KorAP: Find »[drukola/base=râde & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...125 126 127 ...1170 >

29,239 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189

Tatăl ieșind din cameră și trântind cu putere ușa, apoi o liniște lungă și grea, o masă Încărcată cu mâncăruri Îmbietoare, un sfeșnic cu o lumânare aprinsă În mijlocul ei și ouăle roșii pe care copilul le ciocnește unul de altul, râzând și bucurându-se, sub privirile indulgente ale celor doi părinți, iepurașul alb, pufos, tremurând speriat În brațele copilului, mama pătându-și cu sos rochia bleu, vaporoasă și, tot seara, târziu, mama citindu-i dintr-o carte de povești... Amintire legată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
culorile, să le Înmoi În substanța care le aduna Într-o pastă ce se fluidiza, și să le Întind pe mici bucăți de carton, grunduit. Imi aduc aminte că am pictat Într-o zi, o floarea soarelui de care am râs amândoi cu poftă. -Ce mai poți picta? Îl Întrebam, dornică să văd cât mai multe forme. Mi-a răspuns cu seriozitate: Luna, murdăria, somnul, vântul, zăpada, vocile, caracterul, cenușa, boala, zgomotul, blândețea, jocul copiilor, iubirea, noaptea, jertfa și....pe tine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
frumoasă ai. Cruce cu nume, nu un simplu lemn chior, căzut Într-o rână. Salută Îngerii, din partea mea, bătrân netrebnic! N-ai avut altceva mai bun de făcut, decât să mori ca un laș, lăsându-mă singur? Antoniu Începe să râdă, un râs pe care i-l trimite lui Kawabata, ca pe un mesaj al prieteniei, mai bine zis un hohot de râs uriaș, apocaliptic, de care cimitirul răsună, ca ca de un strigăt izbăvitor, de eliberare a durerii. Douăzeci și cinci Vânzătoarea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
cercetează pe Antoniu, cu vădită curiozitate. ,,Ce ți s-a Întâmplat? Nu te-am prea văzut În ultimul timp. Ai renunțat și la ziare.. Nu te mai interesează cancan-urile politice, ai lăsat baltă Uniunea Europeană?. Nu cumva ești Îndrăgostit?,, Femeia râde, . trăgându-și capul Înapoi, În intimitatea cu miros reviste și ziare proaspete, a chioșcului. ,,De curând s-a schimbat și guvernul, dacă vrei să știi,, se aude dincolo de peretele de tablă. -Guvern?, ce e ăla guvern? o șicanează Antoniu, În timp ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
furie, și are un moment În care ar sfărâma toate obiectele din Încăpere, după care se liniștește brusc și calm, Îi spune tinerei redactore: -Am să-i povestesc totul lui Kawabata. O să se Înfurie ca și mine, după care o să râdă În hohote, tot ca și mine. Antoniu Începe să râdă, și râsul lui inundă Încăparea, holurile, clădirea În care se află editura, după care face Înconjurul ghetoului, al orașului, revenind ca un bumerang În urechile tinerei redactore. -Dumneata, ești nebun

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
obiectele din Încăpere, după care se liniștește brusc și calm, Îi spune tinerei redactore: -Am să-i povestesc totul lui Kawabata. O să se Înfurie ca și mine, după care o să râdă În hohote, tot ca și mine. Antoniu Începe să râdă, și râsul lui inundă Încăparea, holurile, clădirea În care se află editura, după care face Înconjurul ghetoului, al orașului, revenind ca un bumerang În urechile tinerei redactore. -Dumneata, ești nebun? Kawabata e doar un personaj. -S-o crezi dumneata, mai spune

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217

o fi, am răspuns. Faptul că l-am cunoscut pe el a schimbat multe în viața mea. — Cum adică? Nu pot să-ți explic. Poate că m-a făcut să acord ceva mai puțină importanță regulilor. Nu zău! zise Georgie râzând. Iubitule, de mult timp regulile nu mai au nici o valoare pentru tine. — Ei, Doamne! am exclamat. Regulile chiar contează pentru mine. Nu sunt un copil al naturii ca tine. Nu, nu sunt chiar așa. Dar Palmer știe să facă oamenii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
să descătușeze oamenii știe la fel de bine și să-i încătușeze, dacă e să-l credem pe Platon. Problema ta, Martin, este că tu ești veșnic în căutarea cuiva căruia să i te poți supune. Dar îți sunt supus ție, am râs, la ce mi-ar mai trebui alt stăpân? Tu l-ai întâlnit vreodată pe Palmer? Ah, da, firește prin sora lui. — Sora lui, da, Honor Klein cea ciudată. L-am văzut la o petrecere pe care a dat-o ea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
Doar am făcut cunoștință cu ea, am spus, deși mare lucru nu-mi amintesc despre ea. E fix genul de femeie-cadru universitar, după părerea mea. Cum de ajung toate femeile astea să arate într-un asemenea hal? — Toate! exclamă Georgie râzând. Și eu fac parte dintre ele, iubitule! Oricum, e o persoană cu multă forță, fără îndoială. — Și tu ești o persoană cu multă forță și nu arăți ca o căpiță de fân. — Eu? spuse Georgie. Nu mă includ în aceeași

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
morocănos, cam singuratic, înclinat spre filosofie și cinism și care privește lumea ca pe un spectacol, fără a aștepta prea mult de la ea. Antonia mă acuză că sunt superficial, dar Georgie mi-a spus odată că am figura omului care râde în fața unui spectacol tragic, ceea ce mi-a făcut mai mare plăcere. Aș putea să adaug că am o față prelungă și palidă, genul de față de modă veche pe care o au toți cei din familia Lynch-Gibbon, ceva între filosoful Hume

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
de noi, spuse el. Într-un mod ciudat și absolut minunat noi nu ne putem lipsi de tine. O să rămânem mereu alături de tine, o să-ți purtăm de grijă. Ai să vezi. — Credeam că a venit timpul să evoluez. Palmer răspunse râzând: — Ah, să nu crezi că va fi ușor! Nimic nu va fi ușor în povestea asta. Va fi o aventură plină de primejdii. Dar, așa cum ți-am spus, faptul că tu ții la mine este important. — Și ce te face

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
o să-mi spună ceva. Te invidiez, am spus. Ai o anumită technique de a scoate la iveală mai mult decât se vede în realitate. — Și tu o ai, zise Alexander. Se numește moralitate. S-a cam ruginit, iubite frate, am râs, din lipsă de exercițiu. Mai arată-mi și altceva. Cine este aici? întrebă Alexander. Întoarse lampa drept în sus și lumină un cap de bronz așezat pe un suport deasupra mesei de lucru. Am fost surprins, șocat, chiar înainte de a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
lăsat să-l pun la colecție, spuse Alexander. Într-adevăr, nu-l lăsasem pe Alexander să facă o sculptură după capul meu, deși mă rugase insistent de mai multe ori. — Și să-l înfigi în vârful unei sulițe? Nu! Am râs amândoi, iar el și-a lăsat mâna să lunece pe capul meu, spre spate, pipăindu-mi forma craniului ascunsă sub păr. Gândirea unui sculptor pornește de la craniu și merge spre exterior. Am mai rămas pe loc un timp contemplând capul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
încolo. Am lăsat-o să mă ia de mână. Am lăsat-o să mă mângîie așa cum mângîi un animal ca să se liniștească. — Sigur că da, va trebui să te comporți în același fel și de acum încolo! Plină de recunoștință, râzând, destinsă acum, căzu în genunchi în fața mea, îmi sărută mâna și o strânse la piept. Ești generos, dragul meu! Vocea ei joasă vibra de emoție. Am gândit, dar n-am spus: „Sunt îndrăgostit de tine”. Ar fi fost o nebunie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
asta. — Cum se simte Palmer? Încă mai are temperatură. Azi dimineață avea treizeci și șapte cu doi. Iar ei nici nu-i pasă. Și totuși, îmi place de ea. A spus aceste cuvinte cu atâta hotărâre că am început să râd. — N-ai încotro. E sora lui Palmer. Trebuie să recunosc că în privința asta n-am nici o obligație. — În legătură cu mobila, iubitule, am putea să ne ocupăm de asta mâine după-amiază? întrebă Antonia. Eu și Anderson plecăm imediat la Marlow. Ne-am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
mărturisești? — Oricine ar fi putut să își închipuie tocmai asta, zise Georgie. Probabil ne-a auzit vorbind pe șoptite. Cât despre motivul pentru care a venit după mine, habar n-am. — N-ai întrebat-o? Sigur că nu, răspunse Georgie râzând sec, gutural. Așa cum ți-am mai spus, artileria ei grea mă depășește. Și oricum, după ce am spus tot și am tăcut împreună de fiecare dată când ai dat telefon, eram numai bună de dus la spital. Apoi adăugă vorbind rar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
care luasem parte în salon, ei să se ducă la operă. Antonia ar fi trebuit să stea și să mă aștepte. Mi-a displăcut această indiferență față de ritmul de desfășurare a propriei mele drame. Ce joacă? am întrebat. — Götterdämmerung. Am râs. M-am ridicat imediat și m-am dus la dulap să caut whiskyul. Trecând prin spatele ei am văzut că este ceva pe masă. Era sabia japoneză, în teaca ei din lemn lăcuit, care de obicei era atârnată în hol

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
ridicând din umeri. — Dar credeți în zeii întunericului? am întrebat. — Eu cred în oameni, răspunse Honor Klein. Un răspuns destul de surprinzător. — Când spuneți asta mă faceți să mă gândesc la o vulpe care susține că crede în gâște, am zis. Râse brusc, apoi puse și cealaltă mână pe mâner și ridică sabia cu o iuțeală surprinzătoare și o roti deasupra capului. Sabia scoase un șuierat ca de bici. În coborâre, vârful sabiei trecu la câțiva centimetri de brațul scaunului meu, apoi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-se din nou spre Georgie. Stăteau în picioare de o parte și de cealaltă a căminului, sprijinindu-se de poliță. — Sunt convins că ar fi preferat să ne facă el cunoștință. — Eu l-am rugat de-atâtea ori! zise Georgie râzând răgușit. E numai vina lui. După câte văd, se pare că v-ați înțeles de minune! am spus. Aș putea să știu cum se face că v-ați întâlnit? Nările lui Georgie s-au dilatat, apoi s-au strâns, ca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
După o clipă mi-a răspuns: — Cred că nu vorbești serios, Martin. Ai mintea tulburată și ești gelos. Întreabă-mă din nou ceva mai încolo, dacă încă o să mai vrei. — Te iubesc, Georgie, am spus. — Ah, cât despre asta... și râse scurt, sec. — Of, Doamne! am exclamat și mi-am ascuns fața în palme. Am simțit brațul lui Georgie pe umerii mei. Am luat-o în brațe și ne-am lăsat amândoi pe pat. Un timp am stat neclintiți. — Martin, mi-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
am repetat, uitându-mă la Antonia care încă ștergea covorul. Ea se ridică iute și mă sărută pe obraz. — N-ai nici un motiv să-ți faci probleme. Nu-i așa, Anderson? Te rog să-mi promiți. — Îți promit, am spus râzând stingher și am început să mă retrag spre ușă. Antonia s-a așezat din nou pe pat și amândoi m-au privit ieșind. Lumina din sfeșnice cădea pe părul ei auriu și pe părul lui argintiu. Se uitau la mine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
adevărată minune că am rămas legați unul de altul. — N-a fost rău deloc, am răspuns. Iar asta numai datorită ție. Oricum, planșele de Audubon nu vor mai fi o problemă. — Iubitule! Își lipi fața de genunchii mei, plângând și râzând. Se auzi din nou soneria. N-aveam nici un chef să mai primesc oaspeți, dar m-am dus totuși să deschid. Mi-a trecut prin minte gândul nebunesc că s-ar putea să fie Honor. Era Rosemary. — Dragă Martin, rosti Rosemary

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
Veniți cât puteți de repede. Spune-i lui Georgie că mă bucur foarte mult pentru voi amândoi. — Mulțumesc, Martin, credeam că o să mă desființezi, spuse Alexander. — Trebuie totuși să recunosc că te-ai mișcat repede. L-am auzit pe Alexander râzând ușurat la celălalt capăt al firului. — Măcar o dată am știut și eu ce vreau. Am pus receptorul jos și am rămas țintuit lângă măsuță cu ochii la grădina cufundată în întuneric. Ploaia încetase și, în liniștea care se lăsase, se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
recunoști? N-ai vrea să vorbești cu mine despre subiectul ăsta? O discuție „strict medicală”, așa cum spui tu. Nu spun să discutăm acum, în clipa asta, dar peste ceva vreme. Sunt convins că te-aș putea ajuta. Am început să râd. — Pentru prima dată de când te cunosc constat că poți fi și tâmpit. Palmer mă privi cu blândețea studiată a medicului de profesie. Am băgat de seamă că în spatele lui șirul de stampe japoneze fusese înlocuit. — Ceea ce tu consideri a fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
Totuși, vine un moment când trebuie luate decizii. Tu nu ești un om ce poate fi îngrădit de principii banale. Dă voie imaginației tale să cuprindă ceea ce inima ta își dorește în ascuns. Spune-ți: nimic nu este imposibil. Am râs și m-am ridicat din nou în picioare. — Ești nebun, am spus. Chiar crezi că aș putea continua să trăiesc, chiar și pentru puțin timp, alături de voi doi, că aș putea continua să vă cunosc? Crezi că pot lua așa ceva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]