KorAP: Find »[drukola/base=don & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...125 126 127 ...138 >

3,438 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225

auzit pe Manuel Machado, poetul, fratele lui Antonio, povestind că i-a dus odată lui don Eduardo Benot, ca să i-l citească, un sonet scris în alexandrini sau în nu mai știu ce formă heterodoxă. I l-a citit și don Eduardo i-a spus: „Dar ăsta nu e sonet!...“ „Nu, domnule - i-a răspuns Machado -, nu e sonet, e sonit.“ La fel și romanul meu n-o să fie roman, ci... cum am spus?, ramin..., reman, ba nu, nu, riman, așa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
Da’ puteai să-i faci tu socoteala ca-n alte dăți... — Da, dar..., în fine, mă-nțelegeți... — Liduvina! Liduvina! — E mai bine să faceți dumneavoastră socotelile cu ea. — Mă duc acum. XVIII — Bună, Rosarito! - exclamă Augusto de cum o văzu. — Bună ziua, don Augusto - și glasul fetei era senin și limpede, și nu mai puțin limpede și senină privirea ei. — De ce n-ai rezolvat cu Liduvina, cum faci alteori, când nu sunt acasă la venirea ta? — Nu știu! Mi-a spus să aștept

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
să plâng. Lasă, ba da, vrei să te fac iar să plângi. Spune-mi, ai un logodnic? — Ce-ntrebare... Spune-mi, ai? — Logodnic... logodnic propriu-zis... nu! — Dar cum, încă nu ți-a făcut curte niciun băiat de vârsta ta? — Vedeți, don Augusto... — Și ce ți-a spus? — Sunt lucruri care nu se spun... — E-adevărat. Și ia spune, vă iubiți? — Dar, pentru Dumnezeu, don Augusto...! — Uite, dacă ai să plângi, te las. Fata își sprijini capul de pieptul lui Augusto, ca să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
logodnic propriu-zis... nu! — Dar cum, încă nu ți-a făcut curte niciun băiat de vârsta ta? — Vedeți, don Augusto... — Și ce ți-a spus? — Sunt lucruri care nu se spun... — E-adevărat. Și ia spune, vă iubiți? — Dar, pentru Dumnezeu, don Augusto...! — Uite, dacă ai să plângi, te las. Fata își sprijini capul de pieptul lui Augusto, ca să și-l ascundă în el, și izbucni în plâns, încercând să-și înăbușe suspinele. „Fetița asta o să leșine“, gândi el în timp ce-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
piept. Sărmănuța îi puse un braț pe umăr, ca pentru a se rezema de el, și-și ascunse din nou fața la pieptul lui Augusto. Și acolo, auzind cum inima-i bătea ca un ciocan, se alarmă. — Vă e rău, don Augusto? — Dar cui îi e bine? Vreți să strig ca să vi se-aducă ceva? — Nu, nu, lasă. Îmi cunosc boala. Și lucrul de care am nevoie e să plec într-o călătorie - și după o tăcere -: Ai să mă-nsoțești? — Don

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
e bine? Vreți să strig ca să vi se-aducă ceva? — Nu, nu, lasă. Îmi cunosc boala. Și lucrul de care am nevoie e să plec într-o călătorie - și după o tăcere -: Ai să mă-nsoțești? — Don Augusto! — Lasă-l pe don! Ai să mă-nsoțești? — Cum vreți... O ceață îi invadă mintea lui Augusto; sângele începu să-i zvâcnească în tâmple, simți o apăsare în piept. Și ca să se elibereze de toate, începu să o sărute pe Rosarito pe ochi, încât ea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
că prin cadoul meu aș fi căutat să o cumpăr și să-i forțez recunoștința, nu știu bine ce înseamnă că o acceptă, specificând însă că fără niciun compromis. Ce compromis, hai să vedem, ce compromis? Nu te enerva așa, don Augusto...! — Cum să nu mă enervez, doamnă, cum să nu mă enervez! Oare fata aceea își bate joc de mine și vrea să se joace cu mine? - și spunând asta își amintea de Rosarito. — Pentru Dumnezeu, don Augusto, pentru Dumnezeu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
te enerva așa, don Augusto...! — Cum să nu mă enervez, doamnă, cum să nu mă enervez! Oare fata aceea își bate joc de mine și vrea să se joace cu mine? - și spunând asta își amintea de Rosarito. — Pentru Dumnezeu, don Augusto, pentru Dumnezeu...! — Am spus doar că ipoteca s-a reziliat, că am anulat-o și că, dacă ea nu-și preia casa, pe mine nu mă mai privește. Și dacă-mi este recunoscătoare sau nu, asta nu mă mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
Dumnezeu...! — Am spus doar că ipoteca s-a reziliat, că am anulat-o și că, dacă ea nu-și preia casa, pe mine nu mă mai privește. Și dacă-mi este recunoscătoare sau nu, asta nu mă mai interesează! — Dar, don Augusto, nu fiți așa de pornit! Ce vrea ea e să se împace cu dumneata, să redeveniți prieteni...! — Da, acum, când i-a declarat război celuilalt, nu-i așa? Înainte eu eram celălalt; acum sunt eu primul, nu-i așa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
e diplomație... — Cum? — Da, căci dumneavoastră veniți nu doar ca să o iert pe... fata aceea, ci ca să vedeți dacă sunt de acord să o cer de nevastă, nu-i așa? Ne învoim, așa-i?, și ea se va resemna... — Jur, don Augusto, jur pe memoria sfintei mele mame, fie în slavă, jur... — A doua poruncă, să nu juri... — Ei bine, jur că dumneata uiți acum, fără să vrei, desigur, cine sunt eu, cine este Ermelinda Ruiz y Ruiz. — De-ar fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
n-o să mă creadă, o să regrete... Fapt e că am de gând să plec într-o călătorie lungă și îndepărtată... — Înainte, de rămas-bun... — Bine, o să vedem... Se despărțiră. Când doña Ermelinda sosi acasă și-i povesti nepoatei sale conversația cu don Augusto, Eugenia își zise: „E alta la mijloc, n-am niciun dubiu; acum chiar că trebuie să-l recuceresc.“ Augusto, în ce-l privește, rămas singur, începu să se plimbe prin încăpere, spunându-și: „Vrea să se joace cu mine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
bucată, ce cutezanță! Ce hotărâre! Ce ochi! Dar nu, nu, nu mă înmoaie ea! Nu mă cucerește!“ Când Augusto intră în salon, Eugenia stătea în picioare. Îi făcu semn să ia loc; dar ea, înainte de a o face, exclamă: — Dumneata, don Augusto, ai fost înșelat ca și mine! Drept care bietul om se simți dezarmat și nu știu ce să spună. Luară loc amândoi și urmă o foarte scurtă tăcere. — Ei da, cum spuneam, don Augusto: dumneata te-ai înșelat în privința mea, iar eu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
loc; dar ea, înainte de a o face, exclamă: — Dumneata, don Augusto, ai fost înșelat ca și mine! Drept care bietul om se simți dezarmat și nu știu ce să spună. Luară loc amândoi și urmă o foarte scurtă tăcere. — Ei da, cum spuneam, don Augusto: dumneata te-ai înșelat în privința mea, iar eu m-am înșelat în privința dumitale; asta-i tot. — Bine, dar noi am stat de vorbă, Eugenia! — Nu mai ține seama de ce ți-am spus. Ce-a fost a fost! — Da, totdeauna

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
prieteni, buni prieteni, adevărați prieteni? — Vom putea. Eugenia îi întinse mâna fină, albă și rece ca zăpada, cu degete fusiforme menite a domina claviaturi, și i-o strânse în a sa, care în clipa aceea tremura. Vom fi deci prieteni, don Augusto; buni prieteni, deși prietenia asta pentru mine... — Ce? — Poate în public... — Ce? Vorbește! Vorbește! — Dar, în sfârșit, după unele dureroase experiențe recente, am și renunțat la anumite lucruri... — Explică-te mai clar, domnișoară. N-are rost să spui lucrurile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
prietenia asta pentru mine... — Ce? — Poate în public... — Ce? Vorbește! Vorbește! — Dar, în sfârșit, după unele dureroase experiențe recente, am și renunțat la anumite lucruri... — Explică-te mai clar, domnișoară. N-are rost să spui lucrurile pe jumătate. — Bine atunci, don Augusto, lucrurile să fie clare, foarte clare. Crezi oare că e ușor, după cele întâmplate și știindu-se, după cum se și știe printre cunoștințele noastre, că dumneata mi-ai scos de sub ipotecă patrimoniul și mi l-ai dăruit, crezi, așadar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
O privi o vreme coborând pe scară, grațioasă și cu pasul ferm. Augusto se întoarse, intră în birou și, văzând-o pe Rosario acolo, în picioare, cu coșul plin de rufăria călcată, îi spuse brusc: — Ce e? — Mi se pare, don Augusto, că femeia asta vă-nșală... Și ce-ți pasă ție? — Totdeauna când e vorba de dumneavoastră îmi pasă. — Vrei adică să spui că eu te înșel... — De asta nu-mi pasă. — Vrei să mă faci să cred că, după speranțele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
de dumneavoastră îmi pasă. — Vrei adică să spui că eu te înșel... — De asta nu-mi pasă. — Vrei să mă faci să cred că, după speranțele pe care te-am făcut să le nutrești, nu ești geloasă? Dac-ați ști, don Augusto, cum și-n ce familie am crescut, ați înțelege că, deși sunt tinerică, sunt departe de povestea asta cu gelozia. Noi, cele din lumea mea... — Taci din gură! Cum vreți. Dar vă repet, femeia aia vă înșală. Dacă n-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
fac ceilalți să fie. — Ești filozof... — Așa-mi zicea și fostul meu stăpân. Eu sunt însă de acord cu ce v-a spus Liduvina mea, și anume că trebuie să vă apucați de politică. XXI — Da, ai dreptate - îi spunea don Antonio lui Augusto în după-amiaza aceea, la Club, între patru ochi și într-un colț mai retras -, ai dreptate; e un mister dureros, foarte dureros în viața mea. Ceva, ceva ai ghicit. Rareori mi-ai vizitat bietul cămin... cămin?, dar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
sunt însă lucruri care te însoțesc permanent, care te împrejmuiesc și te învăluie ca o atmosferă misterioasă. Biata mea soție... — Da, pe chipul doamnei dumneavoastră se ghicește o întreagă viață de... — De martiriu, spune-o fără ocoliș. Ei bine, prietene don Augusto, dumneata ai fost, nu știu bine de ce, în virtutea nu știu cărei simpatii oculte, cel care ne-a arătat cea mai mare afecțiune, poate chiar compasiune, și eu, închipuindu-mi încă o dată că mă eliberez de o povară, am să-ți destăinui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
de afecțiune și avere. Am crezut, de vreme ce cauza nefericirii ei era soția mea, că e o chestiune de conștiință să mă duc și să-i ofer ajutorul meu pecuniar, dat fiind că Dumnezeu m-a dăruit cu avere. — Bănuiesc restul, don Antonio. — Nu contează. M-am dus s-o văd. Imaginează-ți prima noastră întrevedere. Ne-am plâns unul altuia nenorocirile, căci era o nenorocire comună. Îmi ziceam: „Așadar pentru nevasta mea și-a lăsat-o bărbatul acela pe-a lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
e fiica noastră cea mare, fiica hoțului...; nu, nu, fiica noastră, fiica mea. Cea a hoțului este cealaltă, e cea a celei care s-a numit soția mea într-o vreme. Înțelegi acum totul? — Da, și chiar mult mai mult, don Antonio. — Mult mai mult? — Mai mult, da! Așa că dumneavoastră, don Antonio, aveți două soții. — Nu, nu, nu am decât una, pe mama copiilor mei. Cealaltă nu e soția mea, nu știu dacă este cea a tatălui fiicei sale. — Și tristețea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
noastră, fiica mea. Cea a hoțului este cealaltă, e cea a celei care s-a numit soția mea într-o vreme. Înțelegi acum totul? — Da, și chiar mult mai mult, don Antonio. — Mult mai mult? — Mai mult, da! Așa că dumneavoastră, don Antonio, aveți două soții. — Nu, nu, nu am decât una, pe mama copiilor mei. Cealaltă nu e soția mea, nu știu dacă este cea a tatălui fiicei sale. — Și tristețea ... — Legea e totdeauna tristă, don Augusto. Și e și mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
Mai mult, da! Așa că dumneavoastră, don Antonio, aveți două soții. — Nu, nu, nu am decât una, pe mama copiilor mei. Cealaltă nu e soția mea, nu știu dacă este cea a tatălui fiicei sale. — Și tristețea ... — Legea e totdeauna tristă, don Augusto. Și e și mai tristă o dragoste care se naște și crește pe mormântul altuia și asemeni unei plante care se hrănește, ca din mraniță, din putregaiul altei plante. Ne-au unit niște crime, da, crime ale altora, și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
rimanești.“ XXVI Augusto se îndreptă spre casa Eugeniei dispus să încerce ultima experiență psihologică, cea definitivă, deși se temea de refuzul ei. Și se întâlniră pe scară, ea coborând ca să plece, în timp ce el urca spre a intra. — Dumneata pe-aici, don Augusto? — Da, eu; dar pentru că trebuie să pleci, las pentru altădată; am să revin. — Nu, e unchiul meu sus. — Nu cu unchiul dumitale, ci chiar cu dumneata, Eugenia, aveam de vorbit. S-o lăsăm pe altădată. — Nu, nu, să ne

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
nu mă pot resemna, nu pot! Și-n ce privință nu te poți resemna? — Ei, cu asta, Eugenia, cu asta! — Care asta? Cu asta, și anume să nu mai fim decât prieteni... — Decât prieteni!... Ți se pare puțin lucru, domnule don Augusto? Sau dumneata dorești să fim mai puțin decât prieteni? — Nu, Eugenia, nu, nu-i asta. — Dar atunci ce e? — Pentru Dumnezeu, nu mă face să sufăr... — Cine te face să suferi ești chiar dumneata. Nu mă pot resemna, nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]