3,194 matches
-
de păstorițe și fluierul de păstor melancolizat etc. Privirea lunecă moale peste acest peisaj securizant și se oprește, strategic, la marginile lui. Nici o dorință, la CÎrlova, de a depăși „fruntea prea măreață” care Înconjuară acest loc de petrecere și de jale. GÎndul nu merge mai departe decît privirea, iar privirea, ușor Înfiorată, străbate drumul invers. Există, e drept, și cerul, ca element cosmic, Însă cerul nu tulbură În nici un fel acest peisaj. Singura lui Însușire În Înserare este aceea că „s-
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
clar, tot astfel tînguirea lucrurilor omenești. O Întunecare progresivă, corespunzînd accelerării reflecției, poate fi percepută În versurile din Rumurile TÎrgoviștei. Cu cît obiectele Își pierd contururile reale și plonjează Într-un mister grav, cu atît meditația merge mai adînc și jalea devine mai puternică: „Acest trist glas, ruinuri, pe mine m-au pătruns.” În Înserare, limbile ceasornicului se mișcă mai Încet. Privirea trebuie să aibă vreme să se plimbe peste lucrurile armonioase din jur și să se Întoarcă, aducînd ca o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Și zefirul mai rece Începe de suspină P’În frunze, pe cîmpie cevași mai tărișor; P’acea plăcută vreme, În astă tristă vale, De zgomot mai de laturi eu totdauna viu, Pe muchea cea mai naltă, de mă așez cu jale, Singurătății Încă petrecere de țiu. Întorc a mea vedere În urmă, Înainte, În dreapta sau În stînga, cînd sus, cînd iar (ăși) jos, Ș’oriunde priviri multe a desfăta fierbinte Și inimă și suflet găsesc mai cu prisos. CÎnd o cîmpie
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ntunecă cu noaptea pe caru-i ’naintînd.” Odată cu căderea nopții, glasul nehotărît pînă acum, sedus de un peisaj euforic, intră și el În „negru mîhnirii”. Echilibrul precar: zi-noapte corespunde unui armistițiu interior fragil: acela dintre plăcere și suferință, dintre nădejde și jale. Trista și desfătătoarea vale dispare Înghițită ca o luntre de furtună. Introducînd, În finalul poemului, imaginea luntrei „slobodă pe mare”, CÎrlova evadează din spațiul poemului său și, totodată, din paradigma tristei (dar, totuși, ocrotitoare!) văi. O evaziune care corespunde estetic
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
paradigma tristei (dar, totuși, ocrotitoare!) văi. O evaziune care corespunde estetic pătrunderii Într-o convenție literară prestigioasă. Luntrea bătută de furtuni este o imagine curentă În poezia timpului. CÎrlova a ținut astfel să Încoroneze poemul său și să-și Înnobileze jalea printr-o referință din afara spațiului său de meditație. Acela sugera o statornicie, marea (un spațiu străin) dublează sugestia insecurității și limitează perspectiva salvării. VI Ion Heliade Rădulescu. Trei verbe esențiale: a crea, a plasma, a edifica. Impaciența și lăcomia acumulării
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
poeții de la 1840, Grigore Alexandrescu este cel mai consecvent cîntăreț al acestei teme. Tristețea, În vecinătatea zidurilor Înnegrite de vreme, este reconfortantă („Al meu suflat se-nalță pe aripi d-un foc sfînt” - Miezul nopții). Durerea dezleagă energiile sufletului, tăcerea, jalea fac să vibreze coarda cea mai fină a lirei: „Tot e tăcut și jalnic, Însă așa cum ești Singură porți povara mărirei românești, TÎrgoviște căzută! poetul Întristat Coloare variate În sînu-ți a aflat...” Tot aici se află și „semnul mîntuinței”, posibilitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
au văzut o ciumă, Și dacă scapă teafăr, cu păr de lup s-afumă, Căci fruntea lui apare sinistru luminată De-a focului ce-l arde văpaie-nflacarată; Dar vulturii, și ulii, și bulinele, și corbii, Precum tot spre lumină cu jale cată orbii, Țintesc cu neclipire spre dînsul ochi sălbatici Ce noaptea printre arbori s-aprind ca roși jaratici. Ei zboară pretutindeni alăture-mpreună, Formîndu-i pe sub nouri cu zborul o cunună, Un larg cortegi funebru ce lasă unde trece De albe
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și soarele de gheață! Să bată-n tine biciul urgiilor turbate Păn’ n-a mai fi pe tine loc unde a mai bate! Toți șerpii de pe lume să iasă-n a ta cale! Să-ntîmpini numai ură, să nu simți decît jale! Să chemi cumplita moarte, și ea, l-a ta chemare, Să rîdă, să te lase luptînd cu-a ta mustrare, Încît s-ajungi tu Însuți a te feri de tine Prin ultima ta crimă, ucidere de sine! Blăstem! blăstem pe
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
prețuitor În grad maxim al comodităților urbane. Să nu pierdem din vedere un fapt important: cîmpia de la MÎnjina (unde este localizată, În martie 1845, această meditație) nu este un pustiu, nu-i un spațiu fără margini, amenințător și nefertil. Numai jalea e „fără margini”, numai dorul este „fără hotar”, numai Îndrăgostitul fără speranță simte Îndemnul să se arunce pe un cal și „prin văzduh să-noate, / pășind peste-orizonturi, zburînd peste cîmpii”... Neliniștea poetului visător este scurtă, un „acord Îngeresc”, un „glas
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
purificatoare, la figura ororii de labirintul vegetal... Dintre peisajele ce trec prin versurile lui Alecsandri, doar lunca este statornic euforizantă, liniștitoare. Alăturate, peisajele formează o geografie lirică, o țară imaginară care devine, pe rînd, o țară mitică, o „țară de jale”, un colț de rai: „Șesuri, văi, norii din cer În urmă-i departe per. Cine-o vede, o zărește Ca o stea care lucește Și-n văzduh se mistuiește. În codrii mereu pustii Unde urlă fiare mii...” În acest peisaj
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
inepuizabilă de a intimiza obiectul erotic, de a-l asuma rapid. Zulnia este, ca Beatrice, imaginea pură a iubirii lui. LÎngă Zulnia există În versuri Anica, Casandra, Lucsandra, Elenco, Marioara, Marghioala, Smărăndița, față de care stihuitorul arată aceeași patimă și aceeași jale. Conachi face să se creadă că iubirea Îi este de fiecare dată chinuitoare (adică profundă) și neprefăcută. Și are, pînă la un punct, dreptate: obiectul, indiferent de natura lui, provoacă o pasiune care se manifestă mereu În același fel. Ea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
hotarul neantului a devenit pentru poetul erotic un mod obișnuit de existență. Scriitura erotică are și asemenea implicații neprevăzute de ingeniosul, rafinatul, prefăcutul stihuitor. Amărăciunea, priveliștea morții, chinul mistuitor dau o stare favorabilă scrisului. Numai de la un anumit grad de jale Conachi pune mîna pe pană. Liniștea, bucuria sufletului nu par a-i fi prielnice. Se plînge mereu de focul ce Îl arde, dar nu scrie decît cînd vîlvătăile focului sînt mai mari și chinurile mai adînci. Liniștea, dacă există, paralizează
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de atîtea pătimiri...”. De aici pînă la ideea că există o conjurație a „rălelor” din univers și că omul Îndrăgostit a devenii, prin chiar intensitatea pasiunii lui, o jucărie În mîinile sorții nu este o cale prea lungă. Conachi ridică jalea pe fundamentul unei filozofii a predestinării, proprie lumii medievale. Un sentiment stăruitor de zădărnicie și de nimicnicie a omului Întovărășește această idee. O zădărnicie ce ascunde, totuși, un imens orgoliu: orgoliul de a crede că suferința (pasiunea) omului poate pune
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
parte năcazul, citat de mai multe ori pînă acum. Iată-l acum intr-o formă paroxistică: năcaz mare. „Năcazul meu este mare Este rău, este cumplit Și să-l vindec nu am stare...” O categorie specială În patologia erosului formează jalea și dorul. Jalea este generală. Originea ei, ca și aceea a dorului, e necunoscută: „Și făr-a ști pricina jale și dor m-au lovit...”. statutul celei dinții stări este dublu: jalea ca maladie a sufletului și jalea ca expresie a
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de mai multe ori pînă acum. Iată-l acum intr-o formă paroxistică: năcaz mare. „Năcazul meu este mare Este rău, este cumplit Și să-l vindec nu am stare...” O categorie specială În patologia erosului formează jalea și dorul. Jalea este generală. Originea ei, ca și aceea a dorului, e necunoscută: „Și făr-a ști pricina jale și dor m-au lovit...”. statutul celei dinții stări este dublu: jalea ca maladie a sufletului și jalea ca expresie a unui sentiment (sub
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
meu este mare Este rău, este cumplit Și să-l vindec nu am stare...” O categorie specială În patologia erosului formează jalea și dorul. Jalea este generală. Originea ei, ca și aceea a dorului, e necunoscută: „Și făr-a ști pricina jale și dor m-au lovit...”. statutul celei dinții stări este dublu: jalea ca maladie a sufletului și jalea ca expresie a unui sentiment (sub forma de jeluire). Conachi uzează (și abuzează) de amîndouă. Dorul se manifestă mai rar. Nu e
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
am stare...” O categorie specială În patologia erosului formează jalea și dorul. Jalea este generală. Originea ei, ca și aceea a dorului, e necunoscută: „Și făr-a ști pricina jale și dor m-au lovit...”. statutul celei dinții stări este dublu: jalea ca maladie a sufletului și jalea ca expresie a unui sentiment (sub forma de jeluire). Conachi uzează (și abuzează) de amîndouă. Dorul se manifestă mai rar. Nu e, În orice caz, un termen frecvent În vocabularul lui Conachi. Poetul c
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
patologia erosului formează jalea și dorul. Jalea este generală. Originea ei, ca și aceea a dorului, e necunoscută: „Și făr-a ști pricina jale și dor m-au lovit...”. statutul celei dinții stări este dublu: jalea ca maladie a sufletului și jalea ca expresie a unui sentiment (sub forma de jeluire). Conachi uzează (și abuzează) de amîndouă. Dorul se manifestă mai rar. Nu e, În orice caz, un termen frecvent În vocabularul lui Conachi. Poetul c un temperament prea senzual și o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
eu (eul omului Îndrăgostit) „teatrul marțial al Deciziei, Acțiunii, al Ieșirii”... Decizia lui Conachi este de a nu lua nici o decizie. Acțiunea lui este de a se lamenta. Ieșirea este de a nu ieși din acest lung, insuportabil „pustiu de jale”... Există, adevărat, o soluție: moartea, insă moartea nu vine. Salvarea e a trăi În insuportabilul care durează, a trăi exaltînd neputința de a trăi: „Amar mie, În ce valuri norocul mă aruncară, Nu știu, mai trăiesc pe lume sau din
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
numaidecît schema „verbală” a lui Conachi: simte (suferă) la prezent, dar conjugă mereu la trecut. Un trecut Însă care acaparează, se subtituie prezentului, Încît la sfîrșitul poemului timpurile, modurile se confundă. Scrisoarea către Zulnia este construită În acest fel: o jale afirmată la prezentul indicativului („Dintre toți muritorii... cel mai În osîndire este omul care-ți scrie”) după care urmează o deschidere (la imperfect sau la perfectul compus) spre un trecut fabulos și nostalgic („Ce făceam Însă atuncea?...”) Revenirea la prezent
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
asupra modelelor cînd citește CÎntece ca acestea, trecute repede În repertoriul lăutarilor bucureșteni: „Unde-ți este frumusețea, Suflețelul meu iubit? Unde-ți este rumenețea Și drăgăstosul zîmbit? Unde ț-e cătarea blînda Asupra mea s-o arunci? Să-mi vezi jalea netăcînda Și dureroasele munci. Unde-s dulcile-ți cuvinte Ș-Întru tot mierosul glas, Cu care p-al tău părinte Veseleai În orice ceas? Te-am pierdut, ah! vai de mine! Te-am răpus, soarele meu, Am rămas fără de tine
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și face mare caz de umilință („umilit fac rugăciune”): „Ah! dar care mi-e greșala? Descopere-ți bănuiala! Spune ceva, așa să trăiești, Poate vreo vicleană fire A umblat cu clevetire De pizmă, să mă urești. Nu aș avea nici o jale, Dacă mă urai cu cale, Arătîndu-mi pentru ce; Ci această mă omoară Și În mormînt mă pogoară, Că nu poci să știu de ce. Ah, iată iubirea mare Ce fel de răsplătiri are Și ce cîștigi de la ea: Sfădiri, mîhniri, urîciune
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
stăpîni limba. Zbaterea În lațul iubirii este și zbaterea În lațul gramaticii. Iată, dar, adevărata, reala dimensiune a suferinței lui Ienăchiță Văcărescu: un mare ideal și conștiință că nu poate exprima pe de-a-ntregul. De aici În plan emoțional, pustiirea, jalea, complexul amărîtă turturea, iar În plan stilistic: o strategie a ocolului, Întoarcerea sistematică a oglinzii spre cealaltă față (Întunecată) a obiectului”. Alecu Văcărescu nu mai are Însă „complexul limbajului”. Există la el „mai mult decît la alți poeți de Început
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
feminității după Anton Pann. 6. Chinurile amorului. „Un potop de tînguire”. Figura catastrofei. 7. Vasalitatea sentimentală. 8. Dreptul de a boci. Petrecerea În suferință. Privirea, substanța, cea mai inflamabilă. Plîns, oftat, suspin, leșin, afazie. 9. Năcazurile pasiunii erotice. MÎhnăciunea mare, jalea și dorul. 10. Milostivirea. Strategia seducției. 11. Semiologia erosului: armele de represiune. 12. Mecanismele imposturii erotice: durerea Întoarsă spre plăcere. 13. CÎnt amorul și armele lui... Atoposul discursului Îndrăgostit. 14. Arta fugii. Exilul amoros. Peisajul erotic. Spațiile securizante: iatacul și
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de unde se detașează, ca având o valoare aparte prin „coloratura eroică”, balada Trei păcurari, o variantă a Mioriței. Volumul este alcătuit din colinde, orații și cântece de nuntă, cântece de înmormântare, descântece, balade, cântece de dragoste și dor, cântece de jale și înstrăinare, cântece satirice și strigături, povești, legende și snoave. Acestea au fost culese între 1906 și 1961 de prin comunele și satele bănățene și crișene pe unde folcloristul a copilărit ori și-a desfășurat activitatea, în cea mai mare
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290324_a_291653]