31,672 matches
-
Tisza și și-a rectificat opinia. "Neamul Românesc", 28 septembrie 1919 5 "Puterea care nu era stat, dar voia să distrugă statele și forța care nu era națiune, dar voia să distrugă națiunile, este înfrîntă. Acesta este socialismul! Dezertorii lui luptă sub steaguri diferite". "Neamul românesc", 17 august 1914. Iorga era tot atît de entuziast în această privință pe cît de dezgustat era Lenin 6 "Neamul românesc", 27 iulie 1914 7 Ibidem 8 "Neamul românesc", 27 iulie și 17 august 1917
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
Amploarea dezastrului pe care Europa l-a abătut asupră-și a devenit limpede pentru contemporani chiar din prima clipă. La extrema dreaptă și la cea stângă a spectrului politic, unii au văzut În propria sacrificare a Europei ocazia de a lupta pentru ceva mai bun. Anii ’30 au fost, În cuvintele lui Auden, „un deceniu josnic, necinstit”, dar au reprezentat și o perioadă a implicării și a credinței politice, culminând cu iluziile și viețile pierdute În războiul civil din Spania. Era
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
al XVIII-lea, cel puțin nu la vest de Bug și Prut. Al doilea război mondial a mobilizat pentru prima oară statul european modern la capacitate maximă, În principalul scop de a cuceri și de a exploata alți europeni. Ca să lupte și să Învingă, britanicii și-au consumat până la epuizare resursele proprii: spre sfârșitul conflictului, războiul Înghițea mai mult de jumătate din produsul național brut al Marii Britanii. Germania nazistă, În schimb, a susținut războiul - mai ales În ultimii ani - parazitând economiile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
al lui Ante Paveliæ din timpul războiului, ocolind acum mânia partizanilor lui Tito3. În Germania și Austria, pe lângă milioanele de soldați ai Wehrmachtului deținuți de Aliați și soldații aliați proaspăt eliberați din lagărele germane de prizonieri, erau mulți străini care luptaseră Împotriva Aliaților, alături de nemți sau sub comanda lor: armata antisovietică a generalului Andrei Vlasov (compusă din ruși, ucraineni ș.a.), voluntarii din Waffen SS (proveniți din Norvegia, Olanda, Belgia și Franța), personalul auxiliar din armata germană și angajații lagărelor de concentrare
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
000 de persoane strămutate (Împreună cu familiile lor) pentru a lucra În minele din Valonia. Franța a acceptat 38.000 de oameni pentru diverse slujbe manuale. Marea Britanie a primit 86.000 de refugiați, inclusiv veterani din armata poloneză și ucraineni care luptaseră În divizia Waffen SS Galițiană 8. Criteriile de admitere erau simple: statele vest-europene căutau lucrători manuali zdraveni (bărbați) și, din această cauză, i-au favorizat vădit pe baltici, polonezi și ucraineni, indiferent de partea cui fuseseră În război. Femeile nemăritate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sau italienilor care a urmat a facilitat și a legitimat urmărirea obiectivelor politice și a antagonismelor de dinainte de război, cu mijloace noi și violente. Ocupanții nu erau neutri, desigur. În general, ei s-au alăturat unei facțiuni din statul ocupat, luptând Împotriva unui inamic comun. Astfel, o grupare politică sau o minoritate etnică dezavantajată În viața politică pe timp de pace au putut exploata noile circumstanțe, pentru a-și regla conturile pe plan local. Germanii au mobilizat și au exploatat prompt
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
independență, iar teritoriile din estul Galiției și vestul Ucrainei au fost scena unui conflict civil sângeros Între partizanii ucraineni și polonezi, care se opuneau atât naziștilor, cât și sovieticilor. În aceste condiții, distincțiile subtile dintre război ideologic, conflict interetnic și luptă pentru independența politică și-au pierdut relevanța: În special pentru populația locală, care era de fiecare dată victima predilectă. În funcție de loc și de moment, polonezii și ucrainenii au fost pe rând adversari și aliați, luptându-se cu sau Împotriva Wehrmachtului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
război ideologic, conflict interetnic și luptă pentru independența politică și-au pierdut relevanța: În special pentru populația locală, care era de fiecare dată victima predilectă. În funcție de loc și de moment, polonezii și ucrainenii au fost pe rând adversari și aliați, luptându-se cu sau Împotriva Wehrmachtului și a Armatei Roșii. În Polonia, acest conflict, care s-a transformat după 1944 În luptă de gherilă anticomunistă, a costat viețile a 30.000 de polonezi Între 1945 și 1948. În Ucraina ocupată de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ca un conflict civil, și Încă unul extrem de nimicitor. Pentru Iugoslavia, semnificația etichetelor convenționale - colaboraționist, partizan - rămâne impenetrabilă. Ce era Draža Mihailoviæ, liderul sârb al partizanilor cetnici 9? Un patriot? Un partizan? Un colaboraționist? Ce-i determina pe oameni să lupte? Rezistența Împotriva ocupantului (german, italian)? Dorința de a se răzbuna pe adversarii politici din statul iugoslav interbelic? Conflictele comunitare dintre sârbi, croați și musulmani? Obiectivele prosau anticomuniste? Pentru cei mai mulți, motivele se Împleteau. Astfel, regimul ustaș al lui Ante Paveliæ În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nivel național erau mișcările armate de partizani care au opus rezistență invadatorilor - tocmai de aceea, mitul Rezistenței era mai important În vestul Europei, unde opoziția reală se manifestase mai puțin. În Grecia, Iugoslavia, Polonia sau Ucraina, unde numeroși partizani au luptat deschis atât cu forțele de ocupație, cât și Între ei, lucrurile erau, ca de obicei, mai complicate. În Polonia eliberată, de pildă, autoritățile sovietice nu priveau cu ochi buni elogierea publică a partizanilor, care erau antinaziști, dar și anticomuniști. În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de partizanii lor din munți. Foarte puțini oameni au fost pedepsiți pentru colaborarea cu puterile Axei; În schimb, În lupta Împotriva stângii a plouat cu sentințe capitale. Pentru că la Atena nu se făcea nici o distincție Între partizanii de stânga care luptaseră Împotriva lui Hitler și gherilele comuniste care Încercau să dărâme statul grec postbelic (ce-i drept, adesea era vorba despre aceiași oameni), judecați și condamnați În anii următori au fost nu colaboraționiștii, ci inamicii lor, partizanii - În plus, ei s-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
oamenilor a suferit o schimbare majoră. Pentru mulți, dezastrul din 1940 a Însemnat eșecul deplin al sistemului și al clasei dominante”. Dar problemele, În Franța sau În alte părți, nu au apărut În 1940. Partizanii antifasciști de pretutindeni susțineau că luptă nu numai cu inamicii de război și reprezentanții lor locali, ci cu un Întreg sistem social și politic, pe care Îl considerau direct responsabil de nenorocirea abătută asupra țării lor. De vină erau politicienii, bancherii, afaceriștii și soldații din perioada
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să predea armele și să-și desființeze rețelele. Dacă privim retrospectiv, e izbitor cât de puțin s-a rezistat la restaurarea statu quo-ului instituțional. În Polonia și vestul Uniunii Sovietice, grupurile partizane Înarmate au continuat să existe câțiva ani, dar luptau pentru o cauză specific națională și anticomunistă. În Norvegia, Belgia, Franța și Italia, după război, rezistența organizată s-a integrat de bunăvoie În partide și sindicate. În noiembrie 1944, membrii rezistenței armate din Belgia au fost somați să predea armele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
săptămâni; În replică, la Bruxelles a avut loc (la 25 noiembrie) un marș de protest În cursul căruia poliția a deschis focul, rănind 45 de persoane. Dar astfel de incidente erau izolate 1. Deloc surprinzător, 200.000 de francezi care luptaseră În Rezistență au fost Încorporați cu succes În armată atunci când organizația lor, Forces Françaises de l’Intérieur, a fost desființată fără proteste. Demobilizarea rezistenței a fost facilitată semnificativ de strategia Uniunii Sovietice, care favoriza restaurarea regimurilor parlamentare În vestul Europei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ne-am Întâlnit În capitolul III. Orice relatare a scindării Europei după război trebuie să țină cont de această observație. În Europa, scopul celui de-al doilea război mondial a fost Îngenuncherea Germaniei; orice alt considerent era minor câtă vreme lupta continua. În timpul războiului, principala grijă a Aliaților a fost să se susțină unii pe alții. Americanii și britanicii erau permanent Îngrijorați că Stalin ar putea Încheia pace separată cu Hitler, mai ales din clipa În care Uniunea Sovietică a recuperat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
-și schimbase prioritățile: Asia de Est, India, Africa și Caraibele. Dar aceleași iluzii imperiale (cum li se spunea deja, nu doar la Washington) Îi făceau pe strategii britanici să fie mult mai lucizi În privința Europei decât aliații lor americani. Londra luptase pentru Înfrângerea Germaniei, iar dacă prețul acestei victorii era un Imperiu Sovietic În estul Europei, el nu era prea mare. Britanicii continuau să vadă Europa În termenii unui echilibru al puterilor: În cuvintele lui sir William Strang, de la Ministerul de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din 1937. și, desigur, Înțelegeau perfect ambivalența americanilor În materie de angajamente În străinătate, fiindcă și ei fuseseră cândva În aceeași situație. De la jumătatea secolului al XVIII-lea până la trimiterea Corpului Expediționar Britanic În Franța, În 1914, englezii preferaseră să lupte „prin procură”: fără o armată permanentă, evitând implicarea serioasă pe continent și abținându-se să desfășoare trupe pe pământ european. În trecut, o putere maritimă În căutare de mercenari se putea orienta spre spanioli, olandezi, elvețieni, suedezi, prusaci și, bineînțeles
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
asasinatul juridic al lui Petkov, comuniștii bulgari nu mai aveau de ce să se teamă. Armata Roșie era de partea lor, Împotriva partidelor „burgheze”. După cum declara generalul sovietic Biriuzov, „nu aveam dreptul să stăm cu mâinile În sân când poporul bulgar lupta să strivească năpârca”. Dacă În Bulgaria partidul profita de o rusofilie străveche 1, În România poziția comuniștilor era și mai precară. Deși Uniunea Sovietică a restituit României nordul Transilvaniei (cedat sub presiune Ungariei În 1940), Stalin nu intenționa să returneze
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Rusiei și, În fine, pentru că și În cazul Poloniei emergența spontană a unui guvern prosovietic din voința poporului era extrem de improbabilă. Spre deosebire de statele balcanice, Polonia nu fusese Însă aliata lui Hitler, ci victima sa: sute de mii de soldați polonezi luptaseră alături de Aliați pe Fronturile de Est și de Vest. Polonezii nutreau așadar speranțe În legătură cu situația lor postbelică. Speranțe care, s-a dovedit mai târziu, nu erau complet nejustificate. Comuniștii polonezi din așa-numitul Comitet de la Lublin (creat În iulie 1944
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu Vestul din cauza Greciei: o chestiune, după el, secundară. În revolta lor, comuniștii greci au mizat cu naivitate pe ajutorul sovietic, poate chiar pe intervenția armată, care erau În realitate excluse. Dimpotrivă, Stalin Îi privea ca pe niște aventurieri zănateci, luptând pentru o cauză pierdută și riscând să declanșeze o intervenție americană. Sprijinul provocator acordat de Tito rebelilor greci l-a enervat așadar pe Stalin (care socotea pe bună dreptate că, dacă n-ar fi fost ajutorul iugoslav, situația politică tulbure
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
zona sovietică a Germaniei). Ca majoritatea aventurilor diplomatice ale lui Stalin, blocada Berlinului a fost o improvizație, nu o etapă dintr-un plan de agresiune calculat (deși Vestul nu avea de unde să știe acest lucru). Stalin nu voia să se lupte pentru Berlin 8. Prin urmare, când blocada a eșuat, liderul sovietic a schimbat tactica. La 31 ianuarie 1949, a propus oficial ridicarea blocadei În schimbul amânării demersurilor pentru un stat vest-german. Aliații occidentali nici nu se gândeau să facă o asemenea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
natură din zona sovietică a Germaniei nu compensau pierderile Rusiei, dar au Însemnat sacrificii substanțiale pentru țările platnice: În 1948, România dădea Uniunii Sovietice 15% din venitul național, iar Ungaria 17%. Stalin era la fel de exigent și cu țările care nu luptaseră Împotriva sa - ce-i drept, nu În termeni punitivi, ci „fraterni”. Se consideră că, până la sfârșitul anilor ’50, Uniunea Sovietică primise de la RDG, România și Ungaria cu mult mai mult decât cheltuia pentru a le controla. În Cehoslovacia, balanța era
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
state din bloc. Dar de ce Rajk? De ce Slánský? Cum erau aleși țapii ispășitori? În ochii lui Stalin, orice comunist care stătuse o vreme În Vest, În afara zonei de influență sovietice, trebuia privit cu neîncredere, indiferent ce făcuse acolo. Comuniștii care luptaseră În anii ’30 În războiul civil din Spania (și erau mulți din Europa de Est și Germania) au fost primii suspectați. László Rajk luptase acolo (În calitate de comisar politic al „batalionului Rákosi”), ca și Otto Sling, unul dintre acuzații În procesul Slánský. După
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
vreme În Vest, În afara zonei de influență sovietice, trebuia privit cu neîncredere, indiferent ce făcuse acolo. Comuniștii care luptaseră În anii ’30 În războiul civil din Spania (și erau mulți din Europa de Est și Germania) au fost primii suspectați. László Rajk luptase acolo (În calitate de comisar politic al „batalionului Rákosi”), ca și Otto Sling, unul dintre acuzații În procesul Slánský. După victoria lui Franco, mulți veterani din Spania s-au refugiat În Franța, ajungând În lagărele de concentrare locale. De acolo, mulți s-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Rákosi”), ca și Otto Sling, unul dintre acuzații În procesul Slánský. După victoria lui Franco, mulți veterani din Spania s-au refugiat În Franța, ajungând În lagărele de concentrare locale. De acolo, mulți s-au alăturat Rezistenței franceze, unde au luptat alături de comuniști din Germania și din alte părți care se refugiaseră În Franța. Erau suficient de mulți pentru ca Partidul Comunist Francez să-i organizeze Într-o subsecție de ilegaliști: Main d’Œuvre Immigré (MOI). Cei care au devenit după război
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]