KorAP: Find »[drukola/base=latin & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...126 127 128 ...629 >

15,723 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

de metal în așezări și cimitire, dovadă a existenței unor ateliere, a unor meșteri ambulanți, care lucrau în obști pentru folosul lor și pentru tributul destinat migratorilor.6 Este important de subliniat că toate aceste activități minerești erau specifice autohtonilor, latini și creștini-românii, nici una din populațiile migratoare (alogene) sau nomade nu s-au ocupat cu mineritul. Numai populația locală, autohtonă, care cunoștea de secole locurile de exploatare a minereurilor și tehnica de prelucrare a metalelor, putea să producă unelte, arme și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
mai mult, în aceste secole, o funcție socială individualizată. Diferitele atribuții avute în obște, sociale, juridice și militare-inclusiv reglementarea raporturilor dintre comunitate (obște) și migratori (alogeni)-ale funcției respective sunt încredințate acelor "mai mari ai satelor" (seniores villerum), conform documentelor latine ale slavilor apuseni, identificați cu jupanii elemente dominante ale viitoarei societăți medievale. Astfel, în cadrul așezării de la Udești (jud. Suceava), din secolul al VII-lea, o locuință este mai deosebită prin construcție, inventar bogat și variat monede de aur ce aparținea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de vreme ce cultura pământului se muta anual pe pământul obștii. Satul era indicat de geți prin termenul cătun cuvânt străvechi în limba română, care la origine însemna loc întărit. Apoi, după cucerirea romană, termenul cătun a fost înlocuit cu sat, termen latin derivat din fossatum (loc întărit). Geograful grec Ptolemeu spune că Dacia este împărțită în numeroase triburi-această organizare de triburi este specifică asocierilor de sate libere și presupune existența obștilor țărănești. Stăpânirea romană în Dacia n-a însemnat predominarea sclavagismului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cuprinde și cuvinte relative la stăpânirea pământului, prezintă aceeași particularitate observabilă și la terminologia agricolă. Concret: un substrat străvechi daco-roman, peste care s-a depus un strat mai nou de termeni împrumutați din slavonă și alte limbi, precum "gint" din latinul gens, în sens de generație, comunitate de sânge. În secolul al XVI-lea, cuvântul gint este înlocuit, în cărțile bisericești, cu rod, comunitatea de sânge, seminție, cu înțelesul arhaic de descendență, moș, cuvânt de origine autohtonă illiro-tracică, cu sensul de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cuvântul gint este înlocuit, în cărțile bisericești, cu rod, comunitatea de sânge, seminție, cu înțelesul arhaic de descendență, moș, cuvânt de origine autohtonă illiro-tracică, cu sensul de ascendentul cel mai depărtat (vechi) al obștii, sat (în forma arhaică fsat) din latinul fossatum, loc întărit cu un șanț, din vremea când satele se apărau, cătun, termen autohton cu același înțeles ca și sat. Aceasta înseamnă că obștea țărănească la noi s-a continuat fără întrerupere, de la obștea primară (primitivă) la cea dacică

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
În epoca roirilor de sate, în preajma întemeierii statelor și a întăririi feudalismului, satele noi alcătuite aveau câte un conducător și organizator al satului și un șef militar (voievod) în satele întărite cu șanțuri. Titlul lor era acela de jude (termen latin), tradus prin cneaz (termen slav). Numele acestor conducători, moșul satului, legat prin sânge de marea familie a locuitorilor satului, se regăsește în denumirea satelor cu pluralul unui nume propriu de bărbat. Și mai târziu, până în secolul al XVII-lea, întâlnim

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
dacice sau măcar o parte din ele. Numele acestor sate, care nu provine din nume proprii de oameni, se referă la nume de locuri, traduse în limba română din limbile vorbite în vechime de autohtoni-sunt traduceri din limba dacică sau latină ori slavă. Cele mai vechi sate românești erau alcătuite în chipul (felul) următor: o gintă (familie mare) exploata un hotar, schimbând pământul lucrat în fiecare an, fără regulă, locurile de prisos fiind destule în marginea hotarului. În aceste sate de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
iar pământurile arabile devin ereditare în aceeași familie, funcția social-politică e însușită de un singur om-de la sfatul (organism colectiv), în secolele VI-VII, funcția în obște se individualizează: jupani, cnezi, voievozi (duci), principi, reguli, primores, proceres, în terminologia documentelor latine și slave. În mod concret, locuințele din cadrul așezării de la Udești (jud. Suceava) și Budureasca (jud. Prahova) aparțin unor elemente înstărite din obște, conform dimensiunilor și inventarului descoperit. Ei sunt conducătorii acelor uniuni de obști, "autonomii rurale", "romanii populare" sau "democrații

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
secolele VII-X, dovezile se înmulțesc: fragmente ceramice din așezări ca Dinogetia și Capidava poartă semne, litere, ștampile, texte, monograme, în limba greacă sau alfabet chirilic, ce cuprind invocații religioase către I. H., M. D., sfinți, îngeri. Marea majoritate a inscripțiilor latine și grecești sunt redate în limba populară a localnicilor ("in lingua romana rustica"), folosită de autohtoni în vorbirea zilnică. Un vas aflat la Capidava, datat din secolul IX-X, poartă o inscripție cu caractere grecești, dar conține și cuvântul românesc "Petre

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dinogetia (Garvăn) poartă inscripția "Sf. Gheorghe", iar o altă cruciuliță are textul: "Iată Mama ta, iată Fiul tău". Asemenea dovezi de scriere se întâlnesc și în așezări rurale: crucea de marmură de la Lazu (jud. Constanța), cu o inscripție în limba latină, apoi inscripții asemănătoare s-au mai aflat la Trușești (jud. Botoșani), Brateiu (jud. Sibiu), Poian (jud. Covasna), în secolele IV-VII, și la Cenad și Sânnicolaul Mare (jud. Timiș), din secolele VIII-IX. La Bucov, literele chirilice sunt scrijelate pe peretele atelierului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
râului Ialomița, iar Musokios stăpânea de la Ialomița până la Buzău, mai precis până la vărsarea acestuia în Siret, în timp ce Piragast stăpânea în jumătatea de est a Câmpiei muntene. Alții susțin că Musokios ar fi un conducător local, dacic, iar Dauritas, având nume latin, ar fi exercitat o conducere militară autohtonă. Părăsirea masivă a regiunilor din nordul Dunării de Jos de către slavi, după 602, se poate verifica și arheologic-se observă o scădere vizibilă a așezărilor, din prima jumătate a secolului al VII-lea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Iorga, considera că încă din vremea lui Justinian (527-565) ar fi avut loc o pătrundere a slavilor în sudul Dunării cu o țintă determinată.8 Așadar, sub Justinian, când s-a produs restaurația imperială la Dunărea de Jos, cu amprentă latină și creștină, în același timp, mijlocul secolului al VI-lea, a avut loc un fapt etnic nou: migrația slavilor. Mai concret, slavii sudici sunt cei care au venit în contact cu daco-romanii și au lăsat urme în istoria și limba

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nu se supun nimănui-ei alcătuiau o "democrație militară", adică comunități de arme cu căpetenii alese de adunarea oștenilor (voievozi).12 Slavii de la începuturi (secolele V-VI), cei dinainte de creștinarea lor târzie (865), au suferit influența civilizației și culturii germane și latine. Deși sunt istorici (inclusiv români), care susțin că slavii au ajuns la Dunăre aduși de avari și alte populații nomade asiatice, este evident că ei s-au instalat în nordul Dunării, înainte de năvălirea avarilor (anul 567). Aceștia s-au instalat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Suidas, citat de Iorga, elogiază pe Chilbudios, apărător al Dunării, viteaz și dezinteresat, strateg al Traciei, care a oprit pe barbari la hotar-după căderea generalului roman, el notează că "Istrul poate fi trecut în voie de barbari". Suidas menționează "limba latinilor", care nu poate fi decât dialectul romanic nord-dunărean. În această perioadă, la slavii din regiunea carpato-dunăreană, se constată o neașezare, o lipsă de viață politică și de rânduială, după autorul Strategicon-ului, Mauriciu. Acum, a doua jumătate a secolului al VI

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-lea, numărul lor se va reduce simțitor în nordul ei (Dacia), ei sfârșind prin a fi asimilați de români. Romanitatea orientală s-a păstrat în nordul Peninsulei Balcanice, între Dunăre și Haemus, în momentul năvălirii slavilor, după cum o dovedesc denumirile latine ale satelor și castrelor din sudul Dunării, în vremea lui Justin II. Când slavii au trecut Dunărea, în anul 602, ei au găsit aici un substrat de populație romanică-numele traco-latine de orașe și râuri păstrate în limba bulgară până azi

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
între Haemus și Dunăre, în vremea năvălirii slavilor, avem în cronicile bizantine, la Theofilact Simocattes și Theophanes, precum episodul "torna, torna fratre", amintit și de Iorga (vezi mai sus). În armata romană a împăratului Mauriciu, comenzile se dădeau în limba latină deoarece armata de la Dunăre era recrutată dintre locuitorii de limbă latină. Însă venirea slavilor în sudul Dunării, la începutul secolului al VII-lea, a însemnat colonizarea acestor teritorii și așezarea lor temeinică aici, sub formă de ginți și triburi, ceea ce

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
bizantine, la Theofilact Simocattes și Theophanes, precum episodul "torna, torna fratre", amintit și de Iorga (vezi mai sus). În armata romană a împăratului Mauriciu, comenzile se dădeau în limba latină deoarece armata de la Dunăre era recrutată dintre locuitorii de limbă latină. Însă venirea slavilor în sudul Dunării, la începutul secolului al VII-lea, a însemnat colonizarea acestor teritorii și așezarea lor temeinică aici, sub formă de ginți și triburi, ceea ce a dus la schimbarea aspectului etnic al populației locale din zonă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sudul Dunării, unde s-au constituit state slave, lucrurile au evoluat altfel: aici a avut loc o emigrare masivă și organizată pe baze militare, ceea ce a dus la lupta continuă împotriva Imperiului. Rezultatul a fost slavizarea treptată a populației romanizate (latine) din sudul Dunării.25 Prin instalarea slavilor în sudul Dunării, la începutul secolului al VII-lea, Imperiul a renunțat oficial la o parte din stăpânirea sa în Peninsula Balcanică. Slavii au fost așezați ca foederati în Imperiu. Dar, în sudul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pentru a da o armătură politică semințiilor slave (Uniunea celor șapte triburi), răzlețite anterior de-a lungul râurilor din sudul Dunării. Bulgarii, instalați aici și apoi recunoscuți prin tratat, nu erau decât succesorii ostrogoților lui Teodoric. Unitatea străveche a elementului latin (romanic) în sud-estul Europei s-a rupt, la începutul secolului al VII-lea, prin năvălirea masei slave în sudul Dunării, punând capăt poporului străromân, pur romanic, care s-a închegat aici între 275-602.27 Dintre toate neamurile care au năvălit

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în Onglos, și pradă regiunile dunărene, părțile stăpânite de creștini, el atacă lagărul cel întărit".7 Din textul cronicii rezultă că pe atunci-a doua jumătate a secolului al VII-lea-Dobrogea nu era locuită atât de slavi (păgâni) cât de creștini, latini și greci, urmașii coloniștilor din Pont. După respingerea oștilor bizantine, Asparuch și-a extins stăpânirea, în est, până la Varna (bizantină), în sud, până la Munții Haemus și, în apus, până la râul Ogost. Cele șapte triburi slave, învinse de bulgari, se supun

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
luptele cu năvălitorii slavi, o parte trăia alături de slavi, conviețuind cu aceștia sau se contopise în masa slavilor, iar altă parte se retrăsese în munți și în regiunile mai ferite, viitorii vlahi, menționați de izvoarele bizantine mai târziu. Din limba latină populară (vulgară) s-au păstrat unele denumiri de orașe, râuri și localități. Bulgarii erau puțini numeroși, ei alcătuiau pătura dominatoare politică și militară, dar acestora li s-au adăugat greci (bizantini), resturi ale goților și ale altor barbari colonizați anterior

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Volgăi, unde au intrat în contact cu bulgarii și cu alte triburi de neam turcic. Dar, prin secolul al VIII-lea, ei au coborât pe cursul inferior al Volgăi și s-au stabilit în regiunea Bașchiriei, numită de misionarii occidentali (latini), "Magna Hungaria". În vremea aceasta, ei au intrat în orbita dominației chaganatului chazarilor. Contactele îndelungate și statornice cu bulgarii, chazarii și alte comunități turanice au influențat pe unguri în planul limbii și în modul lor de trai. Astfel, ei și-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Ștefan cel Sfânt, canonizat de biserică, un adevărat Clovis al Ungariei. Trebuie să precizăm că, încă sub domnia tatălui său, Geza I (970-997), și la îndemnul soției lui, Șarolta, au venit în țara ungurească misionaari și predicatori din apus. Misiunea latină, catolică, s-a accentuat sub urmașul și fiul său, Vaik, care a primit botezul, împreună cu părinții săi, sub numele de Ștefan (997-1038), în preajma anului 1000. Apoi, în răstimpul a patru ani, începând de sus, de la aristocrație, și până jos, la

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sub controlul lor și principalele puncte de exploatare a metalelor și a sării. Modul de viață nomad și tendința spre sedentarizare se manifestă spre sfârșitul secolului al X-lea și începutul secolului al XI-lea, stimulată și de adoptarea creștinismului latin, în jurul anului 1000, sub regele Ștefan cel Sfânt. Pătrunderea ungurilor la est de Tisa, în Crișana, Banat și Transilvania, e confirmată și de cercetarea arheologică, nu doar istorică, prin descoperiri, cimitire, morminte, piese (obiecte) păgâne, din secolul al X-lea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cronicarii sași și unguri din Transilvania, Johannes Lebel, Georg Soterius și Martin Felmer. În sfârșit, cronicarii români Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino aveau conștiința autohtoniei românilor-o dată cu ei această idee fuzionează cu tradiția savantă europeană asupra originii latine a limbii române și a continuității românilor în spațiul carpato-dunăreano-pontic. Cel care a formulat strălucit teza continuității a fost Dimitrie Cantemir, urmat de Școala Ardeleană. Revenind acum la Fr. J. Sulzer și teoria imigraționistă, în lucrarea acestuia, Geschihte des Transalpinischen

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]