10,875 matches
-
de întrebarea care revenea mereu în mintea mea crudă: „De ce le place oare atât de mult să vorbescă despre Charlotte?” Mai întâi mi s-a părut că franțuzoaica aceasta era pentru părinții mei și pentru musafirii lor un subiect de conversație ideal. Într-adevăr, le era de ajuns să evoce amintirile din ultimul război ca să izbucnească o ceartă. Tatăl meu, care petrecuse patru ani în prima linie, la infanterie, punea victoria pe socoteala trupelor împotmolite în pământ care, conform expresiei lui
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Puțin câte puțin, cei din artilerie se vedeau tratați ca învârtiți, iar infanteria, din cauza noroiului de pe drumurile de război, devenea „infecteria”. În momentele acelea, prietenul lor cel mai bun, fost pilot pe avion de vânătoare, intervenea cu argumentele lui și conversația intra într-un picaj foarte periculos. Și nu cântăriseră încă nici meritele respective ale fronturilor lor, diferite toate trei, nici rolul lui Stalin în timpul războiului... Cearta aceea, simțeam, îi necăjea mult. Fiindcă știau că, oricare ar fi fost contribuția lor
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
cotidiene. Nu spuneam nimic. Mi-era teamă să nu mă văd alungat din bucărie. Adulții, remarcasem eu de câtăva vreme, tolerau mai ușor prezența mea. Păream să fi dobândit, la cei paisprezece ani ai mei, dreptul de a asista la conversațiile lor târzii. Cu condiția să rămân invizibil. Încântat de schimbare, nu voiam în nici un chip să compromit un asemenea privilegiu. Numele Charlottei revenea în serile lungi de iarnă la fel de des ca și altădată. Da, ca și înainte, viața bunicii mele
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
oară vestea morții, înscrisă cu litere cețoase, și numele soțului ei, scris de mână cu cerneală violetă. Cineva o striga deja la celălalt capăt al coridorului. Urma să sosească un nou convoi de răniți. „Samovare!” Așa îi numea uneori, în conversațiile lor nocturne, tatăl meu și cu prietenii lui, pe soldații fără mâini și fără picioare, trunchiurile acelea vii, ai căror ochi adunau în ei toată deznădejdea din lume. Da, erau niște samovare: cu capetele pulpelor asemenea picioarelor acelui recipient de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
la întrebări, răspunzând fără să se gândească (au vorbit despre pâine, despre cartele, despre viața din Saranza), oferindu-i ceai, zâmbind când el spunea că ar trebui „să ascută toate cuțitele din casa asta”. Da, luând parte la această primă conversație încă ezitantă, era cu mintea în altă parte. Profund absentă, auzea vorbe cu totul diferite: „Bărbatul acesta cu părul scurt și parcă presărat cu cretă este soțul meu. Nu l-am mai văzut de patru ani. L-au îngropat de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
îngropat de două ori - în bătălia pentru Moscova mai întâi, apoi în Ucraina. E aici, s-a întors. Ar trebui să plâng de bucurie. Ar trebui... Are părul cărunt de tot...” Ghicea că și el era cu gândul departe de conversația aceea despre cartele. Se întorsese după ce luminile Victoriei se stinseseră de mult. Viața își relua cursul ei cotidian. Se întorcea prea târziu. Ca un om distrat care, invitat la prânz, se prezintă la ora cinei, surprinzând-o pe stăpâna casei
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
fabuloasă nu era un lucru inocent. Da, era cu adevărat o sfidare, o provocare în ochii celor care trăiau în prezent. Într-o zi, sătul de ocări, m-am prefăcut că mă interesează scorul ultimului meci și, amestecându-mă în conversația lor, am citat niște nume de fotbaliști învățate în ajun. Dar toată lumea a mirosit impostura. Discuția s-a întrerupt. Mini-societatea s-a împrăștiat. M-am pricopsit cu câteva priviri aproape compătimitoare. M-am simțit și mai disprețuit. După tentativa aceea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
cărei tălpici alimentau focul nostru barbar de lemne. Dansul flăcărilor făcea parcă amurgul mai dens, senzația efemeră de confort, mai pătrunzătoare. De ce oare i-am povestit atunci întâmplarea aceea și nu alta? Pesemne că existase un motiv, un început de conversație care îmi sugerase subiectul acela... Era un rezumat, foarte scurtat de altfel, al unui poem de Victor Hugo, povestit de Charlotte cu mult timp în urmă și al cărui titlu nici măcar nu mi-l mai aminteam... Undeva, lângă niște baricade
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
despre Franța tinereții sale. Răspundea bucuros, considerându-mi sinceră curiozitatea. Tot vorbind, Charlotte continua să cârpească gulerul dantelat al unei bluze. Mânuia acul cu o undă de eleganță artistică, perceptibilă întotdeauna la o femeie ce lucrează și, totodată, întreține o conversație cu un musafir aparent interesat de cele povestite. Sprijinit în coate de balustrada micului balcon, o ascultam. Întrebările mele mașinale readuceau, ca ecou, scene din trecut contemplate de mii de ori în copilărie, imagini familiare, ființe cunoscute: coaforul de câini
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
De îndată ce voiam să mă întorc în Atlantida copilăriei noastre, intervenea o voce savantă: vedeam paginile cărților, datele cu litere groase. Iar vocea începea să comenteze, să compare, să citeze. Mă simțeam atins de o stranie orbire... La un moment dat, conversația noastră s-a întrerupt. Ascultasem atât de distrat, încât ultimele cuvinte ale Charlottei - trebuie să fi fost o întrebare - mi-au scăpat. Încurcat, i-am scrutat chipul ridicat spre mine. Auzeam în urechi melodia frazei pe care tocmai o rostise
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
dialogul zilnic: „Poate că o să plouă. Uită-te la norul acela mare. Nu, arde stepa... Uite, Cucușka a trecut mai devreme ca de obicei... Gavrilici... Ceaiul... La piață...” Da, o parte din viața mea rămăsese în urmă. Copilăria. În fond, conversațiile noastre despre verzi și uscate nu erau, în vara aceea, cu totul nejustificate. Ploua adesea și, în amintire, tristețea mi-a colorat vacanța aceea în tonuri cețoase și calde. Uneori, în străfundul cenușiului lent al zilelor, se ivea pe neașteptate
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
și care să mă ajute să uit nebunia trecătoare. Nu a răspuns imediat la întrebarea mea. Înțelesese probabil că, dacă îndrăzneam să tulbur astfel obiceiurile noastre, o făceam constrâns de un motiv serios. Poate că s-a gândit la toate conversațiile noastre fără noimă din ultimele săptămâni, la tradiția poveștilor noastre de la asfințitul soarelui, ritual trădat în vara aceea. După un minut de tăcere, a suspinat cu un surâs ușor în colțul gurii: - Dar ce pot eu să-ți povestesc? Știi
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
acesta devenea mai violent. Ca și cum, pentru a o iubi, trebuia să-ți smulgi ochii, să-ți astupi urechile, să-ți interzici să gândești. Într-o seară, i-am auzit pe mătușa și pe concubinul ei vorbind despre Beria... Altădată, din conversațiile musafirilor noștri, aflasem ce ascundea numele acela teribil. Îl rosteau cu dispreț, dar nu fără o undă de spaimă respectuoasă. Fiind prea mic, nu reușeam să înțeleg neliniștitoarea zonă de umbră din viața acelui tiran. Ghiceam doar că era vorba
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
trăiesc ca noi. Se roagă la Dumnezeul lor de cinci ori pe zi, îți dai seama! Și chiar mănâncă fără masă. Da, toți pe jos. În fine, pe un covor. Și fără linguri, cu degetele! Musafirul, mai mult ca să învioreze conversația, a obiectat pe un ton sfătos: - Da, nu ca noi, e mult spus. Eu am fost la Tașkent, vara trecută. Știi, nu sunt chiar așa de diferiți de noi... - Și în deșertul lor ai fost? Ea a vorbit mai tare
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
pe pisălogi. Am încremenit. Ea pleca, urcând spre primele clădiri din port, și, în curând, s-a cufundat în umbra lor masivă. Începeau să apară muncitorii la ușile atelierelor. Câteva zile mai târziu, în învălmășeala nocturnă de pe Munte, am auzit conversația colegilor mei de școală, care nu-mi remarcaseră prezența prin apropiere. Una dintre dansatoarele din micul lor cerc se plânsese, spunea, de partenerul ei, care nu știa să facă dragoste (ei exprimau ideea mult mai verde) și le încredințase, pare
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
lui se aliniau o puzderie de insule acoperite cu iarbă deasă, unde aveai exact atâta loc cât să te așezi și să te crezi pe o insulă pustie, în mijlocul oceanului... Apoi, întins pe nisip, ascultam liniștea de nepătruns a stepei... Conversațiile noastre luau naștere fără pretext și păreau să decurgă din șiroirea însorită a Sumrei, din foșnetul frunzelor lunguiețe ale sălciilor. Charlotte, cu mâânile puse pe cartea deschisă, privea dincoolo de râu, spre câmpia arsă de soare, și începea să vorbească
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
fi o permanentă uluire în fața șuvoiului verbal în care se topea lumea. Franceza, limba mea „strămaternă”, era, vedeam acum, prin excelență limba uimirii. ... Da, din ziua îndepărtată petrecută pe malul unui râuleț pierdut în mijlocul stepei, mi se întâmplă, în plină conversație franțuzească, să-mi amintesc de surpriza mea de altădată: o doamnă cu părul cărunt, cu ochi mari, liniștiți, și nepotul ei stau așezați în inima câmpiei pustii, arse de soare și foarte rusești prin nemărginirea izolării sale, și vorbesc franțuzește
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Și, aproape în același moment, singurătatea ei. În ziua aceea, culcat pe taluz, o ascultam vorbind despre cartea pe care o aducea cu ea în plimbările noastre. De când avusesem acel lapsus, nu mă mai puteam opri să observ, tot urmărind conversația, felul în care mânuia bunica franceza. Comparam limba ei cu a autorilor pe care îi citeam, cu a rarelor ziare franțuzești care pătrundeau în țara noastră. Cunoșteam toate particularitățile francezei sale, expresiile preferate, sintaxa personală, vocabularul ei și chiar patina
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
a castanilor, roșul storurilor restaurantului din cealaltă parte a pieței. Și eu, după douăzeci de ani, eu, care recunosc gama aceea de culori și retrăiesc amețeala clipei regăsite. O femeie tânără, în fața mea, întreține, cu o grație foarte franțuzească, o conversație despre nimic. Îi privesc chipul surâzător și, din când în când, îi ritmez vorbele dând din cap. Femeia aceea îmi este foarte apropiată. Vocea ei, felul ei de a gândi îmi plac. Și îi cunosc armonia trupului... „Și dacă aș
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
De departe, am auzit scârțâitul grilajului de la poartă. Pe peretele poros al cubului, am citit câteva cuvinte, fără să le pricep imediat înțelesul: Concesiune pe veci. Nr... Anul 18... Undeva în spatele copacilor s-a auzit un fluierat urmat de o conversație. Doi bărbați, doi paznici urcau pe alee. M-am ridicat încet și, prin oboseala și toropeala de început de boală, am simțit reflectarea unui surâs pe buzele mele: „Probabil că deriziunea intră în natura lucrurilor din această lume. La fel
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
intre. Ha, ha, ha, cortina de fier nu mai e decât un ciur, care va să zică... Nu aveam decât actele mele de refugiat, plus un bilet de călătorie care mă autoriza să vizitez „orice țară, în afară de U.R.S.S.”. A doua zi după conversația mea cu „rusul nou”, m-am dus la Prefectura de Poliție ca să mă informez despre formalitățile de naturalizare. Încercam să fac să amuțească în mine gândul care îmi revenea insidios în minte: „De acum înainte, va trebui să înfrunt o
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
ireale încă, s-au umplut de o luminozitate aparte, smulgându-se din cercul lunilor și alcătuind un univers care-și trăia propriul lui ritm, în propriul lui climat. Pentru mine, acesta a fost timpul pregătirilor, dar, mai ales, al lungilor conversații tăcute cu Charlotte. Mergând pe străzi, aveam acum impresia că privesc cu ochii ei. Că văd, așa cum l-ar fi văzut ea, cheiul pustiu unde plopii, la o pală de vânt, păreau să-și transmită un mesaj șoptit, urgent, că
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
le devoram de la începutul recluziunii mele de scriitor, o căutam în zadar pe cea pe care mi-aș fi putut-o imagina în mâinile ei, în mijlocul unei izbe siberiene. Da, o carte deschisă, iar ochii ei scânteind de lacrimi... În conversațiile imaginare cu Charlotte redeveneam adolescent. Maximalismul meu juvenil, stins de multă vreme sub evidențele vieții, se deștepta. Iarăși căutam o operă absolută, unică, visam o carte care ar putea, prin frumusețea ei, să refacă lumea. Și auzeam vocea bunicii răspunzându
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
M. Argyle și J. Dean (1965, 291) menționează: 1. Căutarea informației: indivizii caută un răspuns al acțiunilor lor în ochii celorlalți, care este absolut necesar pentru adaptarea în continuare a discursului; 2. Semnalarea deschiderii canalului de comunicare: dacă în cadrul unei conversații între două persoane unul dintre interlocutori întoarce privirea către un al treilea, aceasta înseamnă închiderea canalului de comunicare cu prima persoană. Contactul la nivelul privirii include obligația de a interacționa. 3. Ascunderea și exhibiționismul: tendința unor persoane de a se
PSIHOLOGIA MEDICALĂ: COORDONATE APLICATIVE by Viorel ARMAŞU, Iuliana ZAVADOVSCHI () [Corola-publishinghouse/Science/100959_a_102251]
-
trei planuri stabilite de Piaget. 6.2.1. Relații interpersonale intelectuale La acest nivel se realizează comunicarea de cunoștințe între medic și bolnavul său. Bolnavul informează pe medic referitor la starea sănătății sale, despre cele mai mici simptome, strecurând în conversație și întrebări referitoare la viitorul (evoluția) afecțiunii sale, exprimându-și temeri sau speranțe ce așteaptă să fie confirmate. Medicul expune la rândul sau date referitoare la evoluția bolii, rezultatele analizelor etc. și răspunde la întrebările puse de bolnav. Desigur ca
PSIHOLOGIA MEDICALĂ: COORDONATE APLICATIVE by Viorel ARMAŞU, Iuliana ZAVADOVSCHI () [Corola-publishinghouse/Science/100959_a_102251]