frumusețe răpitoare. Biata Miriam, își zise ea, înainte ca identitatea celeilalte persoane pe care trebuia s-o compătimească să o izbească în plin. — Ei bine, Ben, zâmbi Carrie, n-ai de gând să mă prezinți? — Francesca Tyler, mormăi Ben, mama mea. — Cu ce vă putem ajuta? întrebă Carrie, cu un aer atât de degajat și părând să se simtă atât de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
Își scoase inelul de logodnă și îl așeză pe cel mai elaborat dintre cadouri. Însă se rostogoli de-acolo și trebui să se aplece să-l ridice de jos. Așa că nu observă expresia de pe chipul lui Laurence când vestea îl izbi în plin. Rămăsese încremenit. — Știu că n-o să mă crezi acum, dar sunt convinsă că fac ceea ce trebuie. Își dădu seama că avea să pară ipocrită, dar nu-i veni în minte nici o altă formulă de a spune asta. — Așa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
o greșeală copilărească. De ce nu poți să ștergi totul cu buretele și s-o luăm de la capăt? Și nu trebuia să se lase păcălit de nici una din chestiile astea, își zise Jack sever, în timp ce deschidea ușa de la intrare, unde îl izbi o aromă de șorici afumat. Chiar dacă Francesca Tyler urma să se căsătorească cu altcineva săptămâna viitoare. Văzând-o pe Louise cuibărită pe canapea, cu Wild Rover ghemuit lângă ea, încadrată de Ralph și Ben, care încercau să joace Monopoly, o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
una câte una, prea agitată ca să aștepte chiar și câteva minute liftul, și ieși în fugă din redacție, pentru a descoperi că afară ploua cu găleata. Atmosfera fierbinte și încărcată din ultimele zile se împrăștiase deodată și rafale de ploaie izbeau trotuarele. Fără o pelerină care s-o apere de ploaie, avea să arate ca o cârpă stoarsă până să ajungă la bar. Va trebui pur și simplu să spere că, într-adevăr, dragostea e oarbă. La intrare erau câteva numere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
la camera ei. Am ciocănit la ușă. S-a aprins lumina în bucătărie, dar ușa nu s-a deschis. Am auzit copilul plângând și mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva în casă, am forțat ușa, m-am izbit cu umărul, a cedat, când am intrat, era pe pervazul ferestrei, am strigat nu sări, sărise, căzuse jos de la etajul unu, pe beton. Nemișcată a rămas. M-am dus și eu pe pervazul ferestrei, am sărit după ea. Când am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2286_a_3611]
-
dadaismului. Considerații pătrunzătoare pe această linie găsim la Ion Pop în capitolul „Literatura manifestelor” din volumul Avangardismul poetic românesc, Editura pentru Literatură, București, 1969, pp. 40-51 (reluat cu modificări în Avangarda în literatura română, Ed. Minerva, București, pp. 397-407): „Ceea ce izbește în manifestele avangardiste, indiferent de nuanță, e teatralitatea lor. Militantul avangardei își compune cel mai adeseori o postură dramatică, monologînd cam pe aceleași teme (...) trecînd de la filipica tunătoare la entuziasmul ardent, de la clovneria studiată la mina ursuză și chiar tragică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
cunoaște. El cunoaște un arbore, o creangă, o foaie. Cunoaște obiectele peisagiului și atîta tot” (ibid., p. 382). Primatul imaginii în raport cu construcția poetică, autonomizarea părții în raport cu întregul au ca efect, în opinia lui Perpessicius, „poezia care impresionează, dar nu vrăjește. Izbește, dar nu reține. Pentru că este o poezie fragmentară”. Criticul nu refuză de plano această poetică „fulgurantă”, dar constată alteritatea ei radicală în raport cu tradiția marii poezii universale: „Ești mulțumit cu intervenția acestor splendori paradiziace - nimic de zis. Ele sînt, de altminteri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
caracterului spiritual-religios al operei, fiind mai aproape de sensibilitatea „tinerei generații” a anilor ’30 decît de avangarda propriu-zisă: „Ca valoare explicativă, este în apropierea enigmaticelor Saisons en Enfer (sic!), Igitur sau Coup de des.”; „Vacuitatea de gîndire: primul lucru care te izbește. Fervoarea aderenților va descifra totuși în curînd simboluri”; „Opera lui Urmuz este semnificativă pentru că însăși lipsa de speculație teoretică este o atitudine cugetată. Dar opera urmuziană, superbă teratologie a intelectului, trimisă spre edificarea noastră, trebuie înțeleasă ca o chemare la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
își simțeau afinități structurale cu el. Într-un foileton publicat în 1968 în Luceafărul („Patimile după Hurmuz”), reluat în volumul Teoria sferelor de influență (Editura Eminescu, 1969), Marin Sorescu glosează entuziast pe marginea prozelor urmuziene. El declară că a fost „izbit” de „(A) capacitatea extraordinară a lui Urmuz de a construi — în toate sensurile acestui cuvînt, construcții de încăperi, de oameni, de relații nemaipomenite, sociale, politice, sexuale, mistice etc. — adică un univers total nou, pe analiza căruia îmi voi baza în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
fugea mâncând pământul. Trecătorii au înțeles și ei situația. S-au oprit o clipă și i-au privit dar, la fel ca și studenții dinainte, nimeni n-a ridicat nici măcar un deget să-i ajute. — Gas, Tomoe, acum! țipă Takamori, izbindu-se cu toată forța în idiotul cu jucăria. A înhățat-o pe Tomoe de mână și au rupt-o la fugă. Și-au croit drum prin mulțime. Tomoe a simțit că leșină și nu și-a mai amintit ce s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
în cale și alte hoteluri deschise - Kuroyurisō, Koonkaku, Aoba - dar nu a mai avut curajul să intre în vreunul. Atâtea hoteluri în Tokyo și Gaston nu a fost în stare să găsească un loc liniștit ca să poată dormi. L-a izbit contradicția dintre Japonia visurilor lui și ceea ce vedea în jur. A ținut-o spre est. Fiind trecut de ora două noaptea, toate magazinele din Shibuya erau închise și doar câte un stâlp de felinar mai arunca, în jur, o lumină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
prin deschizătura ușii glisante. — Mergeți la etaj. A doua ușă la dreapta. Ar fi mai bine să vă luați încălțămintea în cameră. Aici se fură, nu glumă! Gaston a urcat scara îngustă în urma lui Endō. Mirosul de animal care îi izbise nările de cum a coborât din mașină se simțea în cameră, pe coridor, peste tot. Rogojinile înnegrite de vreme, pereții mâzgăliți de foștii ocupanți, așternutul îngrămădit într-un colț... Nu mai exista nimic altceva în acea încăpere de trei rogojini. Lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
trecu mâinile-i uriașe peste fața de cal, ștergându-și lacrimile. Erau uși glisante de ambele părți ale coridorului, uși de pe care fusese smulsă hârtia pe alocuri. Printr-una din crăpături se auzea un sforăit sănătos. Și pe aici te izbea același miros de animal. Pe neașteptate, cineva l-a strigat în șoaptă. — Hei! Hei! Gaston s-a oprit și s-a uitat îndărăt, dar nu a văzut pe nimeni. — Hei! Hei! Și-a dat seama de data aceasta că vocea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
a transformat în geamăt de durere. Astfel de scene sunt la ordinea zilei în Sanya. În celelalte camere de la etaj domnea liniștea. Gaston s-a năpustit din două-trei sărituri la ușa de unde se auzea vocea. Ce scenă cumplită l-a izbit pe Gaston când a deschis ușa! Endō era în picioare cu cureaua în mână și, întinsă pe jos, în fața lui, femeia își acoperea fața cu mâna. Când și-a îndepărtat mâna și și-a ridicat capul, Gaston a văzut dâre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
va aprinde noaptea, când scrumul nopții o să piară dus de-un vânt spre-apus, în zori de zi aș vrea să fim și noi cenușă, noi și - pământul. LINIȘTE Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. În piept mi s-a trezit un glas străin și-un cântec cîntă-n mine-un dor, ce nu-i al meu. Se spune că strămoși, cari au murit fără de vreme, cu sânge tânăr încă-n
Poezii by Lucian Blaga [Corola-publishinghouse/Imaginative/295565_a_296894]
-
vreme, cu sânge tânăr încă-n vine, cu patimi mari în sânge, cu soare viu în patimi, vin, vin să-și trăiască mai departe în noi viața netrăită. Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc în geamuri razele de lună. O, cine știe - suflete-n ce piept iți vei cânta și tu odată peste veacuri pe coarde dulci de liniște, pe harfa de-ntuneric - dorul sugrumat și frânta bucurie de vieață? Cine știe? Cine știe
Poezii by Lucian Blaga [Corola-publishinghouse/Imaginative/295565_a_296894]
-
Mai bătrînă decît mi-o aminteam. E fardată la fel de mult ca de obicei, dar nu țin minte să fi avut acele riduri sau, poate, să fi fost așa de adînci. Pe cînd se strecoară ca să ajungă la masa noastră, se izbește de un scaun și se scuză. În aceeași clipă, realizez că nu o voi mai vedea niciodată În chip de stăpînă absolută a familiei ei. E umană, fragilă și vulnerabilă. Oare de ce n-am observat latura asta a ei pînă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]