5,205 matches
-
de douăzeci și unu de milioane de tael-i. Din acel moment, negustorii străini au început să vină și să plece după voia lor. Tata a murit în dimineața zilei de 5 ianuarie 1850. Doamna Jin de-abia a putut să-i închidă pleoapele. Un călugăr mi-a spus că sufletul tatei era tulburat și că nu-și va găsi niciodată pacea dacă onoarea nu-i va fi răzbunată. Pe jumătate adormit, soțul meu își continuă trista istorisire. Vorbește despre răscoala din Taiping, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2323_a_3648]
-
își ia fratele de braț. Îmi execut plecăciunile și apoi mă dau deoparte, ca să ascult și să observ. Descopăr asemănări în modul de comportament al fraților: elegant și arogant deopotrivă. Au amândoi trăsături manciuriene tipice: ochi oblici cu o singură pleoapă, nas drept și gură bine conturată. Iată și diferența, decid eu repede: prințul Kung are ținuta unui călăreț mongol. Pășește cu spatele drept, dar are picioarele încovoiate. Mișcările împăratului Hsien Feng seamănă mai mult cu cele ale unui discipol antic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2323_a_3648]
-
de a nu se despărți de ea. Prințul Kung leagă ața de primul nasture de la roba mamei sale. Un eunuc îi dă o pereche de bețișoare, care prind între ele un ghemotoc de bumbac ud: prințul Kung șterge cu delicatețe pleoapele mamei sale. Oaspeții aduc înăuntru cutii cu chifle aburinde, decorate cu diverse modele. Farfuriile din fața altarelor trebuie să fie schimbate la fiecare câteva minute pentru a se primi alte cutii. Sunt aduse, de asemenea, sute de pergamente, care dau impresia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2323_a_3648]
-
ne-am văzut ultima dată, și frumusețea ei pare din ce în ce mai orbitoare. E îmbrăcată într-o robă aurie, brodată cu păsări pheonix și e machiată din abundență. Pe buza de jos are pictat un punct roșu, iar ochii ei mari cu pleoape duble par mai luminoși decât de obicei. Nu-mi dau seama dacă e de la umezeala lacrimilor sau un simplu efect al creionului negru de ochi. Nu-mi place faptul că mă obligi să fac așa ceva, îmi spune ea. Fără a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2323_a_3648]
-
pierzîndu-se sub imensitatea norilor ca un țipăt sfîșietor, dezorientat și fără de proporție. În inimă, brusc, îmi zvîcnea spaima. Viața urma un curs pe care eu nu i-l cunoșteam. Înainte de a vesteji, razele vii, razele moarte s-au sărutat pe pleoape. Plin de nostalgii, în fiecare primăvară cutreieram măgurile din împrejurimi. Mă copleșea, în țintirimul în care cînta un cuc, tristețea. Pe sub nuci rotați se strecurau cărări iar, cînd soarele cobora în asfințit, răsufla din văi întunericul cu iz de mlaștină
CARTIERUL SULAMITEI by MARCEL TANASACHI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/513_a_701]
-
unei clipite, sufletul mi s-a umplut de chipul fetei. O izolai de roiul celorlalte și, pe măsură ce umbra din privirea ei mă subjuga, mă scufundam în neant. Îmi stăpînii cu greu pornirea de a-i atinge părul înfoiat. Simțind fluidul, pleoapele tinerei începură să se zbată. Întoarse fața. Sfioasă, obrajii i se împurpurară iar în ochi îi clipiră scîntei. Mă privea uimită. Schimbul acesta părea un fapt ceresc și în afara timpului concret, ca o zare fără de sfîrșit. „Nesfîrșit e cerul care
CARTIERUL SULAMITEI by MARCEL TANASACHI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/513_a_701]
-
și tatăl lui Lică. Rudarul nu a stat prea mult de vorbă. A intrat În apă, s-a scufundat și și-a scos băiatul. Lică avea ochii deschiși. Cineva a aprins o lumânare. Au pus pe ochii mortului, ca să țină pleoapele Închise, doi bani de metal. Acoperit cu o foaie de cort și cu luminița tremurătoare la cap, lui Lică nu i se vedea decât o parte din chica neagră. Cei doi băieți se așezaseră În iarba stufoasă a Digului și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
trei picioare, propti sabia pe un butuc gros și Începu s-a ascută fără grabă, cu o gresie lungă și cenușie. Ceva mai Încolo, zâne vesele roteau o horă fără să atingă pământul. Înainte să li se lipească din nou pleoapele, băieții văzură cum conacul se topea În văzduhul tremurat de căldură. Apoi fiecare porni să viseze de capul lui. Nu se știe ce și cât rămase În sufletele lor, căci nu-și vorbiră niciodată despre acele Întâmplări, ca și cum ele nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
de foc și de oțel topit zbucni și-mi dărâmă din temelii sălașul. Cu mine ce se-ntâmplă destulă vreme nu știi. Ce noapte! Două morți Îmi plămădise: cea fericită, blândă și cea hâdă, neagră. Cu greu Îmi deschisei obositele pleoape, cu greu galbena țărână o azvârlii din nas și din amara gură. Nobilu-mi raft cu tomuri Înțelepte se dovedise iar prieten statornic: mă apărase, căzând peste mine, de zidul ce se prăvălea, nevolnic, sub apriga călcare a monstrului de fier
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
unuia care Încărca butelii pe sub mână călcase pe cap un motociclist. Totul se Întâmplase chiar În fața școlii. Când ajunseseră ei, sângele Începuse să se Înnegrească. Mulți dintre ei nu dormiseră nopți Întregi căci, de cum Închideau ochii, li se ivea sub pleoape chipul strivit al mortului și dâra pe care creierii o făcuseră, Împreună cu o bucată de țeastă cu păr negru pe ea, când țâșniseră la zece pași depărtare. În bucata aceea de chică neagră zăriseră sânge Închegat. Vițelul, În goana lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
nicăieri și nu aminteau deloc de veselia băiatului de pe când trăia, mi-au rămas multă vreme În memoria vie și dureroasă, chiar dacă nu i-am zărit decât puțin, căci, de Îndată ce i-au aprins o lumânare la cap, i-au Închis pleoapele și au pus pe ele doi mărunței de metal. Nopți Întregi m-au chinuit ochii aceia. Mă trezeam și intram iară și iară În același vis negru care mă Înspăimânta. Îl vedeam pe Lică În sicriul lui din groapă, năpădit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
răsunau cu neînchipuită limpezime. Mi-am plimbat ochii peste câmpul de ciulini peste care zăpada Înghețată părea suprafața unei mări albe cu valurile Încremenite. Priveliște aproape nepământeană. Deși era noapte, albul zăpezii mă ajuta să văd până departe. Nările și pleoapele dădeau Întruna să nu se mai deschidă, lipite de ger. Am lăsat mănușile să cadă, am proptit degetul gros de la mâna dreaptă pe trăgaci și am Îndreptat țeava cu cătarea Înaltă către cerul gurii. Vedeam cum, cuminte, percutorul aștepta să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
dar cu Îmbucurătoarea perspectivă de a participa la alcătuirea rubricii de sport; am aflat că În vara asta vrăbioii au gușile zbârlite, ceea ce e semn negreșit de iarnă grea; nea Mitu Păcătosul se Îmbolnăvise, abia ieșea din curte până la poartă, pleoapele Îi erau pline de puroi și plângea cu lacrimi mari de singurătate și de apropierea morții; Primarul a convocat o ședință la care trebuia să participe toți consilierii, popa, șeful de post și Foiște, pentru a se stabili cât mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
prăbușise, drept ca o scândură, În zăpada destul de groasă ca să-l ferească, totuși, de lovituri prea puternice. Rămăsese nemișcat, arma Îi sărise de pe piept În față și-i spărsese nasul, din care curgeau, năvalnic, două fire groase de sânge. Printre pleoapele deschise se zărea numai albul ochilor. Piticul rămăsese cu gura căscată și, În timp ce Monstrulică dădea să se aplece asupra camaradului, Începuse să țipe isteric și să ordone Întruna drepți, ca o placă zgâriată, Încât, zăpăcit și el de Întâmplare, soldatul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
un cuib cocoțat În vârful unui stâlp de beton. Vreme de o săptămână vărul purtase peste ochiul drept un bandaj cu care se fălea, ferindu-se să-și arate prea pe de-a dreptul mândria. Maică-sa, de câte ori Îi oblojea pleoapele umflate, vinete și albul ochiului roșu și Împestrițat de schijele fierbinți de pucioasă, nu uita, după ce curăța locul rănit cu ceai de mușețel și după ce-l ungea cu niște vaselină subțire și galbenă stoarsă dintr-un tubuleț, să-i ardă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
se păru mai pașnic și mai liniștit decât apucase vreodată să-l vadă. Toate din jur deveneau blânde și mângâietoare, chiar și durerea pricinuită de suferințele bătrânului se ostoi În sufletul lui Repetentu. Rămase năuc și Încremenit atunci când, tremurând chinuit pleoapele urduroase, umflate și pline de puroi, nea Mitu sparse tăcerea cu un glas tremurat, În care cuvintele se auzeau, totuși, neînchipuit de limpede și de dureros: „Păi, tu nu ești ăla care a murit, băi taică?!”. Suplinitorul Hristu, tată de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
așeze. Foiște părea că se distrează: ― Doi dumnezei zănatici! Știai, Repetentule, că zănatic vine din latinescul dianaticus? Se așezară, după ce neteziseră cu palmele țărâna călduță, măruntă ca un mălai. Înainte să Închidă ochii, Repetentu avu timp să vadă cum, dintre pleoapele lipite ale lui Foiște, care sta Întins pe spate, se scurgeau lacrimi grele ce străbăteau obrazul roșcovan, șerpuiau pe ureche și cădeau În țărâna de sub urzici, scoțând un sfârâit de picătură de ploaie În pulberea fierbinte a unui drum. Repetentu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
și pur abstract? Umbră ești ce se regretă A esențelor din haos Sau mlădie și concretă Ca un vals cântat de Strauss? Te‐ au zărit oglinzi de ape și în ele vraciul spân. El ți‐ a pus un semn pe pleoape și nebun, un benghiu pe sân. Pari zidită din greșeală, Că genunchii prea cuminți Cu îndemnuri și sfială Îi tot tulburi și alinți. Soarele, pe umeri clari, Când s‐ apleacă și te‐adastă, Îți tot pune icusari, Să fii mândră
Cuvinte despre poeți şi poezie. In: OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
de Cezar I vănescu, ediție alcătuită de Mircea Coloșenco, Ed. Opera Magna, Iași, 2008) ÎNCHINARE când acasă mort ți‐oi veni ție tu să nu te sperii, să nu plângi, ochii tăi, oglinzi de Veneție, tot de nevenirea mea adânci, pleoapa ta cea albă ‐ vineție s‐ o cobori și sufletul să‐ți strângi, când acasă mort ți‐oi veni ție tu să nu te sperii, să nu plângi pleoapa ta cea albă‐vineție s‐ o cobori și sufletul să‐ ți strângi
Cuvinte despre poeți şi poezie. In: OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
nu plângi, ochii tăi, oglinzi de Veneție, tot de nevenirea mea adânci, pleoapa ta cea albă ‐ vineție s‐ o cobori și sufletul să‐ți strângi, când acasă mort ți‐oi veni ție tu să nu te sperii, să nu plângi pleoapa ta cea albă‐vineție s‐ o cobori și sufletul să‐ ți strângi! tu, cămașa lui Hristos, cămașă, ca‐ntr‐un leagăn iară să mă culci, ca pe pruncii negrăiți mă‐nfașă tot în alintare și în giulgi, Maica mea de
Cuvinte despre poeți şi poezie. In: OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
mai vine? Ce privești din scutec treaz Să‐ți duci mâna mititică Peste ochi, peste obraz? Ori de‐ un fraged gând ți‐i frică Nani - nani ... prunc sărac, Cu ce cântec să te‐mpac? Fă ‐ ți în liniștea de - aici Pleoapele mai mici ... mai mici ... Stânjenei, și crini, și nuferi Nu ți‐ i dat prin ani să strângi. Dormi ... vei învăța să suferi, Dormi, veți învăța să plângi. Liu‐ liu ... liu‐liu ... mugur mic, Suntem slabi și de nimic. Dormi cuminte
Cuvinte despre poeți şi poezie. In: OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
Români” - aprilie 1908. MAMEI Astă seară simt în mine Clocotind trecutul mort; Lacrimi, visuri, tot amarul Ce în gând și‐ n suflet port. Astă seară moartea rece Mi‐e atâta de aproape ... Ca și lacrima ce‐ mi trece Arzătoare printre pleoape . Obosit de râsul farsei și scârbit de plânsul dramei, Văd cum alb din întuneric Se desprinde chipul mamei. Numai ea pricepe zborul Sufletului meu, ce strâns‐a Într‐ o lacrimă tot dorul De‐ a fi iarăși lângă dânsa. și de ce
Cuvinte despre poeți şi poezie. In: OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
dintre ei care părea să aibă cel mai mult curaj, spuse: — Stăpâne Mitsuharu, e îngrozitor... nici nu îndrăznesc să aduc vorba... Și-și ridică mâneca dreaptă, pentru a-și ascunde lacrimile. Ceilalți doi nu plângeau, dar nu-și puteau acoperi pleoapele umflate. — S-a întâmplat ceva? Mitsuharu era cu desăvârșire calm, iar cei trei își reveniră repede. Parcă s-ar fi așteptat să se confrunte cu focul, dar nu vedeau decât apă. Mitsuharu le observă ochii umflați, dar el, unul, rămase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
cuvânt simplu era un talisman. Detașarea ar fi putut părea o calitate nu prea impresionantă, dar era misterul pentru care putea domni astfel. Nervozitatea, amăgirea, atașamentul, îndoiala, urgența - legăturile de tot felul erau tăiate, într-o clipă, de cele două pleoape ale lui și dormea cu mintea la fel de goală ca o foaie de hârtie albă. Și, de asemenea, se putea trezi într-un moment, complet lucid. Dar detașarea nu era destinată numai ocaziilor când lupta cu iscusință, iar planurile i se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
sfărâmă sub greutatea trupului său masiv, parcă exprimându-i uimirea. Hidekatsu, care era ful lui Nobunaga, fusese adoptat de Hideyoshi. — Bun venit? Bun venit cui? întrebă în continuare Katsuie. — Păi, Domniei Voastre, desigur. Hanshichiro își acoperi fața cu evantaiul, râzând. Pleoapele și gura adversarului său tremurau necontrolat, așa că nu-și putea stăpâni zâmbetul. — Mie? A sosit să-mi ureze bun venit mie? continuă să mormăie Katsuie în sinea lui. — Mai întâi, aruncați o privire scrisorii, stăpâne, îi ceru Hanshichiro. Katsuie era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]