7,693 matches
-
nu ar fi lipsită de orice sens. Doar că în astfel de pagini sensul ei, insesizabil în primă instanță, ar urma să fie regăsit altfel decât prin analiza logică a unor propoziții. APARIȚII LIBERE ALE NONSENSULUI 103 95. 14. Un oaspete straniu stă deja la ușă Am revenit la paginile lui Carnap întrucât acolo sunt delimitate câteva situații care, din punct de vedere formal, pot constitui moduri ale vorbirii absurde. Simțul logic ne face să tresărim ori de câte ori auzim despre Cezar că
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
constitutiv unei întregi istorii și definește logica ei modernă. Iar Nietzsche, martorul treaz al acestui fenomen, face diagnoza unei epoci („epoca unui mare declin“, așa cum o numește în Voința de putere, § 57) și întrevede ceea ce urmează. Recunoaște înainte de toate acest oaspete străin, venit de nu se știe unde și în stare să neliniștească pe oricine. „Nihilismul stă la ușă: de unde ne vine acest oaspete, cel mai straniu cu putință?“ (§ 1). Nu știi prea bine de unde vine, însă când constați că „valorile
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
declin“, așa cum o numește în Voința de putere, § 57) și întrevede ceea ce urmează. Recunoaște înainte de toate acest oaspete străin, venit de nu se știe unde și în stare să neliniștească pe oricine. „Nihilismul stă la ușă: de unde ne vine acest oaspete, cel mai straniu cu putință?“ (§ 1). Nu știi prea bine de unde vine, însă când constați că „valorile cele mai înalte se devalorizează“, că „lipsește răspunsul la întrebarea «de ce?»“, știi că deja este de față (§ 2). În fața ușii nu mai așteaptă
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
aventurat pe coridoarele lui s-ar fi pierdut pentru totdeauna. <ref id="20">Jorge Luís Borges, Cei doi regi și cele două labirinturi, în volumul Moartea și busola, traducere de Darie Novăceanu, Editura Univers, București, 1972, p. 306.</ref> Un oaspete venit de departe a fost lăsat anume să rătăcească prin labirint, doar spre a se glumi pe seama simplității sale. Când totul părea pierdut miracolul se petrece: la căderea serii, simțindu-se aproape sfârșit, a invocat puterea divină și a aflat
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
pierdut miracolul se petrece: la căderea serii, simțindu-se aproape sfârșit, a invocat puterea divină și a aflat o ieșire. Într-adevăr, a venit vremea când stăpânul din Babilonia a fost învins în luptă chiar de cel care-i fusese oaspete. Făcut prizonier, este dus cât mai departe în adâncul deșertului, unde nu are în față decât imensitatea gri a întinderilor de nisip. Află astfel un labirint cum nu-și imaginase nimeni până atunci. După ce i-au dezlegat lanțurile, a fost
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
nu ar fi lipsită de orice sens. Doar că în astfel de pagini sensul ei, insesizabil în primă instanță, ar urma să fie regăsit altfel decât prin analiza logică a unor propoziții. APARIȚII LIBERE ALE NONSENSULUI 103 95. 14. Un oaspete straniu stă deja la ușă Am revenit la paginile lui Carnap întrucât acolo sunt delimitate câteva situații care, din punct de vedere formal, pot constitui moduri ale vorbirii absurde. Simțul logic ne face să tresărim ori de câte ori auzim despre Cezar că
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
constitutiv unei întregi istorii și definește logica ei modernă. Iar Nietzsche, martorul treaz al acestui fenomen, face diagnoza unei epoci („epoca unui mare declin“, așa cum o numește în Voința de putere, § 57) și întrevede ceea ce urmează. Recunoaște înainte de toate acest oaspete străin, venit de nu se știe unde și în stare să neliniștească pe oricine. „Nihilismul stă la ușă: de unde ne vine acest oaspete, cel mai straniu cu putință?“ (§ 1). Nu știi prea bine de unde vine, însă când constați că „valorile
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
declin“, așa cum o numește în Voința de putere, § 57) și întrevede ceea ce urmează. Recunoaște înainte de toate acest oaspete străin, venit de nu se știe unde și în stare să neliniștească pe oricine. „Nihilismul stă la ușă: de unde ne vine acest oaspete, cel mai straniu cu putință?“ (§ 1). Nu știi prea bine de unde vine, însă când constați că „valorile cele mai înalte se devalorizează“, că „lipsește răspunsul la întrebarea «de ce?»“, știi că deja este de față (§ 2). În fața ușii nu mai așteaptă
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
pe cei patru huni ce ședeau cu ei în jurul mesei largi, simple, din scânduri masive de stejar îmbinate. Pe când soția țăranului, o burgundă nu peste patruzeci de ani, dar îmbătrânită înainte de vreme de multele nașteri, trebăluia rumenind purcelul deasupra vetrei, oaspeții își treceau vremea bând din berea stăpânului casei și înfulecând niște pește; când cina fu gata, mâncară cu poftă, vorbind mai mult între ei, fără ca gazdele să-i înțeleagă, bând la fel de mult și râzând tare. în timp ce își sorbea fiertura ori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
și tocmai de aceea, imediat ce terminară de mâncat, îi trimise pe cei mai mari să se culce în pod, lăsând-o pe nevastă să-i adoarmă pe cei mici. Fruntea sa încruntată, privirea atentă și totodată alunecoasă ce o trimitea oaspeților lăsau, totuși, să se întrevadă starea în care se găsea; aceștia, însă, nu se simțiră deloc îndemnați să-l liniștească. Balamber, mai ales, se bucura vizibil de temerile lui, iar când îi spunea câte ceva, ocolea mereu subiectul. Dar asta numai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
lui Gundovek, nu? — Da, e prietenul lui cel mai credincios. Balamber se încruntă: — Mi s-a spus că tu pe acest Waldomar îl cunoști personal, adevărat? — Desigur! Nevasta mea e rudă cu el și, cu ani în urmă, am fost oaspetele lui. Balamber încuviință gânditor, apoi reluă: Spui că e un os greu de ros, dar trebuie să fii de acord că nu-i nimeni pe lume care să-i poată rezista lui Atila, nici chiar lui Utrigúr, aș spune. Fapt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
ocupe de foc, deasupra căruia stătea atârnată o oală de fier. Lăsând la o parte vătraiul, se duse în colțul din dreapta al peretelui din fund și începu să scotocească într-o ladă mare. — Acum trebuie să lungesc fiertura, bolborosi nemulțumită. Oaspeții săi se așezaseră în tăcere pe băncile puse de o parte și de alta a mesei - o masă veche, lungă și cu scândurile desfăcute. Balamber încă se străduia să-și revină din tulburare. întunecat, nu-și dezlipea privirea de la Malaberga
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mesei, se ridică greoi; ba mai mult, se rostogoli pe jos de-a binelea când încercă să încalece peste bancă, dar fu repede iarăși în picioare. Ștergându-și gura cu dosul mâinii lungi și uscate, îi cercetă pe cei cinci oaspeți, abandonați pe locurile unde erau, neajutorați ca niște copii. Pe urmă, fără să le mai dea atenție, desprinse ceaunul de pe furca vetrei stinse acum și îi turnă conținutul într-o ploscă scobită dintr-un dovleac; și-o prinse bine la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
bine, să pătrundă cât de cât în intimitatea ei. La fiecare ocazie, Frediana se purtase cu el așa cum probabil se așteptau oamenii săi să o facă, tratându-l, firește, cu curtoazie, dar la fel cum ar fi tratat orice alt oaspete sau, mai bine zis, un aliat folositor în lupta comună. Sebastianus nu reușise să citească în purtarea ei nici cel mai mic semn al vreunui altfel de interes pentru el: nici o confidență, nici un gest, nici un cuvânt care l-ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
bagauzilor încuviință cu gravitate: — Bine; acum ai ocazia să o faci. De îndată ce Divicone făcu prezentările, Ambarrus îi invită pe ceilalți nou-veniți să descalece și să-l urmeze împreună cu Sebastianus, precizând: — Să n-aveți nici o teamă: câtă vreme sunteți aici, sunteți oaspeți ai Bagaudiei și nimeni nu va atenta la viețile voastre. Iar voi, se întoarse brusc spre câțiva dintre ai săi, dați-l jos pe neghiobul ăla. în scurtă vreme o să trebuiască să ne spună multe. Ținându-l pe după gât pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
așteaptă! învinsă și de astă dată, Flavia își înghiți o lacrimă, surâse timid și încuviință. Un mic sărut pecetlui împăcarea. O clipă mai târziu, urcară amândouă scara, ținându-se de mână și aproape alergând, și intrară în marele tricliniu, unde oaspeții sosiți între timp discutau între ei și degustau băuturi întăritoare, așteptând cu nerăbdare să primească salutul stăpânei casei. 7 în marea sală a tricliniului, banchetul se apropia de sfârșit. Curând, invitații aveau să-și ia rămas bun, unul după altul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
de păgânism ale domina-ei se puteau desfășura în voie. Ca și Cetegus, ele erau expresia altor vremuri, mai mult chiar, ale unui alte lumii, către care sufletul ei se îndrepta mereu, cu încăpățânare. în răzvrătirea aceea - ea însăși era conștientă - oaspeții săi o urmau fără prea mare interes și fără entuziasm, începând chiar cu musculosul Cilonus, care avea dor trei pasiuni: jocul, caii, și grija și contemplarea narcisistă a propriilor mușchi. O excepție remarcabilă o constituia Servilio Cludiano: bărbat la patruzeci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
rândul său, printre coloane. Toți își îndreptară atunci privirile în acea direcție: dincolo de parc, deasupra frunzișului întunecat al copacilor și a zidului înconjurător, cerul se înflăcărase. Părăsindu-și locul, Hippolita ieși pe verandă. în câteva clipe i se alăturară toți oaspeții, în afară de Lucius Placidius, care, răpus de vin, sforăia pe canapeaua sa. Servitorii casei și muzicanții, cu instrumentele în mână, se apropiară și ei, cu pas șovăielnic. Nu se vedea nimic altceva decât acea strălucire ce palpita roșiatic, însă prin aerul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
și îi arse o palmă. — Tu să taci, imbecilule! îi porunci furioasă. Perplex, Cilonus amuți, își duse mâna la obraz și se retrase, ieșind în afara conului de lumină al lămpilor. Hippolita nu se mai ocupa acum de el. întoarsă către oaspeți, îi invită pe toți, cu gesturi largi și hotărâte ale brațelor, să părăsească terasa și să urmeze pe unul din servi ca să ajungă în locul pe care tatăl și bunicul său îl numeau totdeauna „reduta“: un turn masiv, pătrat, ca de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mai scurtă pentru a ajunge la el era o galerie, care, interpunându-se între cubiculum-uri și zona băilor, dădea în curtea rezervată carelor de aprovizionare. Odată traversată aceasta din urmă, mai rămânea de trecut o poartă solidă de fier; oaspeții săi și toți cei care în acel moment se găseau în casă, s-ar fi aflat la adăpost. în clădire se găseau rezerve de apă din belșug și rezerve uriașe de alimente, chiar dacă, în cazul în care le-ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
să ia scrinurile cu bani și bijuteriile! Dar cum să reușească, în atât de puțin timp, să culeagă toate obiectele acelea? Și toate operele de artă din villa? Cum să le salveze de furia distrugătoare a barbarilor? Văzându-i pe oaspeți cum se îndepărtează în grabă, urmându-l pe servitor, își aminti de Flavia. Unde dispăruse? De la balustradă, îl întrebă pe Clemantius, care se întorsese dedesubt și vorbea cu însuflețire cu purtătorii de lectică ai Matidiei, dar nu primi decât un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
iar bârne incandescente se legănau și cădeau într-o masă de praf și scântei; și din pars dominica se ridicau flăcări înalte și vălătuci de fum. Aripa în care se găsea loggia de la care, doar puțin mai devreme privise, împreună cu oaspeții săi, incendiul din sat, se prăbuși cu un tunet chiar sub ochii ei. Prădătorii ce intraseră primii în villa deschiseseră poarta de la curte tovarășilor lor din afară, iar acum, în perimetrul acela se agita o mulțime de bărbați călări sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
burgunzii care-i furaseră toți caii pe care îi găsiseră în zonă. Nu fără ușurare, soldatul se îndepărtă de deprimantul spectacol al ruinelor și al disperării pe care îl avusese sub ochi ziua întreagă. Când, la primele luciri ale zorilor, oaspeții redutei deschiseseră poarta de fier și se aventuraseră cu pași nesiguri în peisajul dezolant lăsat în urmă de barbari, constataseră că o bună parte din pars dominica a edificiului fusese distrusă, laolaltă cu localurile destinate servitorilor și construcțiile agricole, între
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
aici deja acum două zile. Poimâine s-ar putea să fie prea târziu. — Prin urmare, situația e chiar atât de gravă? în loc să-i răspundă, Anianus îl apucă de un braț și îl însoți până la fereastră. Deschizând canatul, îl invită pe oaspete să se apropie și îi prezentă, în lumina neutră și curată a primelor ceasuri ale dimineții, spectacolul pieței de dedesubt, unde printre înjghebările de corturi pe care Sebastianus le traversase la venire, se vânzolea în jurul focurilor o mulțime alcătuită din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
chiar de mulțumire. Un servitor se apropie de el și-l anunță că totul era pregătit pentru cină. Balamber se ridică și, cu un gest al mâinii, o invită pe copilă să-l urmeze: — Vino, Go-Bindan: în seara asta ești oaspetele meu. Dădu să pornească din loc, dar, văzând că ea ezita, se întoarse s-o încurajeze. — N-o să-mi spui că te-ai săturat deja cu coasta de miel, nu? o îndemnă, dând din mână. Haide, nu-ți fie teamă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]