5,495 matches
-
mea m-a jignit, a dat aripi nesocotințelor mele, m-a împins să-i arăt, îndrăzneală nerușinată!, că nu-mi păsa de autoritatea lui. Or, așa ceva un om ca el nu putea să-mi ierte. Înțeleg foarte bine asta. Îi reproșez tatei numai faptul că nu și-a dat seama cât de simplu putea să rezolve totul: dacă dorea să spună „alb”, ar fi fost de ajuns să spună „negru” pentru ca eu să mă decid pentru culoarea albă; după cum dacă nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
în povestea cu scrisorile, eram convins că lunganul scornise totul ca să râdă de mine, să mă jignească, dar în mod curios ea topise aproape întreaga mea înverșunare împotriva tatei. Îi înțelegeam chiar dezamăgirile legate de mine și nu-i mai reproșam decât faptul că se lăsase pus în lanț de Luchi, în loc s-o țină la respect, pe post de menajeră, culcându-se cu ea când avea chef, ca un stăpân. Auzindu-mă plângând, bărbatul din patul de la fereastră a scos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
ca să ne distrăm pe seama bietului bătrân care intra imediat în panică. Și multă vreme am râs cu o bucurie neroadă, auzindu-l cum ne certa. Până într-o zi când bătrânul a împietrit între mașini și nu ne-a mai reproșat nimic. Atunci n-am mai râs. L-am silit pe cel care luase bățul să i-l dea orbului înapoi și, pentru că n-a vrut, l-am bătut măr. A fost unul din puținele momente în care a învins în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
e plecată. M-a lăsat singur. E ceață, seară? Uneori se aude câte un autobuz trecând. Apoi liniște. O pâclă umedă învăluie zidurile și copacii. Ieslea e rece. Christos se naște mort. 25 decembrie Fratele Augustei a venit să-mi reproșeze că o neglijez. I-am zis: „Nu e nevoie să fii mitocan. Reputația pe care o ai în privința asta îți ajunge”. 26 decembrie Azi noapte am adormit cu lumina aprinsă, citind. M-am trezit târziu, spre dimineață, când ferestrele începeau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
că sunt indiferente. Or, Dumnezeu e ca marea, ca vântul și ca pietrele. De ce l-aș învinovăți pe el pentru un rău al meu, care a existat în mine, care s-a copt în mine. Cel mult i-aș putea reproșa că m-a creat cum sunt. Nici destinul nu pot să-l acuz. Surditatea destinului e desăvârșită. Nu mai rămân decât eu, să-mi pun pe masă vinovățiile, să le disec, ca pe niște animale cărora le desfaci măruntaiele ca să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
să îndoaie și să roadă fierul. Am vrut să mă apropii, să privesc mai bine și am descoperit cu groază că nu mă mai puteam mișca. Gleznele mele erau cuprinse de iarba care creștea în jurul meu. 14 Mi se poate reproșa, bineînțeles, că sunt un monstru de subiectivitate; că sunt un caz monstruos de egoism. Și nu țin să evit acest reproș. Așa este. Nu m-a interesat niciodată cu adevărat sensul universului și, ca să fiu sincer până la capăt, îmi vine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
sclav, copleșindu-mă cu dragostea lor necruțătoare și nelăsându-mă nici să respir, Marta mi-a dat o libertate deplină. M-a lăsat totdeauna să fac exact ce doream. Mă primea cu brațele deschise la orice oră, fără să-mi reproșeze decât cel mult printr-un zâmbet absențele. „Bine că ți-ai adus aminte de mine”, spunea. Atât. Era femeia care-i trebuia unuia învățat să-și ducă destinul ca pe un bagaj. Nu trebuia să născocesc scuze sau pretexte, mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
că o pierdusem, din câte înțelegeam, pe Marta. Simțeam în ea un fel de ostilitate - auzise de Laura? se lămurise că n-o iubeam? nu-mi ierta lașitatea?, dar n-avea rost să mă cert cu ea. Nu i-am reproșat nici când, lungindu-se într-un târziu lângă mine în pat, s-a întors cu spatele, încercând parcă să mă țină la distanță. Afară se auzi un nou tunet. Apoi altul. Apoi un muget îndepărtat. „Cerbii?” am întrebat. „Da, cerbii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
putere să fugi, nu mai ai dorința să fugi. Eu cred că lucrurile nu stau așa. Dacă nu mai ai putere să bei e și pentru că nu-ți mai e de ajuns de sete. Și, la drept vorbind, asta-mi reproșez. Că atunci când puteam merge nu mi-a fost de ajuns de sete. Că am avut forța să renunț. Îmbătrânisem, domnule. Când omul e cât de cât tânăr, în ciuda anilor, e slab în fața dorințelor. N-are puterea să renunțe, cedează în fața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
zâmbind, dar nu vroiam să întorc ochii de la perete. Apoi am luat o foaie de hârtie și am început să scriu. Vroiam să-i las un bilet pe masă și să ies fără să mă uit la ea. „Mi-ai reproșat că mă duc în sala cu oglinzi, că trăiesc în minciună. În felul acesta m-ai jignit. Îmi pare rău, dar nu pot să ți-o iert. Ar fi trebuit să știi că eu nu sunt făcut pentru vanități mărunte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
nu pot să regret că nu m-a mulțumit să cioplesc cruci într-un atelier oarecare, că mi-a fost silă de mediocritatea mea. Pot să regret numai că am vrut să renunț la ea prin orice mijloace. Nu-mi reproșez că n-am căutat pământul făgăduinței în ceea ce aveam, ci că l-am căutat într-un deșert. Tocmai de aceea mă pomenesc uneori vorbind cu guzganii: „Când va veni furtuna, vă voi lăsa trecutul meu, hămesiților. Sfârtecați-l. Devorați-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
totdeauna, până aproape de pământ. Până și Victor ieșise din absența lui și se apropiase. Siminel i-a făcut loc între ei. Filip a rupt primul tăcerea. „Glumiți, domnule scluptor”. „Ba nu glumesc deloc”, i-am răspuns. Așteptam să-i aud reproșându-mi: „Bine, domnule sculptor, se poate? Dar ce suntem noi, copii?” După care în mod normal trebuiau să vină alte întrebări, alte curiozități: „Totuși sala există, nu? Atunci care e rostul ei? Și Francisc care stă ca un... păzind un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
iau spre pădurea de sălcii, cineva mi-a strigat: „Nu pe-acolo, pe aici”. Era tata. Avea buzele vopsite cu roșu și făină pe față. „Ți-am spus, băiete, că trebuie să te lași domesticit. N-ai vrut”, mi-a reproșat el cu tristețe în glas. Am vrut să-i explic că partea proastă nu era că nu mă lăsasem domesticit, ci că văzusem și în dragoste o cușcă. Și pe el îl iubisem, dar... Tata dispăruse însă între timp. Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
gesturile mecanice ale fetei care spăla paharele la bodega de lângă gară și vorbele bețivului cu care stătusem la masă: „Viața e mai necruțătoare decât justiția, ea nu iartă”. Viața? Îi cerusem prea mult sau îi dădusem prea puțin? Ce-mi reproșa? Încercam să găsesc un răspuns la această întrebare când Domnul Andrei s-a furișat cu mii de precauții ca să-mi șoptească, grăbit, o veste rea: instigat de Mopsul, Anton constituise un tribunal care-mi intentase proces. Eram învinuit de două
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Și de ce-ai venit să mi-o spui?” „Pentru că vă simpatizez”. Bănuisem totdeauna că un om care iubea câinii atât nu putea fi în întregime rău. „Dacă m-ai simpatiza într-adevăr, n-ai executa această mârșăvie”, i-am reproșat calm. Dar Hingherul a ridicat din umeri. „Dumneavoastră care ați cunoscut autoritatea, știți ce înseamnă. Când v-au trimis la școala de corecție, a trebuit să vă supuneți. Când v-au condamnat la închisoare, a trebuit să mergeți într-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
cult decât noi, iar piesele nu le avea toate. Ei aveau piesele, dar nu aveau schema jocului. Și pe urmă, noi - Încă o dată - eram mai capabili. Îmi aminteam o frază pe care mi-o spusese Lia la munte, când Îmi reproșa că am făcut un joc urât: „Lumea e ahtiată după planuri, dacă-i oferi unul, se aruncă asupra lui ca o haită de lupi. Tu inventezi, și ei cred. Nu trebuie să stârnești mai mult imaginar decât există“. În fond
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
puse plicul în geantă. În taxiul care o ducea la gară se întrebă de ce luase rezultatele de fapt. La ce avea să-i folosească să știe? Dacă era Laurence, avea să se simtă vinovată; dacă era Jack, avea să-i reproșeze toate ocaziile pe care le ratase. Poate ar trebui pur și simplu să rupă plicul în bucăți? Poate că ar fi mai bine să nu știe niciodată. Copilul ar fi numai al ei. Ca o confirmare, simți o lovitură puternică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
viața. Nu a vrut să facă acest lucru, a ales varianta astălaltă, copilul, un băiat, îl cheamă Alexandru. Și m-a căutat, deci m-a vizitat, patru ani de zile. Din punctul ăsta de vedere, n-am nimic să-i reproșez, că o respect și-o înțeleg. O-nțeleg și... faptul că familia mea a accelerat procesul rupturii, că, până la urmă, oricum ar fi intervenit, fiindcă timpul este foarte îndelungat care-l am de petrecut aici și, în afară de ceea ce vedem pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2286_a_3611]
-
a dus la spital. Întors acasă, am vrut iar și am luat 175 de pastile, sperând să-mi fie fatale. Nici acum dumnezeu nu a vrut să mor fără să ispășesc păcatele. A urmat o ceartă foarte serioasă cu păun reproșându-i că m-a salvat. Îmi părea rău că sunt în viață. Acum gândesc altfel și am început din nou să înot în râul vieții. În ce privește declarațiile date de noi încercând să minimalizăm gravitatea faptei, pur și simplu ne-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2286_a_3611]
-
dat cu sapa, când ai prășit tu acolo, aia e o valoare. Aveam o soție, aveam un copil, dădeam acolo. M-am căsătorit când am venit din Italia, în ’81, când am fost adus. Într-una din seri, mi-a reproșat: „Băi, unde tot umbli tu noaptea? Unde tot asta, nu mai ai și tu casă?“ - „Bine, mă, lasă că mâine seară te iau și pe tine să vezi unde“. Și-am îmbrăcat-o conform legilor în rigoare. Noaptea următoare, undeva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2286_a_3611]
-
futurist, dadaist și, mai tîrziu, suprarealist, pentru ca, ajuns în Franța, să le decanteze în tonurile „clasice” ale unui umanitarism panteist. Umbra simbolistă, nostalgic-estetizantă și intimistă, „pillatiană” și provincială, îl va însoți însă multă vreme - ea îi va fi de altfel reproșată în momentul rupturii față de colegii avangardiști de la unu, după intrarea în Societatea Scriitorilor Români, după angajarea ca funcționar la Direcția Presei și după colaborarea cu Ion Pillat... Atît Fundoianu, cît și Voronca sînt niște „călători” și niște exilați, destinele lor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
dezorientat, ordinea în haos” („O antologie a poeziei noi“, în Cuvîntul liber, seria II, an II, nr. 10, 7 martie 1925). Avînd un bun comerț cu tradiția vie și cu valorile clasice, autorul - adept al unui organicism estetico-lingvistic aproape maiorescian - reproșează uneori autorilor moderni, lui D. Anghel de pildă, spiritul imitativ și unele „cuvinte cam prea străine limbii”. Articolul polemic din 1914 despre „Mișcarea contimporană poetică“: „...anume neologisme și elemente de comparație și alegorii, cîteva corăbii, de pildă, porturi, rade, niște
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
se sustrag infuziei de lirism (romanul social al lui Rebreanu, romanul «experimentalist» și analitic etc.), așa încît o ipotetică istorie a prozei poetice ar putea acoperi imens din teritoriul prozei interbelice” (Zamfir, Poemul..., ed. cit., p. 255). I-am putea reproșa însă criticului faptul că „excepțiile” menționate reprezintă de fapt... tocmai regula canonică a romanului interbelic. În articolul „Jurnalist și romancier“ (Contimporanul, anul V, nr. 70, noiembrie 1926), poziția estetică a lui Ion Vinea este mai limpede precizată. Pornind de la o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
pretindeau a-l restaura (și față de care avea profunde afinități). Într-o conferință inclusă în volumul Sufletul latin și literatura nouă, apărut în 1922 la Editura Casa Școalelor („Poezia orașelor“, pp. 5-85), dar redactată și prezentată înainte de război, profesorul le reproșa novatorilor francezi postsimboliști exclusivismul tematic: „A te mărgini — cum spuneam despre paroxiști și dinamiști — să cînți vieața din uzine sau porturi etc., înlăturînd sau reducînd la ceva accidental alte teme — sentimentul naturei, lirismul izvorît din aprofundarea unor emoțiuni intime — e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Evreinof, în românește de F. Brunea” (direcția de scenă — Sandu Eliad, plastica — M. Iancu, muzica — H. Schwartzman, dansurile — D. Constant, regia — Felix Florian). Costumele realizate de Marcel Iancu vădeau un interes special pentru Commedia dell'Arte. I s-ar putea reproșa manifestării o anume (conformistă?) lipsă de imaginație insurgentă. Oricum, din rîndul participanților nu au lipsit nemulțumirile, mergînd pînă la disidențe interne. Ele vor fi precipitat - deși nu pare, să fi fost singura cauză - ruptura dintre grupul Contimporanul și grupul Integral
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]