4,216 matches
-
Junimea, Iași, 1971) trebuie văzut ca un fel de marcaj al distanței pe care autorul acestei poezii o așează între propria interioritate și un cititor inapt să o circumscrie altfel decât trunchiind-o, așadar agresând-o. Și mai direct este țipătul aruncat mulțimii care îi asaltează universul lăuntric tradus în cheie lirică: "Am tras cu creta un cerc și încă unul/ am scrijelit mii de cercuri/ țipându-le noli me tangere/ noli me tangere/ Ei atunci au scos chei franceze, clești
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
celor doi. Astfel, sintagme din Piață Fontana evocă Infinitul și păr să fie reelaborări ale unor motive leopardiene: foșnetul meu / tăcut; întregi fragmente din aceeași poezie readuc în minte Sâmbătă satului: În pâlcuri zgomotoase / copiii strigă-n piața / și-n țipete voioase / ici colo saltă-n joacă (vv. 24-27). Quasimodo plăsmuiește o imagine similară celei de mai sus, căreia îi reduce energia tonica, adaugându-i o notă de melancolie și un motiv poetic, tot leopardian, cel al vântului: Prin al meu par
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
în final, la prăbușirea întregului edificiu. Încrezător în propria eficiență, povestitorul amin-tește deliberat cea mai riscantă dintre ipoteze: eventuala zidire a soției ucise. Oamenii legii sînt invitați să lovească pereții pivniței pentru a se convinge de autenticitatea granitului lor. Un țipăt lugubru se aude dinăuntrul unuia, la această neașteptată provocare. El aparține pisicii (dispărute subit după incident), martor și deconspirator al crimei, supraviețuind malefic, timp de cîteva zile, în zidul proaspăt tencuit, prin îngurgitarea creierului nefericitei victime. Pînă și acest ultim
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
sine fără oprire./ E o boală impecabilă,/ O suferință perpetuă ca o vocală de sticlă/ Laminată în văzduhul asurzitor,/ O cădere/ Căreia, numai pentru că e fără sfârșit,/ I se spune zbor. (Zbor)"52. Zborul stănescian, transpus în literă de femeie. Țipătul neputinței omului de a cuprinde infinitul, de a descompune materialul, pentru a scoate la iveală spiritualul, de a dizolva prezentul, pentru a reinstaura trecutul primordial al lumii. Zborul devine, astfel, o cale exterioară de căutare a Luminii, așa cum Tăcerea devine
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
venind de la sine, ca un fel de acceptare și de resemnare tragică a menirii artistului. Noutatea vine însă la Ana Blandiana din importanța pe care o acordă, în final, împăcării cu sine. Jertfa răstignirii sufletești se transformă, și ea, din țipăt, în tăcere, adevărul constând în armonizarea exteriorului cu interiorul, prin acceptarea propriei condiții umane. "În cele din urmă, acest adevăr presupune liniște, beatitudine, o stare de armonie între exterior și interior, între om și lume, o stare de repaus, în
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
și intelectuală este în strânsă legătură cu rănile provocate de ideologia vremii. Aflându-se într-o continuă căutare de resurse interioare, cu ajutorul cărora să lupte sau, cel puțin, să supraviețuiască realității exterioare sufocante, ea devine, odată cu trecerea timpului, mai matură. Țipătul entuziast de la început devine tăcere, iar tăcerea, consolare. Acel du-te vino, inițial, de recreare a unei realități moarte, prin prisma nemuritorului foșnet interior, capătă o întorsătură de 180 de grade și devine repaus, devine acceptare. Dacă primele volume ale
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
să recunosc/ Dreptul la importanță/ Întregului univers./ Va veni o vreme,/ Dar acum lăsați-mă, pentru Dumnezeu/ Lăsați-mă numai cu mine". (Va veni o vreme). Negăsind un răspuns conciliant în ceilalți, Ana Blandiana se vede nevoită să-și transforme țipătul în tăcere, chiar dacă, astfel, singurătatea este resimțită mai profund: "Niciun nerv răsucit în trupul aproapelui meu/ Nu produce în mine sfâșietoare atingeri./ Fiți liniștiți, privegheați altruiști pe bolnavi/ Nu veți lua durerea lor, fiți fără teamă./ A murit. Vrea cineva
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
celelalte volume. Celebrul vers: "Eu cred că suntem un popor vegetal", va deveni amprentă nu doar a poeziei subversive blandiene, ci a întregului context ideologic al vremii. Manifest sau stimul la revoltă, pentru o întreagă generație supusă persecuției, cuvântul devine țipăt sau imn. Asocierea stării de teamă cu vegetalul constituie, de data aceasta, o îndepărtare de la condiția superioară de om. Deconstruind, din nou, canonul romantic tradițional al identificării omului cu natura, Ana Blandiana folosește cu o deloc subtilă ironie metafora căderii
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
alveolară lichidă l), contribuind, prin repetiție, la formarea aliterației, plantele devin opusul ploilor, prin gravitatea la care fac trimitere. Pluralul semn al suspendării parțiale a alterității, prin identificarea cu ceilalți, se menține și de această dată, contribuind acut la reprezentarea țipătului: "Noi, plantele,/ Nu suntem ferite/ Nici de boală,/ Nici de nebunie/ (N-ați văzut niciodată/ O plantă/ Înnebunită,/ Încercând să intre/ Cu mugurii în pământ?),/ Nici de foame,/ Nici de frică/ (N-ați văzut niciodată/ O tulpină galbenă/ Încolăcindu-se
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
sinceritățile zilei suspecte;// De adevărul uscat și zadarnic/ Ferească-i al rouăi prea limpede domn/ Și tot nu reușesc să trăiască/ Întâmplăli-se-n somn;// Lăsați-i să doarmă legați de coșmare,/ Cântând ca din strune din propriile funii,/ Subțiri prinți de țipăt jertfiți ascuțit/ Singurătăților lunii". (În somn) Depășind nivelul vegetal, autoarea își încadrează generația de artiști în domeniul animal, insectele devenind metaforă la fel de ironic pentru frații săi. Neștiind o altă formă de revoltă decât scrisul, ei devin o pradă ușoară pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
o, somnul presupune și o "descătușare a cuvântului", omul putându-se exprima liber numai în somn: "În somn,/ Mi se întâmplă să țip,/ Numai în somn,/ Și-nspăimântată de-ndrăzneală/ Mă trezesc -/ În liniștea disciplinată a nopții,/ Încerc să aud/ Țipete-n somnul vecin./ Dar vecinii-nțelepți/ Nu țipă decât când sunt siguri/ Că visează că dorm,/ În somnul din somn,/ Unde nimeni n-aude/ Își dau drumul la gură./ Ce liber vacarm/ Trebuie să fie acolo,/ În somnul din somn
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
vecin./ Dar vecinii-nțelepți/ Nu țipă decât când sunt siguri/ Că visează că dorm,/ În somnul din somn,/ Unde nimeni n-aude/ Își dau drumul la gură./ Ce liber vacarm/ Trebuie să fie acolo,/ În somnul din somn". (În somn) Țipătul produce vacarmul, care poate fi haosul primordial sau demolarea, ruptura, neputința evadării din aerul exterior sufocant, acest simbol guvernând întreaga poetică blandiană. Cum demolarea presupune reasamblare, așa cum deconstrucția presupune reconstrucție, nici țipătul acestor versuri nu este încărcat cu conotații negative
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
fie acolo,/ În somnul din somn". (În somn) Țipătul produce vacarmul, care poate fi haosul primordial sau demolarea, ruptura, neputința evadării din aerul exterior sufocant, acest simbol guvernând întreaga poetică blandiană. Cum demolarea presupune reasamblare, așa cum deconstrucția presupune reconstrucție, nici țipătul acestor versuri nu este încărcat cu conotații negative. Dimpotrivă, vacarmul produs de o grupare de voci este liber, în interiorul somnului din somn, "poziția fiind privilegiată, prin așezarea în față, substantivul deplasând atenția de la zgomot spre calitatea lui: libertatea"117. Fiind
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
metaforă care mai amintește de libertatea vieții, instaurând, totodată, libertatea morții, înlocuiește cadrul protector al vârstei fericitei copilării, în care poeta dansa nestingherită în ploaie, țipând și jucându-se de-a și cu viața, cu cel al morții, în care țipătul reinstaurează, de fapt, tăcerea, el nefiind auzit de nimeni, pentru că se petrece în interior. Și cum infiltrația blagiană se simte pretutindeni, acest mare poet modernist promovând relația inedită care se stabilește între somn și moarte, marea trecere fiind, de fapt
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Sfârșitul lumii, cântând..." (În satul în care mă-ntorc) Asemenea unei reveniri la clipele originare ale nașterii Universului, în care timpul se suspendă, tăcerea (aceeași metaforă-simbol, care guvernează întreg acest volum de trecere) nu mai există nici ea, dar nici țipătul, în locul lor instalându-se cântecul dezorientat al cucului, care, oximoronic, anunță sfârșitul lumii. Aceeași opoziție cu conotații tragice apare și în Impudice fructe, unde: "Impudice fructe crăpate,/ Arătându-și sâmburul gol,/ Înalță-n văzduhul pierdut,/Aburi mirați de alcool;// Miros
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
adevărul uscat și zadarnic/ Ferească-i al rouăi prea limpede domn Și tot ce nu reușesc să trăiască/ Întâmple-li-se în somn;// Lăsați-i să doarmă legați de coșmare,/ Cântând ca din strune din propriile funii,/ Subțiri prinți de țipăt jertfiți ascuțit/ Singurătăților lunii. //" (În somn) În spatele unei rime aristocrate, încrucișate, se ascund metafore subversive, a căror descifrare este cheia spre lumea închistată în ideologii, în care era forțată să trăiască poeta alături de contemporanii ei. Greierii pot fi (sau chiar
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
fugeau în păduri.../ Acum numai în propriile noastre măruntaie". (Înăuntru) Depărtarea de spațiul originar, fie el cadrul natural sau satul copilăriei, dar, în orice caz, unul edenic, accentuează criza, care devine sufocantă. Stea de pradă devine vocea celor mai profunde țipete ale poetei, în fața disperării, a singurătății, a pierderii de sine. Cuprins totul de o Apocalipsă generală, bacoviană, iubirea însăși se pierde în acest haos al pierderii de sine, abia mai putând salva ultimele resturi: "Tu treci prin ceață/ Și eu
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
a dialogului scriitor-cititor, referirea la context constituind, de fapt, cheia oricărei interpretări, nu doar aceleia de tip deconstructivist. Realitatea exterioară devine sufocantă pentru scriitor, în consecință el simte nevoia acută să își țipe durerea. Ca într-un haos apocaliptic, acest țipăt este redat prin utilizarea unui vocabular cosmopolit, menit să reflecte, ca într-o oglindă, sufletul zdruncinat al omului, părtaș al unei astfel de realități. Prin urmare, s-ar putea spune că varietatea câmpurilor lexicale implicate în acest text contribuie, de
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
o întoarcere a acestuia către sine însuși, realizându-se, astfel, suprapunerea perfectă între cele două noțiuni de identitate și de alteritate. Ceea ce se numește o nouă realitate redevine o realitate interioară, invelită, conceptual, în idee, dar conținând, în profunzime, suflet. Țipătul neputinței devine un urlet interior, adresat nimănui altuicva decât sieși însăși. Vorbind, în capitolele anterioare, despre deconstrucție ca fenomen predominant poeziei neomoderniste, și care poate fi paradigmatică, individuală, interioară, textuală etc., ajungem, astfel, la deconstrucția identitară, care, asemenea celorlalte, nu
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
o continuă căutare de resurse interioare, cu ajutorul cărora să lupte sau, cel puțin, să supraviețuiască realității exterioare sufocante, întreaga sa poezie vizează o permanentă evoluție spirituală și intelectuală, care constă în trecerea de la cuvânt la tăcere. Exuberanța inițială, marcată de țipătul entuziast, devine tăcere, iar tăcerea, consolare. Acel du-te vino, inițial, de recreare a unei realități moarte, prin prisma vitalismului interior, capătă o întorsătură de 180 de grade și devine repaus, devine acceptare. "N-am fost niciodată destul de optimistă să
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
aparțin unor culturi îndepărtate... Psihologul Jacques-Philippe Leyens a citit unor voluntari belgieni un articol de presă ce relata un incendiu. Textul suna astfel: „Incendiul a trezit întreaga stradă. Locuința familiei X ardea. Pompierii încercau cu orice preț să salveze copiii. Țipetele mamei care-și striga copilașul erau insuportabile”. Într-un caz, Leyens preciza că drama avusese loc într-un oraș din Belgia; într-altul, anunța că incendiul se produsese în Marea Britanie. Apoi, el a propus participanților să descrie emoțiile pe care
150 de experimente pentru a înțelege manipularea mediatică. Psihologia consumatorului de mass-media by Sebastien Bohler () [Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
bucătari, vrăjitori... La rîndul său, șeful Kayitare înaintează în fața estradei și își cheamă vaca, pe Rutamu, oferind-o noii regine a Rwandei. Amestecă elogiul ei cu cel al Mariei, afirmînd că ele vor aduce o abundență de lapte și miere. Țipetele de bucurie ale femeilor și clinchetul clopoțeilor aprobă acest dar de bun augur. Cîteva zile mai tîrziu, niște muncitori de la misiune au venit să construiască o platformă între cele două stînci mari, deasupra izvorului. Acolo a fost instalată statuia, adăpostită
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
încheia jocul. În general, sunt sensibilă la intervențiile din exterior. Pot sta închisă în casă mai multe zile la rînd, fără să pun piciorul afară dacă percep vreun semn neliniștitor în zborul intermitent al unei păsări eventual însoțit de vreun țipăt ascuțit sau de vreun croncănit lugubru sau dacă o rază de soare, seara, mă lovește ciudat în plină figură, traversînd frunzișurile, sau dacă mă aplec să dau un bănuț unui om așezat pe trotoar iar el mă prinde deodată de
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
bâjbâind, clătinându-mă, tremurând, auzindu-mă dintr-odată cum scot sunete necuviincioase, atât de ascuțite, o, atât de nelalocul lor. Cum, din nebăgare de seamă, încep să urlu de durere, în toiul cântecului. Cum descopăr Cum descopăr, mereu uitând, că țipătul și urletele noastre nu sunt decât excepții, scăpări, și neglijențe ale unei neatente geometrii! Ce-i drept, n-am auzit vreun triunghi gemând, și-ovalele albastru-ncețoșate ce-atârnă-n crengi de pruni, ca niște vocale care se sting încet în asfințitul de
Poezie by Ion Ivănescu () [Corola-journal/Imaginative/8441_a_9766]
-
mărunte, câte-un geamăt, zarvă, evenimente. Către Nichita Mă gândesc la tine, Nichita, acum, când simt că și în mine s-a cam învechit urletul. Însă nu, iubite Nichita, nu din cine știe ce nevoie de distilare a-ntârziat prin alambicurile întunecate acel țipăt al meu de demult, foarte murdar și foarte roșu. Cred, mai degrabă, că-a obosit pe drum și-a început să uite, încet, al cui era. Încât acum, când mi-a ajuns, în sfârșit, în gură, abia de-i mai
Poezie by Ion Ivănescu () [Corola-journal/Imaginative/8441_a_9766]