KorAP: Find »[drukola/base=sufla & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...126 127 128 ...238 >

5,950 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212

Era îmbrăcat cu paltonul pe care i-l știam, purta însă o căciulă nouă, de aceeași culoare, îmbrăcăminte întârziată din iarna ce abia se sfârșise, îndărătnicie prevăzătoare a omului de la țară căutând mereu spre cerul schimbător și vântul tăios ce sufla încă de-a lungul dezmorțitei câmpii. Ne îmbrățișarăm veseli, se descoperi, emoția lui era vizibilă; poate datorită faptului că se afla în tribunal, încerca o stânjenire, o jenă abia ascunsă de modestia lui funciară. - Am venit să vă spun, începu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
și un halat plușat, fără nici un control sau scuză și se așeză pe scaunul astfel golit, picior peste picior, aprinzându-și țigara pe care o ținuse, împreună cu altele, într-o tabacheră de piele cu schelet metalic de culoare galbenă, poate suflat în aur, scoasă din poșeta mică ce-i atârna cu o curea subțire și lungă după umărul drept. - „Mă iertați că vă întreb; De ce ați venit în februarie, adică acum două săptămâni și ceva, precipitată, să mă felicitați pentru rămânerea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
se intimidă și mai mult, nu știa că seara aceea era și a lui. Seara Dumnezeirii care e a tuturora și care pentru noi, în alcătuirea noastră de atunci nu mai urma să se repete vreodată, căci timpul avea să sufle peste toți și toate: dacă puneai urechea îl auzeai încremenind, stingând locuri, oameni, zvonuri, întâmplări. Pomul de Crăciun se afla în camera de la față, parcă exilat în ipocrizia oficială a relațiilor, cu oamenii puterii locale, pomul se numea Pom de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
sărută, îmi mângâie fruntea, făcu câțiva pași luându-mă de mână și ne așezarăm pe canapeaua largă, ea rezemându-se într-o rână pe cele două perne mari aflate pe partea din dreptul ferestrei. Privindu-mă în ochi, vorbi: - Cineva suflă mereu în spuza timpului, zeci, sute, mii de ani; vom fi odată iar împreună în realitatea acestei vieți. Alte epoci, alți oameni, alte mentalități. Ne vom învârti printre ei și nici unul nu va bănui c-am fost cândva împreună, în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

pământiu și dureros al călătorului. Ochii plini de o durere nemărginită ardeau sub tufa de păr cărunt care-i căzuse pe frunte. Sătenii se sfătuiau încet; în lumina slabă, figurile lor liniștite, sub căciulile de oaie, se zugrăveau puternic. Necunoscutul sufla greu. —Vere Costache, grăi Neculai cătră un țăran tânăr și mărunțel; du-te până la Baba Catinca, ad-o încoace; ea poate s-a pricepe mai degrabă ce să facă. Popa Ștefan intră, cu ochii sticlind, bătând tare cu cârja în podele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
tutun! strigă Sandu. Las’ că-ți dă boierul Niculiță un pachet!... Așa boier zic și eu; om nu glumă! Și-ai văzut ce cal are? Un zmeu, neică Marine!... Vânătorul desfăcu tutunul și scoase din carâmbul cizmei o pipă neagră. Suflă de câteva ori tare în țeavă și o bătu cu botul de marginea mesei. Deodată rosti tare, întinzând mâna stângă, mare și neagră, spre mine: Nu! la noi nu-i chip să mai trăiască rumânul! Pe mine m-a sărăcit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
porumbiștei, se chemau cu glasuri aspre, și-i țărcuiau risipindu-se, dându-le ocol. Băieșu cuprinse de subt umeri pe Hazu și-l trase la umbră, sub răchită. Cămașa, în dreptul coastelor din stânga, era numai sânge, năvălit din răni. Românul abia sufla, cu ochii deschiși mari, cu fața dintrodată întristată, subt umbra pe care o cernea frunzișul verde cenușiu al copacului. În liniștea și-n căldura zilei, glasurile întărâtate ale cositorilor se auzeau depărtate, chemându-se. Boii, lângă adăpătoare, stăteau acuma neclintiți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
deodată se întoarse și dispăru pe ușa neagră a șandramalei. Eram curios să văd pe femeia care înșelase pe Dragoș, care călcase în picioare onorul lui Dragoș, deși o femeie care își înșală bărbatul e ceva destul de obișnuit. Calul ajunsese suflând pe culme. Îl oprii. Polixenia ieși deodată în prag. Se opri, cu mânile împreunate și lăsate în jos. Nu îndrăznea să se uite la mine. Sta cu genele plecate și privea în pământ sfioasă, rumenită la obraji. Era o femeie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ea, prin umbră, câte un locuitor tăcut al mahalalei. Nici n-o băga în samă; își căta de drum. Ea se oprea, asculta răsunetul înăbușit al pașilor, apoi pornea iarăși. Un vânt cald cu mirosuri de pe bălțile stătute de la răscruci sufla în răstimpuri; noaptea era fără lună, și stelele erau așa de multe, ca boabe nenumărate de aur și ca o nesfârșită pleavă a boabelor, risipită în toată întinderea albastră a văzduhului. Lumini ardeau în casele scunde, dar glasurile erau ogoiate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Ieșului e departe... n-am fost niciodată pe-acolo... Și eu, un biet băiet fără părinți... —Așa-i... hm! suspină moș Nastase și se ridică în picioare. Iaca, vine și fata cu apa. Fata grăbea, lepăind cu picioarele-i desculțe, sufla pripit și ochii mari îi luceau pe fața brună. Coborî cele două trepte ale bordeiului, căută pe prichiciul hornului ulcica de lut, o umplu cu apă și o întinse drumețului.- Niță Lepădatu bău pe nerăsuflate și mai ceru o ulcică

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ar fi fost bucuroasă să-l vadă întorcându-se și așezându-se pe laiță, privind-o și cerându-i iar o ulcică de apă rece. Soarele scăpăta spre dealurile de la apus, între pături subțirele de nouri. Vântul de secetă tot sufla în întinderi. Cât cuprindeau ochii, se vedeau numai arături, miriști, păpușoiști; în valea de aproape lucea un iaz; pe-o culme ușoară, înnegrea un pâlc de mărăcini. Nicăieri păduri, livezi, sate. Deasupra, se boltea un cer alburiu de singurătate. - Mergeau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
foc, ceilalți păstrară un timp tăcerea. Moș Nastase mai zvârli în flăcări un mănunchi de trestie. Gheorghe Barbă aduse ulciorul cu rachiu în lumină. Scânteile de la bordeie se stânseră. Numai în întunericul de sus luceau stele. Vântul de peste zi tot sufla și fremăta ușor în perdea. Mihalache Prescurie, vânătorul, zise: —Vătav ca Faliboga n-a avut boierul nici n-a mai avea... Cutreieră moșia ca vântul... N-au fost niciodată păzite hotarele așa ca acum. De unde-i de loc? întrebă Lepădatu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Bine, răspunse Lepădatu punându-și dinainte ciomagul lustruit și săltându-și gluga de la șold. Da’ cu Faliboga cum o duci? — Cum s-o duc? Bine... Moșneagul prinse a râde. —Așa-i... he-he-he! așa-i... am văzut că nu-ți prea suflă el în borș... Ei, ce să-i faci?... Așa-i slujba. Ai de-a face cu oameni de toată mâna... —Eu îmi caut de treabă, și ne împăcăm... vorbi flăcăul privind în juru-i. Da’ dumneata, moș Nastase, tot cu pânea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
am eu, măi oameni buni, da’ eu vreau să dezgheț și pe băitanul ista. Tu nu zici nimica, măiNiță? — Eu ce să zic? Ascult și eu cum vorbiți dumneavoastră... —Na! văd eu că ești cu îndoială... da’ nu-i nimic... Suflă cu zgomot, ca și cum ar fi fost plin de năduh, și se uită în juru-i. —Moș Gheorghe Barbă, să-ți uzi o leacă fluieru... Să-mi cânți cum știi dumneata... Ți-oi cânta, de ce nu?... răspunse gros Gheorghe Barbă din fundul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
timp privind în întuneric și gândindu-se. Din cei mai depărtați ani, de când își aducea aminte și de când își petrecea zilele slujind la vite boierești, fiorurile iernii îi strecurau neliniște în suflet. Simțea ceva aspru - ca un murmur de dușmănie suflat de pe alte tărâmuri. Hai, Sărmanule, la bordeie... vorbi el cătră câne. Cu tohoarca mițoasă în spate și cu cânele după el, Lepădatu trecu prin zbaterea fulgilor. Luminile de la vizuinile omenești abia licăreau. Intră în bordeiul moșnegilor, se așeză pe laiță

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
albă, sub căciulă, în umbra colibei. Boghean îngenunche și-i cuprinse fruntea, mânile. Erau reci. Atunci trase, înfrigurat, din brâu scăpărătorile, bătu cu amnarul în cremene ș-aprinse un fir de iască. Adună un mănuncheș de ierburi uscate și mușchi, suflă în iască și scoase flacăra. Adună crenguțe moarte de brad și clădi foc. Bătrânul îl urmărea, cu ochii neclintiți, ascultând parcă ceva de departe... Ce faci, uncheșule? întrebă iar Boghean. Moș Calistru nu răspunse. Atunci flăcăul smulse din mâna bătrânului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
casă bună și bărbat bun - nu mai dorește decât pe cel cu coarne și cu coadă! Amândouă - și maică-sa și nevastă-sa - îl hărțuiesc de patru zile. Când vine mai ales acel ceas de arșiță al după-amiezii și Ana suflă pripit pe nări și dă la o parte întruna învălitoarea, nana Floarea prinde a se tângui cătră cineva care nu-i de față: —Vai, așa bărbat n-am văzut, și așa copil din sângele meu și din oasele mele n-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ne fac concurență, a explicat tovarășul meu. În jurul nostru s-au întins iar singurătăți și tăcere. Am plutit așa până ce uncheșul a prins a se pleca și pădurea de sălcii a început a fâlfâi lin. Pe fruntea mea fierbinte a suflat răcoarea. Atunci, la un mal de grind, am văzut alt spectacol nou. Vreo douăzeci de țigănuși se scăldau în nomol, luptându-se, la malul gârlei. Au salutat cu răcnete de entuziasm trecerea noastră, arătându-ne întreagă goliciunea lor de coloarea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ei, care fuseseră bătuți și alungați de alții. Mă nene, pe noi ne-a alungat ăia și au pus ei stăpânire aci. Să alcătuiți voi o căscioară de pânză rară. S-o puneți pe o leasă, sus, ca s-o sufle boarea. Acolo nu vă pasă; îi înjurați și le dați cu tifla. Așa am făcut noi polog. Intri în el dumneata c-un capăt de stuf aprins, ca să vezi goangele ce s-au furișat odată cu dumneata, și le strivești cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Fiul a aruncat slujitorilor de la cortul verde frâiele calului; pâlcul lui de oaste a dat strigăt și ortalele rămase în urmă au răspuns, încât vulturii de sub cerul nouros au abătut spre pustie. Era o zi mohorâtă, fără soare, și vântul sufla dinspre munții depărtării. Soliman-Sultan asculta posomorât în despărțitura din fund a cortului său strigătele prelungi ale oștirii de la Amasia, pe când icioglanii săi, după rânduială, desfăceau de pe Mustafa șahzadè armele. Când feciorul cel semeț a pășit spre despărțământul sfânt al cortului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271

place ce-mi place. N-am ce face. Crezi că pot să trag un fum fără să mă pună la zid brigada fascistă a aerului curat? Oricum, îmi asum riscul. Și-a aprins o țigară, a tras cu poftă, a suflat fumul și mai cu poftă, apoi a zis, pierdută în reverie: —Oricum, n-o să mai am nici un alt prieten. —Ba sigur c-o să ai. — Nici nu mai vreau, a zis. Și asta nu mi s-a mai întâmplat. Întotdeauna mi-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
leit. Atmosfera a fost spulberată, și eu una m-am simțit puțin ridicol. — Timpul a expirat, a zis Leisl, apoi lumea a început să pună bancnote boțite de un dolar într-un bol, să se ridice în picioare și să sufle în lumânări. Capitolul 11tc " Capitolul 11" Pe hol, mă simțeam devastată de dezamăgire și n-am putut să ascund asta. —Ei bine? m-a întrebat Nicholas. Mi-am clătinat capul dintr-o parte în alta, rigid. Nu. — Nu, a recunoscut

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
Jacqui. Ar trebui să te pregătești să împingi, a zis moașa. Nu împing nimic până nu-mi fac anestezia. Oh, măiculiță, a zbierat. Ține încontinuu acum. Băga-mi-aș, e o singură contracție prelungită. Împinge, a îndemnat-o moașa. Jacqui sufla ca un cimpoi, când perdelele s-au dat spectaculos la o parte și ghiciți cine stătea acolo? Nimeni altcineva decât Joey Ciufutul. Ce caută el aici? a strigat Jacqui. —Te iubesc. — Trage perdelele, dobitocule! Da, scuze. A tras perdelele după

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366

din locul numit tocmai al-Tabla, ne indica fără greș câștigătorii sau perdanții. Deodată, un nor negru se ivi deasupra capetelor noastre. Veni atât de iute că ni se păru că soarele se stingea precum o lampă peste care ar fi suflat un djinn. Era beznă la ceasul amiezii și, fără ca sultanul să fi dat poruncă, jocul se opri, căci fiecare simțea pe umeri povara bolții cerești. Un fulger brăzdă cerul, tunetul bubui, apoi un alt fulger se văzu, iarăși se auzi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
vas de lut smălțuit. Mama se așeză în fața ghicitoarei și-i spuse încetișor ce anume o adusese acolo. Sara și cu mine rămăseserăm mai înapoi, în picioare. Um-Bassar turnă apă în vas și adăugă o picătură de ulei, peste care suflă de trei ori. Recită câteva formule de neînțeles, apoi privi atentă în vas, rostind cu voce cavernoasă: — Djinnii sunt aici, unii vin pe uscat, alții pe mare. Deodată, se întoarse spre mine și-mi făcu semn: — Vino mai aproape! Neîncrezător

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]