31,672 matches
-
locală sau națională. Din toate aceste motive, comuniștii „naționali” au fost mai mereu principalele victime ale proceselor postbelice. Rajk, de exemplu, era un comunist „național”, În timp ce Rákosi și Gerõ - nomenclaturiștii maghiari care i-au organizat procesul - erau „moscoviți” (deși Gerõ luptase și el În Spania). Altceva nu prea Îi deosebea. În Cehoslovacia, cei care organizaseră revolta națională slovacă antinazistă (inclusiv Slánský) au căzut automat sub incidența suspiciunii sovietice: lui Stalin nu-i plăcea să Împartă cu alții meritul eliberării Cehoslovaciei. Kremlinul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să Înțeleagă. Înțelegerea se limita de fapt la angajament, iar tinerii intelectuali din regiune nu doreau mai mult. „Eram copiii războiului”, scria Zdenìk Mlynáø (care se alăturase Partidului Comunist Cehoslovac În 1946, la 15 ani), „și, cum nu apucasem să luptăm Împotriva nimănui, am dus mai departe spiritul războinic În primii ani postbelici, când aveam În sfârșit ocazia să ne batem pentru ceva”. Generația lui Mlynáø nu cunoscuse decât anii de război și ocupație nazistă, perioadă În care „erai de o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
socialiști ca Léon Blum În Franța sau Kurt Schumacher În Germania, gesturile politice la care Îi obliga Războiul Rece erau familiare măcar Într-o privință: ei Îi cunoșteau de mult pe comuniști și erau destul de vârstnici ca să-și amintească amarele lupte fratricide din anii sumbri dinaintea Frontului Popular. Celor mai tineri le lipsea această consolare. Albert Camus - care În anii ’30 făcuse parte pentru scurt timp din Partidul Comunist Algerian - credea cu tărie la sfârșitul războiului, ca mulți dintre contemporanii săi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
transparența instituțională. Dar față de propriul trecut național măcinat de lupte sau de trecutul altor state mediteraneene - termene tradiționale de comparație -, Italia făcuse un progres remarcabil. În câteva privințe importante, situația postbelică a Italiei era asemănătoare cu cea a Austriei. Ambele luptaseră de partea Germaniei, ceea ce le-a afectat În mod similar după război (Italia a plătit reparații Uniunii Sovietice, Greciei, Iugoslaviei, Albaniei și Etiopiei - În total, 360 de milioane de dolari). Ca și Italia, Austria era o țară săracă și instabilă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai puțin plăcută, precum și pretenția că avea nevoie de concesii externe pentru a evita apariția unor probleme interne. Până și Eisenhower a fost forțat să declare În ianuarie 1951 că făcuse o greșeală identificând Wehrmachtul cu naziștii: „Soldatul german a luptat cu vitejie și onoare pentru patrie”. Într-o manieră similară, generalul Ridgeway, succesorul lui Eisenhower În funcția de comandant aliat suprem În Europa, le-a cerut În 1953 Înalților comisari aliați să-i achite pe toți ofițerii germani care fuseseră
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Miniștri al Republicii Populare Ungare. În primele ore ale acestei dimineți, trupele sovietice au lansat un atac asupra capitalei noastre, cu intenția evidentă de a răsturna guvernul maghiar legal și democratic. Informez poporul și opinia publică mondială că trupele noastre luptă și guvernul este pe poziție. Imre Nagy la Radioul ungar (4 noiembrie 1956, ora 5.20 a.m.) Este o eroare gravă să apelezi la trupe străine pentru a da o lecție unui popor. Iosip Broz Tito (11 noiembrie 1956) La
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
moment, americanilor. Puțini francezi au regretat pierderea Indochinei. Spre deosebire de olandezi, francezii nu avuseseră În regiune o prezență Îndelungată. și chiar dacă America plătise pentru primul război din Vietnam (lucru de care puțini francezi aveau cunoștință la vremea respectivă), cei care au luptat și au murit acolo erau soldații francezi. Dreapta franceză i-a blamat pe Mendès-France și pe predecesorii săi pentru modul nesăbuit În care purtaseră războiul, dar nimeni nu avea o propunere mai bună și aproape toți erau mulțumiți În sinea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu avea o propunere mai bună și aproape toți erau mulțumiți În sinea lor că Vietnamul era de domeniul trecutului. Doar Armata Franceză (mai exact, corpul ofițeresc profesionist) continua să fie nemulțumită. Unii ofițeri mai tineri, În special cei care luptaseră În Rezistență sau pentru Franța Liberă, au Început să nutrească resentimente difuze, dar periculoase. Încă o dată, șopteau ei, trupele franceze de pe câmpul de luptă au fost trădate de elita politică de la Paris. Odată cu pierderea Indochinei, atenția Franței s-a Îndreptat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Suedia social-democrată a redus economiile private, inhibând astfel investițiile viitoare. Era clar Încă de pe atunci că redistribuția efectuată de guvern și compensațiile sociale fixe Îi favorizau pe cei care știau să profite: Îndeosebi clasa de mijloc educată, care se va lupta pentru a-și menține privilegiile recent dobândite. Progresele „statelor-doică” din Europa - fie că au fost introduse de social-democrați, de catolici paternaliști ori de conservatori și liberali cu o aplecare spre prudență - erau totuși cât se poate de reale. După programele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
desființat examenul de admitere la facultate și numărul fix de locuri. Învățământul superior, cândva un privilegiu, era acum un drept. Rezultatul a fost catastrofal. În 1968, Universitatea din Bari, de exemplu, care avea de obicei 5.000 de studenți, se lupta cu peste 30.000. În același an, Universitatea din Napoli avea 50.000 de studenți, iar cea din Roma 60.000. Numai acestea trei, luate la un loc, aveau acum mai mulți studenți decât toată Italia În urmă cu 18
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
s-a complicat și mai mult În ianuarie 1968. De la sfârșitul lui noiembrie 1967, la teatrul universității se juca piesa lui Adam Mickiewicz Amurgul strămoșilor. Scrisă În 1832, dar periculos de actuală (ea Înfățișa rebelii din secolul al XIX-lea luptând Împotriva asupririi), piesa a atras un public vioi și remarcabil de implicat. În ianuarie, autoritățile au anunțat că spectacolele trebuie anulate. După ultima reprezentație, sute de studenți au mărșăluit spre monumentul lui Mickiewicz din capitala Poloniei, denunțând cenzura și cerând
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de știință”. El solicita restabilirea partidelor politice, constituirea unor comitete de cetățeni pentru a apăra și promova cauza reformei și alte propuneri care luau inițiativa schimbării din mâinile partidului. Bătălia Încă nu era câștigată, avertiza Vaculík: reacționarii din partid vor lupta pentru a-și păstra privilegiile; era menționată chiar „intervenția forțelor străine În dezvoltarea noastră”. Presându-i să se miște mai repede, poporul Îi Întărea pe reformiștii din Partidul Comunist. Dubček a respins maifestul lui Vaculík și sugestia făcută comuniștilor de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de cei care comparau societatea europeană atent reglementată cu individualismul galopant și crud din America urbană. Cât despre „revoltele” studențești din anii ’60, ele nu făceau decât să confirme acest diagnostic: tineretul european se juca de-a revoluția. Cei care „luptau În stradă” nu riscau, de fapt, mai nimic. În anii ’70, viitorul a devenit dintr-odată sumbru. Dacă Europa de Est, după invazia de la Praga, abia mai sufla În Îmbrățișarea frățească a patriarhilor Partidului, Europa de Vest părea să fi scăpat frâiele ordinii publice
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la politica lui Franco, deși apologeții metodei au pretins mereu că ea are rădăcini mai adânci În visurile zădărnicite de independență ale regiunii. ETA - Euskadi Ta Askatasuna (țara Bascilor și Libertatea) - a fost Înființată În decembrie 1958 pentru a dirija lupta armată pentru independența bască. Încă de pe vremea când era o organizație clandestină, ea a stabilit contacte - cărora li s-a dat ulterior o justificare ideologică specioasă - cu grupuri similare din străinătate, care i-au oferit bani, arme, condiții de antrenament
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Dincolo de ce au declarat oficial, liderii noii republici s-au lipsit fără regrete de o comunitate densă și destul de numeroasă de protestanți recalcitranți. Dar, pentru puținii naționaliști irlandezi, acest abandon constituia o trădare: sub drapelul IRA, ei au continuat să lupte pentru unificarea - cu forța, dacă era nevoie - a Întregii insule. Aceasta a fost situația timp de patru decenii. În anii ’60, poziția oficială a autorităților de la Dublin semăna cu cea a autorităților de la Bonn: deși susțineau public dezideratul reunificării naționale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sensibilă, ca și afirmația teroriștilor că germanii erau acum victimele manipulării și intereselor altora. Un val de filme, discursuri, cărți, programe TV și discuții publice au abordat În acei ani identitatea și istoria problematică a țării. Așa cum RAF pretindea că luptă Împotriva „fascismului” - „prin procură”, cum ar veni -, intelectualii vest-germani, la dreapta și la stânga, se băteau să controleze adevărata moștenire a Germaniei. Colegul lui Syberberg, Edgar Reitz, a regizat un miniserial de televiziune de 16 ore extrem de popular: Heimat: O cronică
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au dus, poate pentru mult timp. Tinerii nu mai căutau să schimbe lumea; căutau doar o slujbă. Fascinației ambițiilor colective i-a urmat obsesia nevoilor personale. Într-o lume amenințătoare, devenise mai important să-ți aperi interesul personal decât să lupți pentru o cauză colectivă. Dar schimbarea de atmosferă era, fără Îndoială, și o reacție la abundența amețitoare a deceniului precedent. Europenii, care se Îmbătaseră În anii ’60 de explozia nemaivăzută de energie și originalitate În muzică, modă, cinema și arte
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
le controlau; În memoria multor greci Înspăimântați, stânga radicală a rămas asociată cu represiunea și atrocitățile. După ce comuniștii au renunțat la luptă, În octombrie 1949, a fost rândul stângii să suporte persecuții sistematice. Partizanii din timpul războiului (inclusiv mulți care luptaseră Împotriva nemților În primii ani) au fost În deceniile următoare Împinși În exil. Cei rămași, Împreună cu copiii și nepoții lor, au fost excluși din sectorul public până târziu, În anii ’70. Comuniștii au fost deținuți ani de zile și tratați
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
război de gherilă nemilos Împotriva a zece mii de rebeli, situația devenea insuportabilă. La Începutul anilor ’70, În cea mai săracă țară europeană, războaiele africane Înghițeau jumătate din bugetul anual al Apărării. Unul din patru bărbați portughezi era Încorporat pentru a lupta În Africa - iar după 1967, stagiul minim obligatoriu era de patru ani. Până În 1973 și-au pierdut viața 11.000 de soldați: o rată a mortalității net superioară, ca procent din populația națională, celei Înregistrate de armata americană la apogeul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
armata de orice războaie străine sau coloniale. Spre deosebire de soldații francezi sau portughezi, spaniolii nu trecuseră prin Înfrângeri umilitoare sau retrageri forțate. Nici un pericol militar nu amenința Spania, iar securitatea internă era asigurată de poliție, jandarmi și trupe speciale antrenate să lupte cu teroriștii - reali sau imaginari. Armata, redusă la un rol ceremonial, devenise refractară la risc: conservatorismul ei dintotdeauna se manifesta din ce În ce mai des ca entuziasm pentru restabilirea monarhiei, identificare ce se va dovedi, paradoxal, benefică În tranziția națiunii spre democrație. țara
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să se ralieze, cei mai mulți soldați, polițiști și alți nostalgici ai vechiului regim au abandonat visele de revoltă sau restaurație și s-au limitat la a sprijini Alianța Populară a lui Manuel Fraga, un partid recent apărut care Își propunea să lupte cu „cei mai periculoși inamici ai Spaniei: comunismul și separatismul”, Însă În limitele legii. Tejero discreditase „cauza”, ceea ce, inițial, a dat parlamentului ocazia să taie din bugetul armatei și să voteze În sfârșit legalizarea divorțului. Dar majoritatea democrată de centru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și cei care continuau să creadă că revoluția thatcheristă era un dezastru și că Întoarcerea la servicii administrate de stat (dacă nu la proprietatea publică a mijloacelor de producție) era de dorit. Dar, după părerea doamnei Thatcher, ei trebuiau să lupte pentru a-și impune opinia - și, cu excepția subiectelor sociale esențiale precum medicamentele sau educația, nu se mai bucurau de prea multă trecere. Se spune uneori că rolul doamnei Thatcher În această transformare a fost mult exagerat, că circumstanțele ar fi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mijloc incertă Între capitalism și comunism. Transformând necesitatea de moment Într-o virtute durabilă, el s-a metamorfozat la timp Într-un „europenist” de frunte. Franța avea să clădească o societate mai bună prin unificarea europeană, nu Împotriva ei. În loc să lupte Împotriva capitalismului, Franța urma să-l reinventeze Într-o versiune superioară. Până În 1984, Mitterrand eliminase deja cei patru miniștri comuniști din guvern, proclamase public virtuțile unei economii „mixte”, numise un prim-ministru tehnocrat, tânărul Laurent Fabius, Încredințase economia, finanțele și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
eșecului socialismului, ci și o evaluare lucidă a realităților puterii. În plus, poporului nu i se putea cere imposibilul: În Eseu despre bravură, scriitorul cehoslovac Ludvík Vaculík argumenta convingător că nu poate avea pretenții exagerate de la oamenii obișnuiți, care abia luptau cu viața de zi cu zi. Majoritatea populației Își ducea existența Într-un fel de „zonă gri” morală, un spațiu sufocant, dar lipsit de pericole, unde resemnarea luase locul entuziasmului. Rezistența activă și plină de riscuri era greu de justificat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Forumului Democratic și prim-ministru al Ungariei, deplângea În fața publicului local faptul că Occidentul nu apreciază rolul eroic al celor din Europa Centrală În căderea comunismului: „Această dragoste neîmpărtășită trebuie să ia sfârșit pentru că noi am fost la datorie, am luptat fără să tragem un foc de armă și am câștigat pentru ei al treilea război mondial”. Versiunea amară a lui Antall, deși măgulitoare pentru auditoriu, ocolește adevărul cel mai important despre evenimentele din 1989: mulțimea, intelectualii și liderii sindicali din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]