3,379 matches
-
Sfânta (n. 931 sau 932, Orbe, astăzi în Elveția - d. 16 decembrie 999), numită și Adelaida de Burgundia, a fost cea de a doua soție a împăratului romano-german Otto I "cel Mare". Împărăteasa Adelaida a fost poate cea mai proeminentă femeie din Europa secolului al X-lea. Ea a fost regentă a Imperiului occidental în numele nepotului său, Otto al III-lea între 991 și 995. Adelaida era fiica lui Rudolf al II-lea
Adelaida de Italia () [Corola-website/Science/324834_a_326163]
-
longobarzilor de la Pavia, iar în 951 s-au căsătorit. Otto a fost încoronat ca împărat la Roma la 2 februarie 962 de către papa Ioan al XII-lea și, fapt la acea vreme neobișnuit, Adelaida a fost și ea încoronată ca împărăteasă în cadrul aceleiași ceremonii. Dintre copiii avuți cu Otto, patru au ajuns la vârsta maturității: Henric (n. 952); Bruno (n. 953; Matilda, devenită prima abatesă de Quedlinburg (n. 954; și Otto, viitorul împărat (n. 955. În Germania, zdrobirea în 953 a
Adelaida de Italia () [Corola-website/Science/324834_a_326163]
-
din colecția lui Rudolf al II-lea au fost furate de suedezi în anul 1648, în timpul Bătăliei de la Praga (1648), care a reprezentat actul final al Războiului de Treizeci de Ani. Ultima reconstrucție majoră a castelului a fost realizată de către împărăteasa Maria Terezia în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. După abdicarea sa din 1848 și urcarea pe tron a nepotului său, Franz Joseph, fostul împărat Ferdinand I și-a stabilit reședința în Castelul din Praga. În
Cetatea din Praga () [Corola-website/Science/324832_a_326161]
-
partea împăratului Ludovic Piosul împotriva fostului său protector, Lothar I, care imediat l-a deposedat și înlocuit cu Aganus. În 834, Bonifaciu s-a alăturat episcopului Ratald de Verona și contelui Pepin I de Vermandois, pentru a o elibera pe împărăteasa Judith de Bavaria, care era închisă într-o mănăstire din Tortona. Ei au escortat-o pentru a o restitui împăratului Ludovic cel Pios, la Aachen. Perioada dintre anii 836 și 838 a fost petrecută de Bonifaciu în Germania, la curtea
Bonifaciu al II-lea de Toscana () [Corola-website/Science/324849_a_326178]
-
de agenți țariști au vizitat Grecia de sud și unele insule din Marea Egee , printre aceștia aflând-se de exemplu Vasili Stepanvici Tomara, care a activat sub acoperirea de arheolog și care avea să devină ambasador la Constantinopol . În 1763, favoritul împărătesei Ecaterina a II-a, Grigori Grigorievici Orlov, a trimis din proprie inițiativă doi emisari în Grecia, pe negustorul de origine elenă Manuil Saro și pe locotenentul de artilerie Gregorios Papazoli, care au primit sarcina să verifice starea de spirit a
Revolta Orlov () [Corola-website/Science/325992_a_327321]
-
Т. XI, Спб., 1886, с. 331.</ref>. În timp ce se deplasau spre Grecia, cei doi au întâlnit în Italia pe negustorul grec din insula Cefalonia, Iannis Palatino. Cei doi i-au arătat grecului un document în limba greacă, care purta semnătura împărătesei, în care se afirma că sunt trimiși pentru a se informa despre suferințele dreptcredincioșilor greci, aflați sub jugul păgân și despre dorința lor de libertate». Cei trei și-au continuat drumul împreună pe mare. În timpul călătoriei, cei trei au scăpat
Revolta Orlov () [Corola-website/Science/325992_a_327321]
-
ruso-otomane se degradeseră în mod considerabil. În mediile politice și guvernamentale de la Sankt Petersburg revenea tot mai mult în discuții tema atragerii grecilor în lupta împotriva turcilor. Coordonatorul politicii externe ruse, Nikita Ivanovici Panin, era adversarul declarat al acestei abordări. Împărăteasa Ecaterina s-a lăsat influențată însă de entuziasmul fraților Orlov. În primăvara anului 1768, împărăteasa a început o corespondență diplomatică cu Republica Veneția, inițiind un schimb de informații cu privire la starea creștinilor din teritoriile ocupate de turci]]. Mai apoi, sub falsul
Revolta Orlov () [Corola-website/Science/325992_a_327321]
-
tot mai mult în discuții tema atragerii grecilor în lupta împotriva turcilor. Coordonatorul politicii externe ruse, Nikita Ivanovici Panin, era adversarul declarat al acestei abordări. Împărăteasa Ecaterina s-a lăsat influențată însă de entuziasmul fraților Orlov. În primăvara anului 1768, împărăteasa a început o corespondență diplomatică cu Republica Veneția, inițiind un schimb de informații cu privire la starea creștinilor din teritoriile ocupate de turci]]. Mai apoi, sub falsul pretext al unui tratament medical, Alexei Orlov a plecat în Italia cu o misune diplomatică
Revolta Orlov () [Corola-website/Science/325992_a_327321]
-
Mării Egee, care să aprindă și să susțină rebeliunea națiunilor ortodoxe împotriva otomanior. Se consideră în acest moment că cel care a formulat pentru prima oară această idee a fost Alexei Orlov, iar Grigori a fost cel care a prezentat-o împărătesei În cadrul consiliului de coroană de pe 12 noiembrie 1768, Grigori Orlov a prezentat proiectul expediției din Mediterana. Propunerea sa a fost acceptată, iar Alexei Orlov a fost numit comandant al expediției cu gradul de general-șef. Alexei Orlov avea să scrie
Revolta Orlov () [Corola-website/Science/325992_a_327321]
-
în general că simte că este de datoria rușilor să îi dezrobească pe ortodocși de sub jugul musulman, urmând calea spre Constantinopol, așa cum fusese trasată în testamentul lui Petru cel Mare. Grigori Orlov a prezentat planul expediției în fața Ecaterinei și consilierilor împărătesei sugerând să se trimită câteva corăbii în Mediterana în „voiaj”, acestea urmând de aici să saboteze interesele otomane Unul dintre consilierii împărătesei, Vladimir Ulianițki, a atras atenția asupra nehotărârii organizatorilor expediției cu privire la obiectivele campaniei și a motivației ei ideologice. El
Revolta Orlov () [Corola-website/Science/325992_a_327321]
-
fusese trasată în testamentul lui Petru cel Mare. Grigori Orlov a prezentat planul expediției în fața Ecaterinei și consilierilor împărătesei sugerând să se trimită câteva corăbii în Mediterana în „voiaj”, acestea urmând de aici să saboteze interesele otomane Unul dintre consilierii împărătesei, Vladimir Ulianițki, a atras atenția asupra nehotărârii organizatorilor expediției cu privire la obiectivele campaniei și a motivației ei ideologice. El a mai declarat că ideea organizării doar a unor sabotaje este ineficientă iar, dacă Orlov dorea cu adevărat eliberarea popoarelor creștine și
Revolta Orlov () [Corola-website/Science/325992_a_327321]
-
cu privire la obiectivele campaniei și a motivației ei ideologice. El a mai declarat că ideea organizării doar a unor sabotaje este ineficientă iar, dacă Orlov dorea cu adevărat eliberarea popoarelor creștine și aducerea lor sub protectoratul rus, singura soluție era ca împărăteasa să autorizeze atacul unei forțe navale importante și pregătirea unor revolte în spatele forțelor principale, ca diversiune militară . După plecarea escadrei spre Grecia, împărăteasa a început să se gândească la planuri mai complicate. În manifestul imperial din 19 ianuarie 1769 se
Revolta Orlov () [Corola-website/Science/325992_a_327321]
-
Orlov dorea cu adevărat eliberarea popoarelor creștine și aducerea lor sub protectoratul rus, singura soluție era ca împărăteasa să autorizeze atacul unei forțe navale importante și pregătirea unor revolte în spatele forțelor principale, ca diversiune militară . După plecarea escadrei spre Grecia, împărăteasa a început să se gândească la planuri mai complicate. În manifestul imperial din 19 ianuarie 1769 se afirma că monarhia rusă dorește să vadă popoarele creștine dezrobite, bucurându-se de toate drepturile moștenite de la strămoși, sub protecția rusă. În scrisoarea
Revolta Orlov () [Corola-website/Science/325992_a_327321]
-
mai complicate. În manifestul imperial din 19 ianuarie 1769 se afirma că monarhia rusă dorește să vadă popoarele creștine dezrobite, bucurându-se de toate drepturile moștenite de la strămoși, sub protecția rusă. În scrisoarea din 29 ianuarie 1769 se sublinia că împărăteasa este dornică să ducă lupta pentru dezrobirea tuturor teritoriilor locuite de grecii ortodocși, atât din Grecia continentală, cât și din insule, iar un obiectiv principal îl reprezenta eliberarea Constantinopolului. Nu în ultimul rând, obiectivele împărătesei cuprindeau și cucerirea unei baze
Revolta Orlov () [Corola-website/Science/325992_a_327321]
-
ianuarie 1769 se sublinia că împărăteasa este dornică să ducă lupta pentru dezrobirea tuturor teritoriilor locuite de grecii ortodocși, atât din Grecia continentală, cât și din insule, iar un obiectiv principal îl reprezenta eliberarea Constantinopolului. Nu în ultimul rând, obiectivele împărătesei cuprindeau și cucerirea unei baze navale permanente în Mediterana. O escadră a amiralului Andrei Spiridov (3 nave de linie și 2 fregate, 2.500 de oameni) a ajuns pe 17 februarie 1770 în dreptul coastei Moreei. O zi mai târziu, corăbiile
Revolta Orlov () [Corola-website/Science/325992_a_327321]
-
-și îndeplinească misiunea principală - mobilizarea a numeroase forțe otomane în Grecia, ceea ce a permis lui Piotr Rumianțev-Zadunaiski să obțină o ofensivă încununată de succes în sudul Dunării. După ce a ajuns în patrie, Alexei Orlov a încercat într-o scrisoare aderesate împărătesei Ecaterina cea Mare să explice eșecul expediției dând vina pe nestatornicia, lașitatea și lăcomia grecilor. Spre deosebire de acesta, istoricii ruși precum S. M. Solviev au sublinat adevăratele cauze ale eșecului, apreciind că grecii nu au fost nici pe de parte lași, demonstrând
Revolta Orlov () [Corola-website/Science/325992_a_327321]
-
a conceput un plan optimistis al rebeliunii din Peloponez, pentru sprijinirea operațiunilor militare ruse antiotomane din 1769.. După cum spune Douglas Dakin, Papazolis a fost mai degrabă un patriot grec, dacât un agent al serviciilor secrete țariste. Pentru a obține aprobarea împărătesei, el a a asigurat-o pe Ecaterina ce faptul că manioții sunt gata de luptă. Liderii greci ar fi declarat că nu sunt pregătiți să ducă lupte în afara zonei muntoase, dar Papazolis a falsificat scrisoarea și semnăturile acestora. Acesta a
Revolta Orlov () [Corola-website/Science/325992_a_327321]
-
spre mobilizarea klefților și armatoloi din Muntele Olimp și din Macedonia natală pentru sprijinirea luptelor din Peloponez. Efectivele rușilor au fost mult mai mici decât se așteptaseră grecii, iar forțele mobilizate de eleni nu au corespuns promisiunilor făcute de Papazolis împărătesei. Dakin descrie în cartea sa „ „ ultima săptămână a rebeliunii, afirmând că mii de greci au încecat să evite represiunile otomanilor și să se refugieze în Navarino,unde era staționată flota rusă, dar porțile fortăreței au fost închise, nepermițându-li-se
Revolta Orlov () [Corola-website/Science/325992_a_327321]
-
de Luxemburg. La moartea acestuia (1026), ducatul a trecut succesiv în mâinile lui Henric al VI-lea "cel Negru", ulterior împărat ca Henric al III-lea, iar apoi altui membru al familiei de Luxemburg, Henric al VII-lea. În 1061, împărăteasa Agnes de Poitou, mama și regenta regelui Henric al IV-lea, a încredințat ducatul lui Otto de Nordheim, devenit Otto al II-lea de Bavaria. În 1070, regele Henric al IV-lea din dinastia salică l-a depus pe ducele
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
1931, Iași) a fost o poetă română. Este fiica arhitectului austriac Karl von Kugler, stabilit la Iași și devenit cetățean român cu numele Carol Cugler, și a Matildei (născută Hefner). Tatăl său, provenit dintr-o familie înnobilată la 1744, de împărăteasa Maria Terezia a Austriei, a venit la Iași, unde a devenit, în 1844, arhitect șef al Iașilor. În 1888, Ilie Kogălniceanu, tatăl lui Mihail Kogălniceanu, l-a angajat spre a-i renova casa, a o preface și aduce în forma
Matilda Cugler-Poni () [Corola-website/Science/326113_a_327442]
-
descoperit că de fapt o curta pe contesa Sophie Chotek, o doamnă de onoare a Arhiducesei Isabella. Isabella s-a înfuriat că Franz Ferdinand nu va alege pe una dintre cele opt fiice ale ei să devină mireasă și viitoare împărăteasă; ca urmare s-a angajat într-o luptă pentru a contracara căsătoria lui Franz Ferdinand cu Sophie. Sophie a fost demisă din serviciu, începând astfel un conflict în curs de desfășurare între Friedrich și Franz Ferdinand, care s-a căsătorit
Isabella de Croÿ () [Corola-website/Science/326182_a_327511]
-
soției acestuia, Prințesa Clémentine a Belgiei. Pe linie paternă a fost descendent al lui Jérôme, fratele lui Napoleon I iar pe linie maternă descendent al regelui Ludovic-Filip al Franței. Copilăria și-a petrecut-o în Anglia, unde a stat cu împărăteasa Eugénie, văduva lui Napoleon al III-lea, și în Belgia. A fost educat la Leuven, Belgia și la Lausanne, Elveția. Când tatăl său a murit la 3 mai 1926, prințul de 12 ani i-a succedat ca pretendent bonapartist la
Louis, Prinț Napoléon () [Corola-website/Science/326207_a_327536]
-
Franța după mai 1886, când Republica franceză a expulzat prinții fostelor dinastii ale Franței. În 1896 a fost invitată la o ceremonie la Invalides de Félix Faure la o vizită a împăratului Nicolae al II-lea al Rusiei și a împărătesei Alexandra. A murit la Paris în 1904, la vârsta de 83 de ani.
Mathilde Bonaparte () [Corola-website/Science/326213_a_327542]
-
sau satana. În contrast cu alte minuni (mai ales cele elenistice) multe din miracolele evreiești au mai multe semne de credibilitate. În lumea elenistică minunile erau văzute ca dovezi de autoritate divină, iar lumea elenistică credea că oameni importanți, ca împărații și împărătesele, sunt zei și zeițe. Din această cauză admiratorii lor le înfrumusețeau viața cu povestiri inventate despre miracole. (Vezi, de exemplu, "Viața lui Apollonius din Tyana" de Philostratus). În lumea evreiască lucrurile erau (sunt) total diferite: pentru ei minunile sunt "semne
Minuni evreiești () [Corola-website/Science/326285_a_327614]
-
Wilhelm într-o fastuoasă galerie privată. Pereții sunt acoperiți cu panouri splendide din lemn, suveranul încercând să dea viață unui ansamblu decorativ mirific în care tablourile erau dispuse simetric și regulat. În anul 1740, Carol al VI-lea o numește împărăteasă pe fiica sa Maria Teresa de Austria. Soțul său, Francisc Stefan de Lorena, achiziționeză câteva tapiserii, îmbogățind astfel colecția familiei. Bernardo Bellotto pictează pentru Maria Teresa treisprezece tablouri în care protagoniștii sunt Viena și castelele imperiale. În anul 1765, cuplul
Muzeul de Istorie a Artei din Viena () [Corola-website/Science/322576_a_323905]