33,140 matches
-
Mai târziu, când otomanii au invadat Otranto, scopul sultanului Mahomed a fost reunificarea Imperiul Roman pentru prima oară după 751. Hagia Sophia, catedrala construită de Iustinian cel Mare, a fost convertită în moschee imperială, ca și multe alte biserici și mănăstiri. Drepturile ne-musulmanilor au fost garantate de sultan, iar continuitatea și stabilitatea comerțului a fost asigurată. Constantinopolul era în momentul cuceririi otomane un oraș care nu își revenise complet după jeful suferit în timpul celei de-a patra Cruciade și după
Propășirea Imperiului Otoman () [Corola-website/Science/324647_a_325976]
-
(sfârșitul secolului al XI-lea-începutul secolului al XII-lea) a fost un călugăr din Ordinul benedictin. s-a nascut probabil la Canossa. El a fost acceptat către anul 1090 în mănăstirea Sant'Apollonio din Canossa, unde va deveni mai tarziu abate. Pe parcursul vieții sale, el a compus câteva scrieri în limba latină, printre care "Enarratio Genesis", operă de factură religioasă în 368 de versuri, și "Vită Mathildis" sau "Acta Comitissae Mathildis
Donizone de Canossa () [Corola-website/Science/324695_a_326024]
-
asigurat adăpost la Roma în 738. Hilderic l-a înlocuit la conducerea ducatului, însă a fost asasinat de către Thrasimund al II-lea, revenit la putere, în 740, care la rândul său a fost silit în 742 să se retragă la mănăstire de către regele Liutprand, care, reobținând puterea asupra ducatului prin forța armelor, l-a încredințat lui Agiprand. Până la moartea regelui Liutprand (744), Spoleto a fost mai sigur în mâinile puterii centrale de la Pavia, astfel încât următorii ani au trecut într-o atmosferă
Ducatul de Spoleto () [Corola-website/Science/324678_a_326007]
-
Spoleto de la 724 la 745, deși în două rânduri a fost îndepărtat de la putere de către regele Liutprand. Thrasimund a obținut conducerea ducatului de Spoleto ca urmare a depunerii tatălui său, Faroald al II-lea, pe care l-a trimis la mănăstire. În 737 sau 738, Thrasimund a cucerit Gallese, rupând astfel punctul de comunicare dintre Roma și Ravenna. Papa Grigore al III-lea s-a oferit să plătească pentru retrocedarea Gallese și să încheie un tratat cu Thrasimund, care l-ar
Thrasimund al II-lea de Spoleto () [Corola-website/Science/324717_a_326046]
-
Grigore al III-lea, papa Zaharia în 742 și, în schimbul promisiunii de a-i retroceda cele patru orașe, s-a aliat cu romanii, forțându-l pe Thrasimund să se retragă încă o dată. Thrasimund a fost capturat și închis într-o mănăstire, iar poziția de duce de Spoleto a fost preluată de Agiprand, nepotul de frate al lui Liutprand însuși. Noul duce de Benevento, Godescalc, care a preluat acel ducat fără consimțământul regal și care continua să îi acorde sprijin lui Thrasimund
Thrasimund al II-lea de Spoleto () [Corola-website/Science/324717_a_326046]
-
Guaimar I (de asemenea, "Waimar", "Gaimar" sau "Guaimario") (n. cca. 855 - 901) a fost principe longobard de Salerno de la 880, atunci când tatăl său a intrat la mănăstirea de Montecassino în luna august. Părinții lui Guaimar erau principele Guaifer de Salerno și Landelaica, fiica principelui Lando I de Capua. Din 877, el a fost asociat la domnie de către tatăl său, o practică ce se instituise odată cu dinastiile anterioare
Guaimar I de Salerno () [Corola-website/Science/324738_a_326067]
-
lui Guaimar I, o facțiune de napolitani prezentă în oraș s-a revoltat, fiind sprijinită de ducele Athanasie de Neapole, însă cei doi Guaimar au reușit să o reprime, după care, ca și tatăl său, Guaimar s-a restras la mănăstirea San Massimo, întemeiată de Guaifer în 900 sau 901, și a murit la puțină vreme. Cronicile contemporane îl descriu în termenii unui despot și se pare că el nu ar fi fost popular.
Guaimar I de Salerno () [Corola-website/Science/324738_a_326067]
-
o contribuție financiară majoră pentru cheltuielile necesare acestora. Ida a fost mereu activă din punct de vedere religios și caritabil. Moartea soțului ei i-a asigurat o avere considerabilă, pe care a utilizat-o pentru proiectele sale de a întemeia mănăstiri, printre care: Ea a păstrat corespondență cu Anselm de Canterbury, iar unele dintre scrisorile acestuia către Ida s-au păstrat. Ida s-a stins din viață la 13 aprilie 1113, care a rămas data la care este onorată ca sfântă
Ida de Lorena () [Corola-website/Science/324742_a_326071]
-
dintre scrisorile acestuia către Ida s-au păstrat. Ida s-a stins din viață la 13 aprilie 1113, care a rămas data la care este onorată ca sfântă. Potrivit tradiției, locul în care se află înmormântată ar fi cel de la mănăstirea din Saint Vaast. Moaștele sale au fost strămutate în 1669 la Paris, iar din 1808 la Bayeux. Istoria vieții sale a fost scrisă de un călugăr contemporan de la abația din Saint Vaast. De asemenea, Sfânta Ida este venerată și în
Ida de Lorena () [Corola-website/Science/324742_a_326071]
-
mențină noul principat sub stăpânirea salernitană. În acest context, Guaifer s-a căsătorit cu Landelaica, fiica lui Lando I de Capua, cu care a avut un fiu, viitorul Guaimar I, care i-a și succedat. În 865, Guaifer a întemeiat mănăstirea de la San Massimo, unde el și urmașii săi au fost înmormântați, iar în 868 a oferit acesteia numeroase proprietăți și subsidii. În pofida statutului său de principe creștin, el nu s-a aflat mereu în război cu musulmanii și, potrivit cronicarului
Guaifer de Salerno () [Corola-website/Science/324737_a_326066]
-
în război cu musulmanii și, potrivit cronicarului Erchempert, chiar le-a acordat acestora "foedus" la un moment dat. Cu toate acestea, sarazinii i-au asediat cetatea de reședință în 871-872, fiind respinși. Guaifer a fost nevoit să se retragă la mănăstirea din Montecassino în 880, unde a murit la puțină vreme.
Guaifer de Salerno () [Corola-website/Science/324737_a_326066]
-
organizat satele prin așezarea lor la linie, desființându-le ca titulatură și amplasare, reunind locuitorii pe vatra satului Ciocârlani. În anul 1771, la Petersbourg , C.M. Roth a publicat o harta a Munteniei care cuprindea munți, ape, păduri, orașe, sate și mănăstiri. Satul Drăgănești apărea cu 170 gospodării și era indicat alături de alte sate din jur: Târnava de Sus, Târnava de Jos, Flamanda, Prunaru, Răsucenii de Sus, Răsucenii de Jos, Comănești și Asan Aga. În anul 1834 unele documente amintesc așezarea în legătură cu
Drăgănești-Vlașca, Teleorman () [Corola-website/Science/324744_a_326073]
-
1835, este trecut și satul Drăgănești cu 152 gospodării fiind a 26-a localitate din cele 270 așezări omenești din județul Vlașca. În monografiile locale satul Comoara este prezentat ca o așezare care a luat ființă la 1863, fiind proprietatea Mănăstirii Zlătari. Cercetând istoria satului Comoara putem afirma că unele sate se pierd adânc în istoria de început a evului mediu. Prima mențiune documentară este sub numele de Mircești și datează din 14 mai 1441, când Vlad Dracul, domnitorul Țarii Românești
Drăgănești-Vlașca, Teleorman () [Corola-website/Science/324744_a_326073]
-
Cercetând istoria satului Comoara putem afirma că unele sate se pierd adânc în istoria de început a evului mediu. Prima mențiune documentară este sub numele de Mircești și datează din 14 mai 1441, când Vlad Dracul, domnitorul Țarii Românești, întărește Mănăstirii Glavacioc la Neajlov, ocina lui Berilă în Butești, ocina lui Micu al lui Bail, iar în Teleorman, mirceștii ocina pe care a dat-o Radu Banul. Cu trecerea timpului satul este amintit tot mai des. La 23 septembrie 1847, Judecătoria
Drăgănești-Vlașca, Teleorman () [Corola-website/Science/324744_a_326073]
-
sau Comoara"” și asa se va numi până în 1864 când satul va lua denumirea Comoara. Satul Văceni (Vâlceni sau Vlăceni) a apărut în secolul al XVI-lea, prin hrisovul din 10 decembrie 1536, când Radu Paisie, domnul Țării Românești, întărește Mănăstirii Argeș în Tătărani din Vajiste ocina pe care a ținut-o Gherghina pârcălab, cumpărată de la Coman spătar și de la Cazan. Cazan revendică jumătate din această ocină. În conflictul dintre Cazan și călugării Mănăstirii Argeș domnul numește 12 boieri care să
Drăgănești-Vlașca, Teleorman () [Corola-website/Science/324744_a_326073]
-
când Radu Paisie, domnul Țării Românești, întărește Mănăstirii Argeș în Tătărani din Vajiste ocina pe care a ținut-o Gherghina pârcălab, cumpărată de la Coman spătar și de la Cazan. Cazan revendică jumătate din această ocină. În conflictul dintre Cazan și călugării Mănăstirii Argeș domnul numește 12 boieri care să cerceteze cazul, printre aceștia aflându-se Oana din Mircești și Dragnea din Vâlceni. Prin urmare se poate afirma că satul a existat înainte de această dată. În a doua jumătate a secolului al XVIII
Drăgănești-Vlașca, Teleorman () [Corola-website/Science/324744_a_326073]
-
satul a existat înainte de această dată. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, la 1 iunie 1792 se află în hotar cu Mircești, moșia era a lui Panait, căpitan de lefegii. În 1855, o altă moșie (sat) aparținea Mănăstirii Sf. Gheorghe Nou din București. După această dată satul dispare, fiind decimat de ciumă. În anul 1926, satul s-a reînființat cu țărani din satele Botoroaga și Târnava, care au fost împroprietăriți ca urmare a aplicării reformei agrare din 1921
Drăgănești-Vlașca, Teleorman () [Corola-website/Science/324744_a_326073]
-
1888, s-a format satul Valea Măcrișului prin împroprietărirea cu teren a țăranilor. Astfel se explică forma regulată a loturilor de casă și traseul rectiliniu al străzilor din satul Valea Măcrișului. Terenurile pe care se află acum satul au aparținut Mănăstirii " Sfântul Gheorghe cel Nou ". Numele satului vine de la măcrișul (rumex acetosa) care acoperea în secolul trecut o vale de pe teritoriul său.
Valea Măcrișului, Ialomița () [Corola-website/Science/324781_a_326110]
-
regatului și s-a retras la abația din Montecassino, împreună cu familia sa. După moartea regelui Aistulf în 756, a încercat să revină, devenind duce de Spoleto, însă a fost înfrânt de către regele Desiderius și s-a retras din nou la mănăstire.
Ratchis al longobarzilor () [Corola-website/Science/324790_a_326119]
-
dux Francorum", din statul francilor. Regele Aistulf l-a numit pe Desiderius duce de Istria și Toscana, iar după moartea lui Aistulf tronul a fost preluat de către Desiderius însuși, în 756. În acel moment, predecesorul lui Aistulf, Ratchis, a părăsit mănăstirea de la Montecassino unde se retrăsese și a încercat să reia conducerea regatului, însă Desiderius a reprimat rapid această răscoală, având și sprijinul papei Ștefan al II-lea. La încoronarea sa, Desiderius a promis să restituie cea mai mare parte a
Desiderius al longobarzilor () [Corola-website/Science/324791_a_326120]
-
ducatul mai aproape de Pavia ca niciodată ulterior domniei lui Grimoald I. În același an, Desiderius l-a depus și pe Alboin de Spoleto, al cărui ducat a trecut sub exercitarea directă a regelui. În continuare, Desiderius l-a scos din mănăstirea lui San Vito pe un preot numit Filip, iar la 31 iulie 768 l-a numit pe acesta ca papă. Antipapa Filip nu a fost niciodată recunoscut și nici nu a reușit să obțină un număr consistent de susținători, astfel încât
Desiderius al longobarzilor () [Corola-website/Science/324791_a_326120]
-
preot numit Filip, iar la 31 iulie 768 l-a numit pe acesta ca papă. Antipapa Filip nu a fost niciodată recunoscut și nici nu a reușit să obțină un număr consistent de susținători, astfel încât s-a retras, revenind la mănăstire, nemaiauzindu-se nimic despre el. Papa Ștefan al III-lea s-a opus căsătoriei lui Carol cel Mare, devenit între timp rege al francilor, cu fiica lui Desiderius, pe nume Desiderata, în 768, însă înainte de a muri în 772, papa
Desiderius al longobarzilor () [Corola-website/Science/324791_a_326120]
-
Corbie, unde a și murit (în jurul anului 786), pe când fiul său, Adalgis și-a petrecut tot restul vieții în încercări zadarnice de a recupera regatul tatălui său. Unele surse afirmă că regele și familia sa au fost surghiuniți într-o mănăstire din regiunea Liège-ului, în Belgia de astăzi. Carol cel Mare a preluat titlul de "rex Langobardorum", fiind pentru prima dată când un rege germanic a adoptat titlul unui alt regat pe care l-a cucerit. Desiderius a fost căsătorit cu
Desiderius al longobarzilor () [Corola-website/Science/324791_a_326120]
-
resurse către lucrări de construcție desfășurate în Salerno, inclusiv un nou palat și castel. Salerno a devenit un port și un oraș a cărui importanță a fost în continuă creștere și sub urmașii lui Arechis al II-lea. De asemenea, mănăstiri din sudul Italiei, precum Montecassino sau San Vincenzo din Volturno, au primit substanțiale donații din partea principelui de Benevento. După episodul din 774, cu toate că Arechis a refuzat să se supună lui Carol cel Mare, Benevento a rămas pentru mai mult timp
Arechis al II-lea de Benevento () [Corola-website/Science/324792_a_326121]
-
puterea la curte împrietenindu-se cu regele. El l-a convins pe rege că mama lui voia să-i fure tronul și să-l trimită în exil. Ca urmare, Afonso a preluat controlul tronului și și-a trimis mama la mănăstire. S-a căsătorit cu Maria Francisca de Savoia, fiica Ducelui de Savoia în 1666 însă mariajul nu a durat mult. Maria Francisca a cerut anularea căsătoriei în 1667 motivând impotența regelui. Biserica i-a garantat anularea iar ea s-a
Afonso al VI-lea al Portugaliei () [Corola-website/Science/324805_a_326134]