4,003 matches
-
tun, dar perioadele erau scurte, și, și! adică nu-l ținea mult beția, dar nici pauza nu mai era de luni, ci de săptămâni... Devenea rigid, și distrugea tot, ca un golem al cărui secret nu-l știam ca să-l potolesc... "Atunci te lovea?!" De fapt nu mă lovea decât foarte rar, dar mă amenința și nu știam niciodată dacă într-o bună zi n-o să mă desfigureze sau chiar o să mă omoare!" Și nu există remediu la acest gen de
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
până la urmă. Dar nu-mi sugerase această idee, că, adică, totul o să se aranjeze într-o zi, când fusesem angajat în uzina unde lucra el. Atunci totul părea pierdut pentru mediocra și comuna lui mândrie. Valurile existenței mele s-au potolit și zeitatea care domnește acum în viața mea este Silvia, care mă vizitează aproape în fiecare zi. Spaima care mă chinuise în marea mea criză de singurătate din închisoare, când gândisem că în conștiința fetiței sensul de nevinovăție al condamnărilor
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
nu ar fi împins deasupra mereu alți munți și alte platouri. Vânturile de pe Acheron duceau o luptă necruțătoare cu lumea care le-a dat naștere. Nimeni nu avusese cutezanța de a le tăgădui stăpânirea întreagă a văzduhului, de a mai potoli încrâncenarea furtunilor de nisip, de a se împotrivi vijeliei, până, la venirea oamenilor. Aceștia anexaseră Acheronul, iar ei nu revendicau această planetă sub forma actuală (o priveliște infernală de stânci cu forme chinuite și de nisip, abia vizibile printr-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
nu reușesc să intre. ― Ca un vierme, replică fratele ei, scoțând limba. Ea îl îngână. ― Ți-e necaz, ți-e necaz. El întinse mâna să-i piște limba și ea țipă de spaimă, aruncându-se îndărătul unui analizator de filoane. ― Potoliți-vă, porunci Anne Jorden cu un glas în care era mai multă iubire decât supărare. Stați și voi locului două minute măcar, da? Nu mai este mult. Ne întoarcem curând la Hadley și... ― Dumnezeule! Russ Jorden se ridicase pentru a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
câțiva ani buni. Cei care trăiesc acolo au experiență și dispun de un material fiabil. Poate că n-au terminat încă reparațiile, dar tăcerea lor dă de gândit unor persoane. Trebuie să vedem ce-i acolo. Numai așa se mai potolesc spiritele. Probabil că vor rezolva problemele pe care le au acum, până la sosirea ajutoarelor, și că expediția asta nu va fi decât o pierdere de timp și de bani, dar trebuie să facem ceva. Nu era nevoie să intre în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
încărcătoare, creatura se îndepărtă, învârtindu-se, spre lumea inospitalieră de care încercase să fugă. Ripley se uită la ea până când ajunse o pată, un punct pe care-l înghițiră norii lui Acheron. În buncăr, aerul formă câteva vârtejuri, apoi se potoli. Sistemele de reciclare de pe Sulaco lucrau la înlocuirea oxigenului pierdut în spațiu în ultimele momente ale luptei. Bishop nu-i dăduse drumul lui Newt. Din trunchiul secționat atârnau niște organe interne artificiale și niște cabluri sfârâitoare. Pleoapele se deschiseră și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
da ocol mesei, și, când vă spun numele, sau vă arăt cu degetul, spuneți-vă părerea, sau faceți propuneri în legătură cu această situație. Era evident o persoană care avea să fie prima pe această listă a părerilor directe; și Gosseyn, după ce potoli protestele împotriva acestei pierderi de timp, îl numi: - Președintele Blayney? spuse el. Șeful ales al continentului Americii de Nord spuse: - Mă aflam din nefericire, singur în biroul meu când am simțit acea senzație ciudată. Și, în momentul următor, m-am trezit în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
dracu’!“. Inevitabil, semințele aterizau în capul țiganilor aflați cu un rând mai în față și, printr-o logică pe cât de simplă, pe-atât de previzibilă, începea bătaia, cu flegme, pumni în gură și picioare sau șurubelnițe cărăbănite pe sub scaune. Ne potoleam doar când năvăleau portarii cu lanternele, înjurând de mama focului, sau dacă se punea de-o urmărire de mașini pe ecran. Dar unde erau fetele? Nicăieri și peste tot. Mașinăriile astea de distrus prieteníi, numai zâmbet în sarafanele lor descusute
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
sfârcul mic și negru ca boala mea, și mi-l așeza între buze. Închideam ochii, și cred că-i închidea și ea. Timpul parcă trecea mai repede, nu se-auzeau decât trandafirii foșnind. Serile se mișcau și ele, dar altfel, potolite în lumina lăptoasă a sufrageriei. În jurul mesei se-adunau bunică-mea și prietenele ei de tabinet, toate pudrate, demne, cu părul flambat violet ca flacăra de aragaz. Încingeau partide grele, pe monede de cincizeci de bani. Și pe ele le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
fierte de transpirație, ca niște pâinici necrozate. Și mă mai sâcâia și chestia de pe ecran, obraznică, fără sens. Ce vroia Mihnea? „Hai că venim. Pregătește un vin, o țuică, ceva.“ Am sărit în haine, lumea afară începuse să se mai potolească, nu mai auzeai voci și nici lanternele nu mai clipeau. Am închis și calculatorul, cu tot cu mesajul ăla tâmpit, fără să știu dacă Maria apucase măcar să-l citească. Lepidopteros mi-a urat noapte bună, înainte să se retragă în întunericul monitorului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cred: un polițist mârlan, tâmpit, cu simțul umorului sau bine-documentat? Maria nu suferea să i se spună așa. Doar eu și cu mama ei îi știam porecla din școala generală (probabil și restul clasei a patra). „Gura, Penciule!“, l-a potolit Rapotan. „Fără completări!“ „Da, să trăiți!“ „Să trăim, să trăim...“, am fost și eu de acord, „Da’ cum au căzut toți pereții ăștia, că azi-noapte era totul întreg...“ „V-am spus că eu pun întrebările aici. Reluăm. Așadar: cum credeți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
pentru a fi pregătit. Am ocolit ambulanțele și l-am urcat pe Brutus la etaj; parcă duceam o servietă cu păr. I-am pregătit un bol de lapte și mi-am spălat fața cu valuri de apă rece. Se mai potolise și durerea, Rapotan strânsese profesionist, cu măsură. Urmele dispăreau repede, până să ajungi la doctor și să te vaiți; rămânea doar umilința. Nici eu nu stăteam însă cu mâinile în sân. Am scos Polaroidul din dulap și i l-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
fugă. Ăștia care urcau erau noi, tineri, puși pe fapte mari. Nu-și imaginau cum merge treaba în afara Bucureștiului. Îi păcălise Regia că se taie multe amenzi acolo și primesc și bonificație la salariu. Degeaba le explica șoferul să se potolească, insistau să vadă biletele sau abonamentele. În general, muncitorilor nu le face plăcere să-i bați la cap; când ies din tură, cu-atât mai puțin. Dacă se nimerește și tura de noapte, îi găsești extrem de indispuși. Așa începea prăpădul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
la suprafață. Plictisiți să tot aștepte, sătenii s-au gândit să-i dea o mână de ajutor: au scos furcile și topoarele din șoproane. Așa a început iar bătaia între cele două clanuri. De atunci, lucrurile nu s-au mai potolit. Lună de lună, jandarmii își făceau de lucru prin Moroieni, luând declarații de la agresori. Ancheta începea dimineața și ținea ore în șir. Totul se termina simplu și amical, cu o țuică la birtul comunal, după care jandarmii săreau în camionetă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ștergătoarele, cu-atât se întinde mai tare). Cutuma „căprăriei“ le amintește poate unora de mai ’68, din maldărele de lăzi și fiare contorsionate răsar fesurile studenților și zâmbetul pistruiat al lui Cohn-Bendit, leviere, cărți și cocktailuri Molotov, dar lumea se potolește repede, revoltele de stradă se înmoaie la un kilogram de bere și, a doua zi dimineața, nimeni nu-și mai amintește nimic. Procedeul merita exportat: promovat la Viena, Paris sau Amsterdam (locurile preferate ale Mariei, care concurau cu Bucureștiul meu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
un tip șmecher și bărbos, pe nume Tănase (nici o legătură cu artistul interbelic de comedie). Bărbosul intervenea mereu către sfârșitul concertului, fie înainte de ultima piesă, fie la orice încercare de bis, lăsând cortina, stingând și-aprinzând luminile și căutând să potolească sala: „Nu-mi faceți probleme, vă rog!“, „Liniște!“, „Să plecăm în ordine acasă!“ Sala urla: „Uăăă!“, „Tănase-Porcu’!“, „Ieși afară!“, în timp ce apăreau oamenii de ordine și cei de la Iris țipau după cortină în microfoane: „Noapte bună, prieteni!“, înainte să se taie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
-ți intră-n plămâni. Se cheamă praf.“ Cezar s-a uitat la Mihnea, apoi a sărit de pe scaun și-a început să strige după ospătăriță: „Băi-băi, șterge ma-masa, că-că mă-mă dau la tine!“ „Stai, mă, cuminte.“, l-a potolit Mihnea. „N-am venit aici să facem scandal.“ Ospătărița s-a apropiat cu șervetul în mână, pregătindu-se să curețe praful sau să-l plesnească pe Cezar. Am întâmpinat-o cu grijă, evitând conflictul: „Domnișoară, vroiam să vă rugăm să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
masa. „Că-cățea!“, a șuierat Cezar, doar pentru el. Am dat pe gât ultimele resturi de bere și-am recuperat niște cipsuri de la masa vecină. Tocmai se ridicaseră oamenii, era păcat de ele. „Ce mai face, mă, frate-tu?“, l-am potolit pe Cezar. „S-a, s-a dus în Spa-spania, să vi-viziteze o crescă-cătorie de-de vaci.“ „Avem și noi. Se cheamă ferme.“, i-a tăiat-o Mihnea, fără să ridice privirea. „Su-surpriză!“, a izbucnit Cezar, arătând entuziasmat spre televizor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cărți și niște reviste „Almanahul Flacăra“. Cineva aranjase totul cu gust și perseverență, ca înainte să ieși la pensie. Până și perdeluțele fâlfâiau cuminți pe calorifere. „Ce naiba e-aicea la voi?“, mi-a șoptit Mihnea. „Muzeul Satului?“ „Ușor.“, l-am potolit. „Eu am adus violetele.“ „Aoleu, dom’ profesor, m-ai terminat cu asta! Dacă știam, îți împrumutam și eu niște mărar din grădină.“ „Nu fi tembel. Și închide ușa, poate ne-aude cineva.“ De data asta, m-a ascultat. I-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
mai mari, pe unele ghiceam începuturi de chelii sau smocuri răzlețe de păr, dar tot costumele dominau imaginea, ca într-un film cu mafioți. Nu erau deloc detaliile pe care mi le doream. La un moment dat, costumele s-au potolit, fiecare și-a ales un scaun și s-a instalat pe el, încetinind cascada de gesturi și sunete. Hârtiile au încremenit, iar dosarele au fost împinse departe, într-o extremitate a mesei. Se vorbea încă, dar parcă pe-o singură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
să adormi: ungurii veneau la două noaptea, austriecii la cinci și la opt dimineața. Treceau tot trenul prin zeci de lanterne, uneori urcau și câini polițiști. Abia ațipeai după toată povestea, și-apăreau ăilalți; parcă vorbiseră între ei. Când se potolea și ultimul val și vroiai să pui în sfârșit capul pe pernă, te anunța nașul că trebuie să cobori: urma Viena. „Recuperăm la hotel.“, i-am consolat. Nu mă vedeam deloc un erou al nopților nedormite; dimpotrivă, insomniile forțate aveau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
e posibilă. Trebuie doar s-o alegem pe cea corectă.“ „Da’ mă mai freci mult cu algoritmii tăi? Tu nu poți să gândești și singur?“ „Vrei sau nu să-ți zic?“, mi-a retezat-o Mihnea. „S-auzim.“, l-am potolit. „Unu. Paul ești tu.“ „Cum?“, am râs, sprijinindu-mă de umărul Mariei. „Simplu. Toate datele, persoanele și-ntâmplările lui Paul îți aparțin. Scrisorile lui sunt scrisorile tale. Adina Gheorghe e-o fostă iubită de-a ta, care te-a părăsit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
-i dau un bobârnac. M-am răzgândit în ultima clipă și l-am strecurat într-un coș de gunoi. După încă trei pași, m-am oprit în dreptul ușii Mariei. Am pus mâna pe clanță și-am apăsat. Căldura se mai potolise, sângele se răcorise la loc, temperatura se echilibrase ca atunci când te speli cu apă rece după ce-ai stat afară-n ger. Înăuntru, nimeni. Patul era făcut, iar veiozele de pe noptiere schimbate. Am ridicat privirea: tablourile nu arătau la fel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
trebui să fie.“ „Nu în toate.“, s-a apărat Mihnea. „I-ar face repede Uniunea niște articole de dicționar, cu mutra de la douăzeci de ani, când arăta bine. Ca Eminescu.“ „După care?...“, m-am interesat. „După care lucrurile s-ar potoli. Nu s-ar mai interesa nimeni. Cel mai mare scriitor român în viață ar lua o binemeritată pauză. Iar Uniunea ar trebui să găsească pe-altcineva. Cineva nu foarte deștept, dar care să-i țină ocupați pe ceilalți. Un înlocuitor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
patinează biscuiții...“ „Nimic nu mai poate fi oprit...“ Tonul suna ciudat, vocea distorsionată: când milă, când frică, apoi iar furie și siguranță. Ceva nu era în regulă. „Să-i dau una?“, s-a interesat Mihnea. „Mai lasă-l.“, l-am potolit. „Să-și termine întâi criza.“ „Păi tocmai de-aia!“, a insistat Mihnea, rotind sacoșa. M-am pus între el și prizonier. „Povestea!“, a spumegat scriitorul, dintr-odată agitat. În câteva secunde, îi pierise tot entuziasmul. Tremura cu tot cu scaun. „Dați-mi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]