KorAP: Find »[drukola/base=latin & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...125 126 127 ...629 >

15,723 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

veneau din sud, deoarece orientarea Daciei romane a fost spre vest și sud-vest, adică spre Italia, Dalmația. Illyricum. Predicatorii creștinismului ne-au venit din Illyricul latin și din Moesia Superioară cu multele ei episcopate plantate la Dunăre. Organizarea bisericii creștine latine din nordul Dunării este în directă dependență de biserica-mamă, misionară, din Dacia sud-dunăreană și Moesia superioară, episcopii din dreapta fluviului și-au extins jurisdicția și în stânga acestuia. Concluzia fundamentală este că romanitatea și creștinismul sunt născute și crescute în chip firesc

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cultului, atașamentul față de dogmele Bisericii universale, amprenta puternică lăsate de acestea asupra societății scythane au reprezentat un suport important în secolele VII-X, atât de tulburi, iar fondul de valori ale credinței creștine nu a fost anihilat. 60 De pildă, terminologia latină esențială a creștinismului românesc s-a păstrat, zestrea creștinismului vechi, din secolele IV-VI, a fost fructificată, după 970, prin refacerea organizării bisericești, constituirea instanțelor ierarhice superioare, pelerinaje, circulația liberă a oamenilor, a ideilor religioase și a materialelor creștine. Dar

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
traco-dacă (a se vedea bazele creștinismului) a constituit adevăratul fundament al universului spiritual românesc. 62 Etimologia slavă a multor vocabule ce vizează aspecte ale mitologiei și religiei populare românești nu mai este satisfăcătoare-se găsesc soluții în fondul autohton thraco-dacic, latin sau indo-european, întrucât fenomenul își are originea în realitățile spirituale specifice romanicilor la contactul cu slavii. Vocabularul românesc ce desemnează credințe, superstiții, cutume (obiceiuri) cuprinde numeroase dublete (triplete) lexicale (latino-slave, thraco-latino-slave), ce oferă o imagine specifică despre interferențele și conviețuirile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ce oferă o imagine specifică despre interferențele și conviețuirile spirituale dintre romanici și slavi. De pildă, terminologia daimonologiei românești: alături de slavonismele duh, diavol, vârcolac, mor, moroi, zmeu, vrajă, vrăjelnițe se află lexemele traco-dace bală, balaur, dulf, zgripțor, zgripțuroaică, dar și latinul drac (draco) alături de care stau "cohorte" întregi de genii, îngeri, existențe divine suprasau sub-mundane de origine greco-romană și orientală ce au "populat" spațiul Daciei și Moesiei Inferior. Apoi, un alt termen, semidivinitatea Baba (pl. Babele), originar (lingvistic) din sl. baba

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din lat. Diana, sânzienele (sânziana), vântoasele (vânt), lat. ventus, frumoasele (frumos)-lat. formosus, măestrele (măestru) -lat. magister. Bogăția patrimoniului cultural romanic și rezistența sa în fața celui slav se observă și din influența exercitată de latină asupra slavei, elementele de origine latină din limbile slave referitoare la credințe, cutume, superstiții sunt o consecință a bilingvismului și conviețuirii spirituale. De pildă: luna (lat.)-luná (slv), lunaticus-lunátik, Rosalia-rusalja, Calendae-Koljada, Creatio-Creciune, Crăciune-Kračun (bg.), Troian-Trojanu. Singura populație creștină, dar eretică (ariană), care a trăit, la începutul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
românesc cuprinde puncte albe pe lungi perioade istorice! Dar mormintele de incinerație și sacrificiile umane sunt clar atribuite slavilor. Prin urmare, folosirea incinerației de către populația românească creștină este cu desăvârșire exclusă. Ceremoniile funerare sunt asociate cu lexeme românești de origine latină: a priveghea, priveghere, priveghi (lat. pervigilare), a comânda, comând (lat. commendare) sau cu cele slave din adstrat (secolele VII-X): colivă (slv. kolivo), colac (slv. kolaci), coșciug (kosi), molitvă, pomană, praznic, jale (zali), a se prăpădi (slv. propasti), a hohoti. Să

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
În acest context, viața religioasă a populației nord-dunărene a jucat un rol excepțional. Astfel, în secolele V-VI, s-a încheiat bilingvismul și încorporarea în latinitate a celei mai mari părți a populației din nordul Dunării. Generalizarea creștinismului de limbă latină a fost unul din factorii fundamentali ai acestui proces. Schimbările survenite în evoluția de ansamblu a limbii, în secolele VII-X, au avut rezonanță și în limbajul religios. În acest interval, liturghia din biserica nord-dunăreană se făcea în latină (latina vulgară

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
omiliilor, nu mai era înțeles în latină, iar autoritățile bisericești și seculare (statale) îndemnau la transmiterea credinței în limba vernaculară (populară), la fel s-a întâmplat și în nordul Dunării. Deducem că, în secolele VII-X, evoluția limbajului religios de origine latină se încheiase, devenind unul românesc. Dar latina n-a fost eliminată complet din liturghie (de pildă, în Moravia, se foloseau slavona și latina). Momentul în care latina a fost definitiv înlocuită cu slavona, ca limbă liturgică, în Biserica românească, este

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
luând numele creștin de Mihail. Creștinarea bulgarilor are loc odată cu victoria deplină a slavizării turanicilor și cu instituirea feudalismului, în plan social-politic, în Bulgaria. După primirea botezului, Boris și boierii săi (curtea) au cumpănit între creștinismul grec (bizantin) și cel latin (roman) și au păstrat legăturile și cu Papa de la Roma și cu Patriarhul de la Constantinopol, primind preoți și cateheți din ambele părți ale creștinătății. Abia în 870, sinodul din Constantinopol, alcătuit din ierarhi greci și romani, în prezența solilor bulgari

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ierarhi greci și romani, în prezența solilor bulgari, a decis ca Bulgaria să aparțină bisericii din Răsărit, cu centrul la Constantinopol. Solii bulgari au afirmat în sinod că la venirea în sudului Dunării au găsit aici preoți greci (bizantini), nu latini. Dar, la rândul lor, solii Papei au arătat că, înaintea venirii slavilor și bulgarilor, aceste teritorii din sudul Dunării aparțineau Romei, bisericii apusene (latine). În momentul creștinării din secolul al IX-lea, mai dăinuiau urme ale latinității dunărene și ale

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
afirmat în sinod că la venirea în sudului Dunării au găsit aici preoți greci (bizantini), nu latini. Dar, la rândul lor, solii Papei au arătat că, înaintea venirii slavilor și bulgarilor, aceste teritorii din sudul Dunării aparțineau Romei, bisericii apusene (latine). În momentul creștinării din secolul al IX-lea, mai dăinuiau urme ale latinității dunărene și ale unui creștinism de limbă latină. În cele din urmă, instituirea definitivă a bisericii slavo-bulgare, ca parte a creștinătății răsăritene, s-a făcut prin traducerea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
solii Papei au arătat că, înaintea venirii slavilor și bulgarilor, aceste teritorii din sudul Dunării aparțineau Romei, bisericii apusene (latine). În momentul creștinării din secolul al IX-lea, mai dăinuiau urme ale latinității dunărene și ale unui creștinism de limbă latină. În cele din urmă, instituirea definitivă a bisericii slavo-bulgare, ca parte a creștinătății răsăritene, s-a făcut prin traducerea cărților sfinte în limba slavonă și propovăduirea credinței în Bulgaria în această limbă, prin frații Chiril și Metodiu și ucenicii lor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ritul bizantin de limbă slavă, consideră Pr. Păcurariu, în împrejurările de atunci, a fost pentru noi un mijloc de păstrare a ortodoxiei. Dacă românii ar fi folosit în continuare limba proprie, Roma ar fi reușit cu ușurință să impună "ritul latin", însă prin introducerea "ritului bizantin " de limbă slavă, noi am rămas ca popor sub jurisdicția bisericească a Constantinopolului. Trebuie însă să se observe că adoptarea ritului bizantin nu a fost opțiunea benevolă a românilor, ci se datorează dominației politice și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
acestora din 864-865.68 Vom insista în continuare asupra elementelor slave în lexicul nostru bisericesc. Prin intermediul ritului bizantino-slav, în terminologia bisericească românească au pătruns o serie de elemente slave, care s-au conservat până astăzi. Dacă termenii creștini de origine latină au pătruns în primele secole ale creștinării (IV-VI), termenii bisericești slavi au intrat în limba noastră pe măsura introducerii ritului bizantino-slav. Introduși de către conducătorii politici și bisericești slavi, în secolele IX-X, folosirea termenilor respectivi a continuat în toată perioada

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
disc, potir, antimis, paraclis, chilie, metoc, trapeză, sihastru, schimnic, ieromonah, egumen, protoereu, arhiereu, mitropolit, exarh ș. a. Să subliniem că toate aceste cuvinte se referă la cult și organizarea bisericească, iar nu la noțiunile fundamentale de credință, care sunt de origine latină. Deducem că românii erau creștinați cu mult înainte de venirea slavo-bulgarilor, iar creștinarea n-am primit-o de la ei, care erau păgâni în momentul venirii lor, secolele VI-VII, ci doar terminologia referitoare la organizarea bisericească și cult. Iar scrierea slavă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și după înlocuirea, în Țările Române, a limbii slavone cu limba română, limba poporului a păstrat în scris haina străină a slavoniei, însemnându-se sau scriind cu litere (buchii) chirilice încă câteva secole. Este un aspect neobișnuit ca un popor latin să păstreze timp de secole liturghia, limba de cultură și alfabetul slavone. Care este cauza, în ce împrejurări și de când datează slavonismul? Întrebarea și-au pus-o mulți istorici, cărturari și cronicari, începând cu Miron Costin, Dimitrie Cantemir, care afirmau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
suprapusă învățată. Alți istorici afirmă (presupun) că românii, neavând episcopi, trimiteau preoții lor pentru hirotonie la vlădicii sud-dunăreni de la Vidin sau Dârstor, și în acest fel au învățat slavonește. Dar nici această explicație nu are temei, erau episcopi de limbă latină la Oradea și Alba Iulia, dar preoții români din Maramureș, Bihor și Apuseni preferau liturghia slavonă. În același timp, primirea liturghiei slave de către români nu înseamnă că ei și-ar fi însușit creștinismul de la slavi, deoarece ei erau botezați cu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Ibidem, p. 410-412. 47. Alex. A. Munteanu, Arhiepiscopia Justiniana Prima și jurisdicția ei, în S.T., 1962, nr. 7-8, p. 441-470; E. Băbuș, Justiniana Prima în lumina noilor cercetări, în S.T., 1987, nr. 1-2, p. 84-92; Em. Popescu, Inscripțiile grecești și latine din sec. IV-XIII descoperite în România, București, 1976, p. 293-349; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 173-176. 48. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 176-178. 49. N. Zugravu, op. cit., p. 412-417. 50. Ibidem, p. 418-429. 51. P. P.

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
drumul lor firesc spre rânduielile medievale și desăvârșirea etnogenezei românești. În evoluția romanității nord-dunărene, relațiile strânse cu regiunile din sudul fluviului au avut o importanță primordială. Fără legăturile cu Imperiul, populația autohtonă din Dacia și chiar religia creștină în haină latină ar fi fost serios periclitate. Izvoarele istorice demonstrează cu prisosință că romanitatea locală carpato-dunăreană la fel ca în Occidentul nelatin constituie adevăratul fundament, solid, al prefacerilor istorice din Dacia romană, migratorii au fost doar elemente demografice secundare, care au fost

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Bătrân, Tacit, Ptolemeu, îi menționează, în secolele IV a. H.-II p. H., sub nume diferite, Gutones sau Gotones, într-o regiune situată pe țărmul de sud al Mării Baltice. Începând din secolul III d. H., goții sunt numiți de autorii latini, Gothi, iar de cei greci (bizantini), Gothoi. Populația gotică, aflată pe țărmul sudic al Mării Baltice, a început să înainteze treptat spre regiunile de la Marea Neagră și Dunărea de Jos, iar apoi spre teritoriile întinse ale Imperiului roman, până ce își vor încheia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
treptat abandonată, iar inhumația este tot mai frecventă în necropolele descoperite. Convertirea la creștinism se generalizează și are loc la nivelul tuturor comunităților sătești, în acest sens, misionarii creștini au avut un rol covârșitor, veniți din sudul Dunării și fiind latini. Pacea din 332 d. H. dintre goți și romani deschide o perioadă de liniște și prosperitate la Dunărea de Jos, este și perioada când civilizația (cultura) de tip Sântana de Mureș atinge maxima înflorire, iar misiunea creștină se intensifică și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
înfrânt (vezi mai jos), el se întoarce și moare în condiții obscure.16 Pentru lumea veche, aflată în pragul sfârșitului de secol IV, apariția hunilor pe Don, în marginea Europei, a fost un eveniment brusc și neașteptat. Ammianus Marcellinus, istoric latin, redă impresia generală a oamenilor vremii atunci când prezintă invazia hunilor ca o "năvală bruscă" sau "furtună neașteptată". Pătrunderea hunilor în Europa spre sfârșitul secolului al IV-lea (375) semnifica prima intervenție masivă în evoluția istorică a continentului, a unei seminții

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
românească, deja închegată etnic și lingvistic. Existența acestei populații autohtone, în spațiul de la Dunăre, Carpați și Mare, este rezultatul unui proces istoric complex, principalii factori fiind trăsăturile esențial romanice ale populației locale, formele superioare de organizare social-politică, creștinismul de limbă latină și legăturile cu lumea romano-bizantină. În același timp, în cadrul evoluției societății autohtone din perioada menționată, trebuie să se țină seama și de prezența unor populații migratoare (alogene), slavii, avarii, bulgarii, unguri. În secolele VII-VIII, avarii își întăresc puterea militară și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
folosite în relațiile de schimb și la export, iar ceara era întrebuințată la opaițe pentru iluminatul locuințelor. Creșterea animalelor era a doua ramură agricolă importantă. Îndeletnicirile agricole (cultivarea pământului și creșterea animalelor), terminologia lor provine din fondul vechi al limbii latine: arare (a ara ), aratura (arătură), seminare (a semăna), sicilire (a secera), colligere (a culege), machinare (a măcina). Dăinuirea timp de secole a acestei terminologii agricole este mărturia vie a originii latine și a statorniciei neamului românesc. 5 O altă ocupație

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
animalelor), terminologia lor provine din fondul vechi al limbii latine: arare (a ara ), aratura (arătură), seminare (a semăna), sicilire (a secera), colligere (a culege), machinare (a măcina). Dăinuirea timp de secole a acestei terminologii agricole este mărturia vie a originii latine și a statorniciei neamului românesc. 5 O altă ocupație importantă era mineritul. Pe teritoriul românesc au fost valorificate resursele miniere-pământul era bogat în rezerve de minereuri metalice, saline ș.a. Au fost descoperite vestigii ale activității de extragere și reducere a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]