32,821 matches
-
Rapides" ("T.A.R."), acestea aveau 820 CP și atingeau o viteză maximă de 150 km/h (în regim comercial doar 103 km/h). Această viteză a fost depășită de automotorul tip Bugatti care, la 12 ianuarie 1935, a parcurs traseul Paris - Strasbourg cu o viteză medie de 130 km/h. Primul tren aerodinamic american, denumit "Burlington Route" a fost introdus în circulație în 1934, pe liniile companiei "Chicago Burlington & Quincy Railroad". Puterea acestuia era de 750 CP și atingea o
Istoria locomotivei Diesel () [Corola-website/Science/313782_a_315111]
-
Diesel, sunt Marea Britanie, Franța, Germania, Japonia. Aceste țări puternic industrializate formează "Clubul celor Patru" ("Le Club des quatre"). Debutul l-a înregistrat Marea Britanie, la 5 mai 1975, prin introducerea în exploatare comercială a trenului prototip "High Speed Train" (HST) pe traseul Londra - Bristol. Încă din timpul probelor, acest tren atinsese, pe 12 iunie 1973, viteza maximă de 230,1 km/h, recordul mondial al tracțiunii Diesel. Trenul canadian "L.R.C." ("Light, Rapid, Comfortable") a atins, la 10 martie 1976, o viteză maximă
Istoria locomotivei Diesel () [Corola-website/Science/313782_a_315111]
-
15 puncte cheie numite cuiburi de rezistență (Widerstandsnester) numerotate de la est la vest WN-60 -> WN-74 în apropierea Vierville. Ele erau situate în principal în jurul intrărilor protejate de câmpuri minate și de sârmă. Fiecare punct cheie era legat de celalalt prin trasee și tunele. Un total de pană la 60 de piese de artilerie au fost depozitate în aceste puncte cheie, acestea fiind puști, mitraliere și artilerie ușoară. Armamentul greu era stocat în 8 cazemate și 4 poziții deschise și armamentul ușor
Plaja Omaha () [Corola-website/Science/313753_a_315082]
-
Alba Iulia - Aiud care se desprinde între Alba Iulia și Teiuș, intrând pe drumul județean DJ104 K, ce însoțește Valea Gâlzii până în satul Poiana Galdei. De aici se merge pe un drum forestier, paralel cu Valea Cetii (care a preluat traseul unui vechi drum de țară) până la sud-vest de satul Tecșești, iar apoi până la rezervație se urcă pe potecă de picior, pe versantul drept al Văii Cetii.
Poienile cu narcise de la Tecșești () [Corola-website/Science/313860_a_315189]
-
nord, dimpotrivă, stâncile pierd doar altitudine spre Coire Leis. În această depresiune se găsește Cabana memorială Charles Inglis Clark (numită Cabana CIC), o cabană aflată la altitudinea de , aflată în proprietatea Scottish Mountaineering Club și utilizată ca bază pentru multe trasee de drumeție pe partea nordică a muntelui. În plus față de vârful principal, de , Ben Nevis mai are două culmi trecute în Tabelele lui Munro, ambele denumite Carn Dearg („Dealul Roșu”). Cel mai înalt dintre acestea, la , se află situat spre
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
Celălalt Carn Dearg () iese din masiv înpre Glen Nevis pe partea sud-vestică a muntelui. Mai spre vest, se află un deal mai mic, Meall an t-Suidhe (), care formează cu Ben Nevis o șa care conține un lac, Lochan an t-Suidhe. Traseul turistic cel mai des utilizat dinpre Glen Nevis trece pe lângă acest deal, urcând spre vârf pe partea de vest, mai largă, a lui Ben Nevis. Ben Nevis este format mai ales din roci magmatice din devonian (aproximativ 400 de milioane
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
toată partea sudică a muntelui, inclusiv vârful, a fost cumpărată de societatea de caritate scoțiană Trustul John Muir. Poteca Pony Track din 1883 (numită și Ben Path, the Mountain Path, sau Tourist Route) rămâne cel mai simplu și mai popular traseu. Ea începe în Achintee la est de Glen Nevis și la aproximativ de centrul orașului Fort William, la aproximativ altitudine. Podurile de la Visitor Centre și de la hostel permit acum accesul și din partea vestică a lui Glen Nevis. Poteca urcă abrupt
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
an t-Suidhe la altitudine, apoi urca restul de până la marginea stâncoasă vestică a lui Ben Nevis în zig-zag. Poteca este bine întreținută pe toată lungimea ei și, datorită zig-zagurilor, nu este atât de abruptă ca în partea sa inițială. Un traseu popular în rândul drumeților mai experimentați începe la Torlundy, la câțiva kilometri nord-eat de Fort William pe drumul A82, și duce pe lângă Allt a' Mhuilinn. Din Glen Nevis se poate ajunge și urmând poteca Pony Track până la Lochan Meall an
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
ajunge și urmând poteca Pony Track până la Lochan Meall an t-Suidhe, apoi coborând puțin până la Cabana CIC. Drumul apoi urcă pe Carn Mòr Dearg și continuă pe creasta Carn Mòr Dearg înainte de a urca abrupt până la vârful Ben Nevis. Acest traseu implică o urcare totală de și necesită aptitudini de cățărare pe pante abrupte. Pe lângă alte abordări ale acestei părți a muntelui, acest traseu are avantajul că are o vedere mai bună spre stâncile de pe fața nordică, care nu se văd
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
Dearg și continuă pe creasta Carn Mòr Dearg înainte de a urca abrupt până la vârful Ben Nevis. Acest traseu implică o urcare totală de și necesită aptitudini de cățărare pe pante abrupte. Pe lângă alte abordări ale acestei părți a muntelui, acest traseu are avantajul că are o vedere mai bună spre stâncile de pe fața nordică, care nu se văd de pe Pony Track. Se poate urca pe Ben Nevis și de la parcarea de la Nevis Gorge de la capătul drumului peste Glen Nevis, fie pe
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
de pe fața nordică, care nu se văd de pe Pony Track. Se poate urca pe Ben Nevis și de la parcarea de la Nevis Gorge de la capătul drumului peste Glen Nevis, fie pe creasta de sud-est, fie peste vârful Carn Dearg (sud-vest). Aceste trasee sunt mai scurte și mai abrupte, și sunt folosite de drumeții mai experimentați. Vârful Ben Nevis constă dintr-un platou stâncos de aproximativ . Cel mai înalt punct este marcat cu o movilă de pietre în vârful căreia se află un
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
falsă senzație de siguranță și care ar reduce simțul de responsabilitate al turiștilor pentru propria lor siguranță. Fața nordică a lui Ben Nevis prezintă multe picioare, creste, turnuri și ridicături, conținând multe pante abrupte și pereți de escaladat. Multe din traseele de aici păstrează zăpadă până în aprilie. A fost unul dintre puținele locuri din Scoția care a avut parte de atenția unor alpiniști serioși, cu o coborâre a Crestei Turnului, în 1892 reprezentând prima atestare a unei expediții în Ben Nevis
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
fi singura cabană de munte adevărată din Regatul Unit. Ea este încă frecventată de turiști, în special iarna. Creasta Turnului este cea mai lungă din cele trei creste din nordul muntelui, cu aproximativ 600 metri de urcat. Nu este un traseu dificil din punct de vedere tehnic, și majoritatea urcărilor pot fi tratate fără frânghii de către alpiniștii competenți, dar este solicitant. Creasta Castelului (în ), prima dintre cele trei creste principale, este mai ușoară, iar Creasta Observatorului este considerată foarte dificilă; ultima
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
Dearg (sub vârful Munro al lui Carn Dearg nord-vest) și în jurul Piciorului Nord-Estic și în jurul Crestei Observatorului. Printre aceste puncte se numără "Peretele Rubicon" pe Piciorul Observatorului — a cărui a doua escaladare, în 1937, când era considerată cel mai greu traseu al muntelui, este descrisă de W. H. Murray în "„Mountaineering in Scotland”" — și, pe Carn Dearg, "Centurion" (HVS) și "Agrippa" (E5). Alte trasee cunoscute au fost înființate de Dr. J. H. B. Bell și alții în perioada interbelică; printre acestea se
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
Rubicon" pe Piciorul Observatorului — a cărui a doua escaladare, în 1937, când era considerată cel mai greu traseu al muntelui, este descrisă de W. H. Murray în "„Mountaineering in Scotland”" — și, pe Carn Dearg, "Centurion" (HVS) și "Agrippa" (E5). Alte trasee cunoscute au fost înființate de Dr. J. H. B. Bell și alții în perioada interbelică; printre acestea se numără urcarea „Long Climb” al lui Bell, de , considerată cea mai înaltă de pe Insula Marea Britanie. Fața nordică este și unul din principalele locuri
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
al lui Bell, de , considerată cea mai înaltă de pe Insula Marea Britanie. Fața nordică este și unul din principalele locuri de escaladare pe gheață din Scoția, păstrând stratul de zăpadă timp mai îndelungat în an; într-un an cu iarnă grea, traseele rămân înzăpezite până la mijocul primăverii. Majoritatea traseelor utilizabile pentru escaladarea pe perete de piatră sunt accesibile și ca pereți de gheață, inclusiv cele trei creste din nord; de exemplu, Creasta Turnului are gradul III în sistemul scoțian de gradare. Probabil
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
înaltă de pe Insula Marea Britanie. Fața nordică este și unul din principalele locuri de escaladare pe gheață din Scoția, păstrând stratul de zăpadă timp mai îndelungat în an; într-un an cu iarnă grea, traseele rămân înzăpezite până la mijocul primăverii. Majoritatea traseelor utilizabile pentru escaladarea pe perete de piatră sunt accesibile și ca pereți de gheață, inclusiv cele trei creste din nord; de exemplu, Creasta Turnului are gradul III în sistemul scoțian de gradare. Probabil cel mai popular traseu de iarnă din
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
mijocul primăverii. Majoritatea traseelor utilizabile pentru escaladarea pe perete de piatră sunt accesibile și ca pereți de gheață, inclusiv cele trei creste din nord; de exemplu, Creasta Turnului are gradul III în sistemul scoțian de gradare. Probabil cel mai popular traseu de iarnă din Ben Nevis este "Perdeaua" (IV,5) pe partea stângă a Piciorului Carn Dearg. Cel mai dificil iarna este "Centurion" cu gradul VIII,8. Istoria alergării pe deal pe Ben Nevis datează din 1895. William Swan, un coafor
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
unor fosile cu importanță științifică descoperite în cadrul ei (insecte, crustacei, lilieci). Peștera de la Izvorul Tăușoarelor este situată la cca. 950m altitudine, în versantul stâng al văii Izvorul Tăușoarelor din bazinul superior al Văii Gersa. Se poate ajunge la peșteră pe traseul: Cu mijloace auto se poate ajunge până în Telciu, Gersa și Parva, puncte de plecare spre cele două peșteri. La peștera "Jgheabul lui Zalion" se poate ajunge: Peștera de la Izvorul Tăușoarelor are o dezvoltare de 16.107m și o adâncime de
Tăușoare-Zalion (complex carstic) () [Corola-website/Science/313968_a_315297]
-
cu o tastatură prin care se introduce textul clar simbol cu simbol, iar la capătul celălalt (imprimantă sau tablou cu becuri) rezultă simbolurile criptate. Acestea sunt calculate în funcție de starea rotoarelor (care se actualizează cu fiecare tastă apăsată), rotoare care controlează traseele circuitelor electrice de la intrare la ieșire. Versiunile inițiale au fost simple, dar în mod constant s-au adăugat complicații la mecanism, pentru creșterea securității cifrului, cum ar fi creșterea numărului de rotoare și adăugarea unui tablou de prize prin care
Mașina Enigma () [Corola-website/Science/313967_a_315296]
-
mai ales la transportul de călători, a locomotivei electrice. Locomotiva realizată de Siemens avea numai 3 CP (2,2 kW) și atingea o viteză maximă de 7 km/h reușind să transporte 18 călători pe o linie expozițională, având un traseu circular de 300 m lungime. Locomotiva era alimentată cu curent continuu de 150 V prin intermediul uneia din șine și a unei a treia șină centrală. În patru luni de funcționare, acest trenuleț electric (ecartamentul era doar de 49 cm) a
Istoria locomotivei electrice () [Corola-website/Science/313976_a_315305]
-
de 105 tf, lungimea între tampoane de 16 m și o viteză maximă de 75 km/h. Cele cinci osii motoare erau cuplate prin biele orizontale. O atenție deosebită s-a acordat liniilor din zona Saint Gothard, fiind vorba de trasee dificile: declivități mari, curbe numeroase, tuneluri elicoidale etc. Aici fusese introdusă tracțiunea cu abur încă din 1882. În perioada 1919 - 1920, pe linia Saint Gothard s-a introdus tracțiunea electrică. Printre cele mai celebre locomotive introduse aici se numără cele
Istoria locomotivei electrice () [Corola-website/Science/313976_a_315305]
-
din lume ale acelei perioade. Recordul a fost depășit când, în 1939, a fost dată în exploatare locomotiva Ae-8/14 de tip (1-Bo-1-Bo-1)+(1-Bo-1-Bo-1), care avea 12.100 CP, cea mai puternica locomotiva din lume. Aceasta a fost utilizata pentru traseul Saint Gothard în perioada 1940 - 1971. Avea dimensiuni enorme, lungimea între tampoane de 34 m și o greutate de serviciu de 235,7 tf. Era înzestrată cu 16 motoare electrice, care, în regim de durată (adică la o viteză de
Istoria locomotivei electrice () [Corola-website/Science/313976_a_315305]
-
era de 110 km/h. Printre alte modele deosebite de locomotive electrice elvețiene se remarcă cele din seria Re-6/6, considerate printre cele mai puternice și mai moderne locomotive din lume. Acestea erau utilizate la remorcarea trenurilor de marfă pe trasee dificile. Printre caracteristici, menționăm: putere 7.796 kW (10.600 CP), viteza maximă 140 km/h, tonaj maxim remorcat de 800 tf. Sistemul monofazat de joasă frecvență (12 kV și 16,66 Hz) a fost utilizat în Franța în perioada
Istoria locomotivei electrice () [Corola-website/Science/313976_a_315305]
-
1917. Succesele obținute în SUA cu sistemul de alimentare în curent continuu au determinat ca intreaga rețea feroviară franceză să treacă la aceasta obțiune, curent continuu de 1,5 kV. Varianta 10 kV, 16.66 Hz a fost utilizată pe traseele Amsterdam - Haarlem (electrificată în 1904) și Rotterdam - Haga (1908), dar numai pentru o scurtă perioadă. După Primul Război Mondial se revine la sistemul francez: curent continuu de 1,5 kV. Aici, sistemul electric monofazat, de joasă frecvență (12 - 20 kV
Istoria locomotivei electrice () [Corola-website/Science/313976_a_315305]