KorAP: Find »[drukola/base=dispărea & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...1258 1259 1260 ...1554 >

38,836 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363

film TV sau căreia, atunci când stai cu ea la cofetărie față-n față, îți vine să-i pui întrebări de soiul: „Ce s-a întâmplat? Nu te simți bine?“ Genul care apare o singură dată pe ecran, iar după ce a dispărut, nu-ți mai amintești nici cum arăta. S-a făcut verde. Până a pornit camionul, am văzut Skyline-ul demarând frumos și silențios, iar de la casetofonul mașinii se auzeau Duran Duran. A dispărut repede din câmpul meu vizual. — Te-aș ruga

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
o singură dată pe ecran, iar după ce a dispărut, nu-ți mai amintești nici cum arăta. S-a făcut verde. Până a pornit camionul, am văzut Skyline-ul demarând frumos și silențios, iar de la casetofonul mașinii se auzeau Duran Duran. A dispărut repede din câmpul meu vizual. — Te-aș ruga să te uiți la mașinile din urma noastră, i-am zis fetei durdulii. Dacă ți se pare că ne urmărește vreuna, spune-mi și mie. A încuviințat și s-a întors. — Crezi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
sau au lovit pământul cu copitele. În semn de jelanie. Soarele era sus pe cer. Umbra zidului se proiecta chiar în fața mea. Ea era cea care le va veghea cadavrele până se va topi zăpada de tot. Ba până vor dispărea și cadavrele. Sufletele lor își vor aminti cum se ridicau de-acolo în fiecare dimineață. Atunci nu s-au mai ridicat. Blana lor, pe care începuse să se topească zăpada, sclipea în lumina soarelui. Au început să mă doară ochii

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
față ca să-l privesc pe Colonel. — Sunt slabe și neputincioase. Le termină frigul. Întotdeauna s-a întâmplat așa. — Și nu se va stinge specia lor? Bătrânul clătină din cap. — Trăiesc aici de zeci de mii de ani, așa că nu vor dispărea complet, stai liniștit. Mor multe iarna, dar primăvara fată cele care supraviețuiesc. Viața nouă câștigă în fața celei vechi. Numărul animalelor care pot trăi în acest oraș e limitat de hrană. N-are de unde să crească mai multă iarbă decât există

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Fata a luat-o înainte, eu după ea. După ce-am trecut de deschizătură, a învârtit un mâner și ușa s-a închis la loc. Pe măsură ce se închidea, petecul de lumină era tot mai mic. La un moment dat a dispărut de tot. Parcă era și mai multă beznă și umezeală de data asta. Nici lanterna nu făcea față întunericului. Dâra de lumină era slabă de tot. Nu prea înțeleg de ce a ales bunicul tău să o șteargă fix prin apropierea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
palme și s-a auzit un ecou distorsionat. A scos harta ca să vadă unde ne aflam. Am plimbat lanterna în jur. Bolta avea formă de dom, iar încăperea era circulară. Se vedea mână de om aici. Peretele era neted, asperitățile dispăruseră cu totul. În mijlocul pardoselii se afla o groapă nu prea adâncă, cu un diametru de aproape un metru. În groapă, ceva nămolos, vâscos. Nu știu cum să-i definesc consistența, dar emana un miros grețos care-mi lăsa o senzație de acid

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
teamă. Gândește-te la ceva frumos, la oamenii pe care i-ai iubit, la evenimente petrecute în copilărie, la lacrimile pe care le-ai vărsat fără rost, la planurile de viitor, la muzica preferată. La ce vrei tu. Atunci îți dispare teama. — Pot să mă gândesc la Ben Johnson? am întrebat-o. — Ben Johnson? — A jucat în westernurile lui John Ford. Călărea minunat! — Ești grozav! zise ea râzând. Îmi place foarte mult de tine. — E prea mare diferența de vârstă dintre

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-i închideam din când în când ca să mă asigur că-i puteam mișca. Dar atât. Nu că aș fi văzut ceva. Dacă cineva nu e capabil să distingă între două acțiuni complet opuse, normal că și zidul care le separă dispare la un moment dat. Singurul lucru pe care-l mai percepeam era ecoul pașilor ei. Din cauza topografiei locului, sau a aerului, sau a întunericului sau nu știu de ce naiba, ecoul răsuna distorsionat. Am vrut să-l fac să răsune altfel

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
cea de la cap. M-am străduit să analizez situația cu mai multă detașare. N-avea cum să-mi lipsească partea de la brâu în jos. Am închis ochii și am încercat să fac abstracție de durerea de la cap, determinând-o să dispară ca valurile ce se îndepărtează de țărm. Mi-am concentrat toată atenția asupra părții de jos. Eforturile mi-au amintit de situația în care încercam o erecție, dar penisul refuza să reacționeze. Era ca și când voiai să introduci energie în vid

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
uriașe care ne împrejmuiseră și care băteau aerul cu putere. Am ciulit urechile și am auzit ceva care semăna cu hioo hioo. Ca horcăitul unor creaturi decapitate. — Se apropie apa, mă anunță ea. Lipitorile au fost doar începutul. Ele vor dispărea la un moment dat și vom avea de luptat cu apa. O să țâșnească din toate gropile astea și zona se transformă într-o adevărată mlaștină. Lipitorile au simțit și de aceea au ieșit la suprafață. Întotdeauna trec pe la altar înainte de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
brusc vâjâitul și huruitul care urcaseră de pe fundul gropilor și făcuseră aerul să vibreze. Parcă le-ar fi tăiat cineva de la rădăcină cu un topor. Ce întrerupere neașteptată și ciudată! Fără nici un avertisment, fără reverberații. Într-o clipă mi-a dispărut presiunea din urechi. Era cât pe-aci să mă dezechilibrez din pricina asta, dar mi-am revenit foarte repede. Mă dureau parcă urechile de atâta liniște și nici nu mi se părea de bun augur. E adevărat că fiecare percepe sunetele

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
urca fără întrerupere. Măcar de-aș fi avut o lumină ca lumea, mi-am zis. Chiar și una mai mică. Aș vedea pe unde urc și mi-aș da mai bine seama până unde a ajuns apa. Mi-ar mai dispărea și spaima provocată de coșmarul că aș putea fi prins de gleznă în orice moment. Îi uram din toată inima pe Întunegri. Nu apa era cea care mă urmărea, ci Întunegri care băgaseră o frică incomensurabilă în sufletul meu. Mi-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
așa cum sunt. Niciodată nu mi-a plăcut să ies în evidență. Dacă priviți poza de la absolvirea liceului, o să constatați că vă trebuie o lupă ca să mă găsiți. Înțeleg că n-am avut parte de familie și de prieteni, iar dacă dispar n-are cine să plângă după mine, dar mă declar mulțumit cu lumea în care trăiesc. Nu știu de ce. Poate pentru că mă distrează această dublă identitate a mea. Nu afirm că nu există pe lume lucruri care îmi displac, dar

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Nici cifrele nu se termină. Și ele se pot apropia de infinit. Înțelegi? Problema se află în software și nu în hardware. Poate fi orice: o scobitoare, o scândură de două sute de metri, chiar ecuatorul... Nu contează. Oamenii mor, conștiința dispare, dar ceea ce a prins logica cu o clipă înainte de asta, rămâne pe vecie și se subdivide. Te rog să-ți amintești de paradoxul săgeții oprite în zbor. Moartea corpului se asimilează zborului săgeții. Țâșnește direct spre creier, în linie dreaptă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
ofer chiar atât de multe detalii, zise Profesorul. S-ar fi terminat totul fără să-ți fi dat seama. Poate că din punct de vedere psihic, ți-ar fi fost mai ușor. Da, dar tu nu mori. Doar conștiința îți dispare pe vecie. — E cam același lucru, am zis, dar îmi pare bine că știu la ce să mă aștept. Oricum voiam să știu. Cu atât mai mult cu cât e vorba de viața mea. Nu mi-ar fi plăcut să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
mai veniți pe la mine și să-mi cântați și mie la instrumentul acela. Vă aștept cu plăcere. — Vă mulțumim, am zis. Cu cât ne îndepărtam mai mult de centrală, cu atât vâjâitul era mai slab. La un moment dat, a dispărut de tot. 29 În țara aspră a minunilor Lac, Kondō Masaomi, dresuri Ne-am înfășurat lucrurile în niște cămăși de rezervă ca să nu se ude în timp ce înotam. Ne-am pus bocceluțele pe cap și încercam să le ținem în stare

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
acasă, dar n-am reușit. Nu-mi venea în minte decât cuplul de tineri din Skyline, ascultând Duran Duran. Stele? Ce mi-o fi venit? Doar nu m-am mai uitat la stele de luni de zile. Chiar dacă ar fi dispărut toate de pe cer cu trei luni în urmă, eu tot n-aș fi observat. Singurele lucruri pe care le-am observat în răstimpul acesta au fost brățările de argint ale femeii și bețele de la acadele și înghețată aruncate în ghiveciul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
chiuvetei. Nu mai aveam nici o îndoială. Aceea era ieșirea. Am ajuns! exclamă ea, sărutându-mă pe gât. Cum te simți? — De ce mă-ntrebi așa ceva? Nu-mi dau seama. A scos capul și-a intrat în deschizătura aceea pătrată. Cum a dispărut, am urmat-o și eu. Conducta cea îngustă mergea drept înainte o vreme. Nu vedeam decât fundul și gambele fetei la lumina lanternei. I-am asociat gambele albe cu niște legume chinezești. Fusta umedă îi era lipită de coapse și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
singur. Am mâncat doar jumătate din pâine, lăsând cealaltă jumătate pentru animale. M-am înfășurat în palton și am pus picioarele pe mânerul sobei, așteptând să se încălzească încăperea. Căldura de care ne bucurasem cu o zi în urmă a dispărut ca prin farmec. Orașul s-a cufundat în frig și peisajul a recăpătat aspect de iarnă cu toate că nu se pornise încă vântul rece. De la coama dealului de nord și până la câmpia de sud cerul atârna greu din pricina norilor încărcați de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
un tren de Ginza. Ne-am uitat liniștiți la pasagerii care coborau, la cei care urcau, la conductorul care a verificat dacă totul era în ordine. Apoi a dat semnalul de plecare. După ce nu s-a mai văzut trenul, au dispărut și asistenții de peron. Nici pe peronul de pe partea cealaltă nu se zărea nimeni. — Să mergem! am zis. Încet, la pas. Dacă alergăm, devenim suspecți. — E în ordine! Am ieșit de după stâlp, am urcat scara de la capătul peronului, calmi și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
încercat să fixez ușa în așa fel încât să nu se vadă înăuntru. Am pus și lanțul. Era ordine în cameră. O clipă am crezut că greșisem apartamentul. Mobila la locul ei, mizeria de pe jos strânsă, sticlele sparte și cioburile dispăruseră. Cărțile și discurile erau la loc pe rafturi, hainele în dulap pe umerașe. În dormitor, bucătărie și baie era o curățenie exemplară. Uitându-mă mai atent, am văzut și consecințele distrugerilor: tubul televizorului care explodase arăta ca un tunel al

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
consecințele distrugerilor: tubul televizorului care explodase arăta ca un tunel al timpului scurtcircuitat. Frigiderul era mort și gol. În bufet mai rămăseseră doar câteva farfurii și pahare. Ceasul de pe perete se oprise și nu funcționa nici un aparat electric. Hainele sfâșiate dispăruseră, iar cu cele rămase puteam umple o valijoară. Cineva aruncase tot ce nu se mai putea folosi și camera mea arăta acum mai spațioasă ca oricând. Lipsea totuși câte ceva și din ceea ce s-ar fi putut folosi. Pentru moment nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
am pornit boilerul și după ce m-am asigurat că funcționa, am lăsat să curgă apa în cadă. Mai aveam în baie săpun, lame de ras, periuță de dinți, prosop, șampon. Până și halatul de baie era întreg. Poate că îmi dispăruse câte ceva, dar aveam strictul necesar. Până s-a umplut cada, am aruncat niște priviri prin dormitor. Fata stătea tolănită și răsfoia Șuanii de Balzac. — Au existat vidre și în Franța? m-a întrebat ea. — Probabil. — Or mai fi și-acum

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
pe vecie. Ți-am mai spus, nimeni nu îmbătrânește, nimeni nu moare. Nu ți se cere decât să renunți la umbră și să o privești cum i se termină zilele. Dacă umbra moare, nu mai există nici o problemă pe lume. Dispare „spuma“ de pe suflet de parcă ar fi dată deoparte intenționat. — Cum adică? — Am să-ți spun mai târziu. Mai întâi, despre suflet. Zici că în oraș nu există ură, ceartă, pretenții. Eu, dacă aș fi sănătoasă, aș bate din palme de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
puterea. Apoi sunt duse la bibliotecă, puse pe raft și li se citesc visele. Tu ai dreptul să citești vise pentru că ești proaspăt venit în oraș și pentru că sufletul tău n-a murit încă. „Sinele“ este absorbit de atmosferă și dispare. Acelea sunt de fapt visele vechi. Deci, rolul tău este de spectru luminos. Înțelegi ce vreau să spun? — Da. — Cel căruia îi moare umbra nu mai are dreptul să citească vise și devine una cu orașul. De aceea este el

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]