KorAP: Find »[drukola/base=seară & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...1275 1276 1277 ...1289 >

32,214 matches

Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689

pielii, din încetineala ispititoare a vorbelor sale. Dragostea fatală care făcuse să cedeze inima Președintelui a remodelat Franța pe care o purtam în mine. Aceasta era mai cu seamă romanțioasă. Personajele literare care se întâlneau pe drumurile ei păreau, în seara aceea de neuitat, să se trezească după un somn îndelungat. Altădată, degeaba își agitau săbiile, se cățărau pe scări de frânghie, înghițeau arsenic, își declarau dragostea, călătoreau într-o caleașcă ținând pe genunchi capul tăiat al iubitului - ele tot nu

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
palatul Élysée m-au ajutat să înțeleg Doamna Bovary. Cu o intuiție fulgerătoare, sesizam amănuntul următor: degetele usuroase ale coaforului, care trag și netezesc cu îndemânare părul Emmei. În salonul acela strâmt, aerul e greu, flacăra lumânărilor care alungă umbrele serii - cețoasă. Femeia așezată în fața oglinzii tocmai și-a părăsit tânărul amant și acum se pregătește să se întoarcă acasă. Da, am ghicit ce putea să simtă o femeie adulteră, seara, la coafor, între ultima sărutare de la o întâlnire la hotel

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
exista o singură cafenea. În ciuda numelui ei frumos, Fulg de nea, nu trezea în noi nici o emoție deosebită, cu nimic mai mult decât magazinul de mobilă de alături și nici decât C.E.C.-ul de vizavi. Se închidea la ora opt seara, și cel mult interiorul ei întunecos, cu ochiul albastru al unei veioze, putea trezi curiozitatea noastră. Cât despre cele cinci sau șase restaurante din orașul de pe Volga în care locuia familia noastră, toate semănau între ele: la ora șapte fix

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
de complex! Și, în plus, toate acele nenumărate vinuri alcătuiau, după spusele Charlottei, combinații nesfârșite cu brânzeturile! Iar acestea, la rândul lor, compuneau o veritabilă enciclopedie a gusturilor, a culorilor locale - aproape a toanelor individuale... Așadar, Rabelais, care bântuia adesea serile noastre din stepă, nu mințise! Descopeream că mâncatul, da, simpla înghițire a hranei, putea să devină o punere în scenă, o liturghie, o artă. Ca în acel Café Anglais de pe Boulevard des Italiens, în care unchiul Charlottei cina adesea cu

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
spiritul francez, căruia ne străduiam să-i pătrundem taina. Iar Charlotte, ca și cum ar fi vrut să ne facă și mai pasionantă căutarea, ne vorbea deja despre restaurantul Paillard de la Chausée d’Antin. Prințesa Caraman-Chimay se lăsase răpită acolo, într-o seară, de lăutarul țigan Rigo... Fără să îndrăznesc încă să cred asta, mă întrebam în tăcere: chintesența spiritului francez atât de multă căutată n-o fi având oare drept izvor dragostea? Căci toate drumurile Atlantidei noastre păreau să se încrucișeze în

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
De data aceasta, când am părăsit Saranza, aveam impresia că mă întorc dintr-o expediție. Duceam cu mine o seamă de cunoștințe, o privire de ansamblu asupra datinilor și obiceiurilor, o descriere, încă lacunară, a misterioasei civilizații care, în fiecare seară, renăștea în adâncurile stepei. Orice adolescent clasifică - reflex de apărare în fața complexității lumii adulte, care îl absoarbe la hotarul copilăriei. Eu clasificam poate mai mult decât ceilalți. Căci țara pe care o aveam de explorat nu mai exista și trebuia

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
Păream să fi dobândit, la cei paisprezece ani ai mei, dreptul de a asista la conversațiile lor târzii. Cu condiția să rămân invizibil. Încântat de schimbare, nu voiam în nici un chip să compromit un asemenea privilegiu. Numele Charlottei revenea în serile lungi de iarnă la fel de des ca și altădată. Da, ca și înainte, viața bunicii mele oferea musafirilor noștri un subiect de discuție ce cruța amorul propriu al fiecăruia. Și apoi, tânăra franțuzoaică avea avantajul de a concentra în existența ei

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
fiului lor, băiatul cu părul negru și lins care nu semăna cu nimeni din familie... Nu l-au arestat pe Fiodor nici în biroul lui, nici în zori, întrerupându-i somnul cu un ciocănit autoritar în ușă. Nu, era în seara de ajun. Se împopoțonase cu mantaua roșie a lui Moș Crăciun și, de nerecunoscut sub barba lungă, chipul lui îi fascina pe copii: pe băiatul de doisprezece ani și pe sora lui mai mică - mama mea. Charlotte aranja căciula mare

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
ei, când au pătruns în apartament. Au intrat fără să trebuiască să bată, ușa era deschisă, așteptau musafiri. Și scena arestării, care se repetase deja de milioane de ori în decursul unui singur deceniu din viața țării, a avut în seara aceea ca decor pomul de Crăciun și pe cei doi copii cu măștile lor de carton - el de iepure, ea de veveriță. Iar în mijlocul încăperii - un Moș Crăciun înlemnit, ghicind foarte bine urmarea și aproape fericit că nu-i puteau

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
la somnul ei de stepă, dincolo de Volga. Charlotte trăia acolo singură: fiul ei (unchiul Serghei) intrase la o școală militară, fiica ei (mama mea) era plecată în orașul vecin, ca toți elevii care voiau să-și continue studiile. Într-o seară călduță de septembrie, a ieșit din casă și a pornit pe strada pustie. Înainte de căderea nopții, voia să culeagă, la marginea stepei, câteva tulpini de mărar sălbatic pentru murături. L-a văzut pe drum, la întoarcere... Ea ducea un buchet

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
care se înfiripase, izbutise să-i stoarcă lacrimi unui tânăr sălbatic și să-l împingă, gol, în zăpadă. În taină, mă mândream că făcusem să sclipească o scânteie din strălucirea pe care o iradia patria Charlottei. Iar pe urmă, în seara aceea, am înțeles că nu anecdote trebuia să caut în lecturile mele. Nici cuvinte aranjate frumos pe o pagină. Ci un lucru mult mai profund și, totodată, mult mai spontan: o pătrunzătoare armonie a celor văzute, care, o dată dezvăluită de către

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
învățată, să facă din mine un alt om. Dar unica schimbare de la începutul acelei veri a fost absența surorii mele, plecată să-și continue studiile la Moscova. Mi-era teamă să recunosc că absența ei avea, poate, să facă imposibile serile noastre de veghe din balcon. În prima seară, parcă pentru a avea confirmarea temerilor mele, m-am apucat să o descos pe bunica despre Franța tinereții sale. Răspundea bucuros, considerându-mi sinceră curiozitatea. Tot vorbind, Charlotte continua să cârpească gulerul

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
Dar unica schimbare de la începutul acelei veri a fost absența surorii mele, plecată să-și continue studiile la Moscova. Mi-era teamă să recunosc că absența ei avea, poate, să facă imposibile serile noastre de veghe din balcon. În prima seară, parcă pentru a avea confirmarea temerilor mele, m-am apucat să o descos pe bunica despre Franța tinereții sale. Răspundea bucuros, considerându-mi sinceră curiozitatea. Tot vorbind, Charlotte continua să cârpească gulerul dantelat al unei bluze. Mânuia acul cu o

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
niciodată. Aveam paisprezece ani în vara aceea. Vremea poveștilor, înțelegeam clar, nu avea să se mai întoarcă. Învățasem prea multe ca să mă mai las îmbătat de sarabanda lor colorată. Curios, în loc să mă bucur de semnul evident al maturizării mele, în seara aceea mi-a părut foarte rău după încrederea mea naivă de altădată. Căci noile mele cunoștințe, contrar așteptărilor, păreau să-mi întunece imaginile franțuzești. De îndată ce voiam să mă întorc în Atlantida copilăriei noastre, intervenea o voce savantă: vedeam paginile cărților

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
repetă încă o dată o poveste știută pe de rost, o repetă cu precizia mecanică a unui disc, credincioasă acelei povestiri mai mult sau mai puțin legendare despre o țară care nu există decât în amintirea ei... Intimitatea noastră în liniștea serii mi-a părut dintr-o dată caraghioasă, vocea Charlottei mi-a amintit de un automat. Am prins din zbor numele personajului pe care tocmai îl evocase, am început să vorbesc. Ioan fără de Frică și rușinoasele lui cârdășii cu englezii. Pariul, în

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
totul altceva...” S-a aplecat deasupra lucrului ei de mână, făcând împunsături mici cu acul, precise și regulate. Am traversat apartamentul, am coborât în oraș. Un fluierat de locomotivă a răsunat în depărtare. Răsunetul lui domolit de aerul cald al serii aducea cu un suspin, cu un vaiet. Între clădirea în care locuia Charlotte și stepă era un fel de pădurice foarte deasă, de nepătruns chiar: desișuri de muri sălbatici, crengi spinoase de alun, tranșee surpate, pline de urzici. De altfel

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
pe jumătate plângăreț. Dublat de ecoul lui, semnalul acela semăna cu chemarea răsunătoare a unui cuc. „Cucușka”, spuneam noi, trăgând cu ochiul când zăream convoiul pe șinele înguste împresurate de păpădii și de mușețel... Glasul ei m-a călăuzit în seara aceea. Am ocolit hățișurile de la marginea Stalinkăi, am văzut ultimul vagonet care luneca pierind în penumbra călduță a amurgului. Până și micul convoi răspândea un miros inimitabil de cale ferată, puțin înțepător, și care îndemna pe nesimțite la lungi călătorii

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
luneca pierind în penumbra călduță a amurgului. Până și micul convoi răspândea un miros inimitabil de cale ferată, puțin înțepător, și care îndemna pe nesimțite la lungi călătorii hotărâte în momente de fericită nesăbuință. Din depărtare, prin ceața albăstruie a serii, am auzit plutind un melancolic „cu-cu”. Mi-am pus piciorul pe șina care vibra încetișor sub trenul deja dispărut. Stepa tăcută părea să aștepte de la mine un gest, un pas. „Ce bine era înainte, spunea în mine o voce

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
de la cărămidăria din Saranza la gara în care i se descarcă vagonetele. Doi sau trei kilometri cel mult. Frumoasă călătorie! Da, acum știu asta și, deci, nu voi mai putea niciodată să cred că șinele din fața mea sunt nesfârșite, iar seara asta este unică, cu mirosul ei puternic de stepă, cu cerul imens, cu prezența mea inexplicabilă și ciudat de necesară aici, lângă calea ferată cu traversele ei crăpate, exact în clipa asta, cu ecoul acestui cu-cu în văzduhul liliachiu

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
n-am trăit-o niciodată, într-un oraș pe care nu l-am văzut niciodată, de ce lumina ei și vântul ei îmi par mai vii decât zilele vieții mele reale? De ce balconul tău nu mai plutește în aerul vioriu al serii, deasupra stepei? Transparența de vis care o învăluia s-a sfărâmat într-o retortă de alchimist. Și cioburile ei de sticlă scrâșnesc și ne împiedică să vorbim ca altădată... Și amintirile tale, pe care acum le cunosc pe de rost

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
singur strigăt al Cucușkăi venit din copilăria mea? Totuși, continuam să umplem tăcerea, ca pe un butoi al Danaidelor, cu vorbe fără rost, cu replici goale: „E mai cald decât ieri! Gavrilici este iarăși beat... Cucușka n-a trecut în seara asta... Acolo arde stepa, uită-te! Nu, e un nor... Am să mai fac un ceai... Astăzi, la piață, se vindeau pepeni verzi din Uzbekistan...” Indicibilul! Era tainic legat, înțelegeam acuma, de ceea ce e esențial. Esențialul era indicibil. Incomunicabil. Și

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
și uscate nu erau, în vara aceea, cu totul nejustificate. Ploua adesea și, în amintire, tristețea mi-a colorat vacanța aceea în tonuri cețoase și calde. Uneori, în străfundul cenușiului lent al zilelor, se ivea pe neașteptate un crâmpei din serile noastre de altădată - vreo fotografie descoperită din întâmplare în cufărul siberian, al cărui conținut nu mai avea de mult nici un secret pentru mine. Sau, din când în când, un amănunt fugitiv din trecutul familial care îmi era încă necunoscut, dezvăluit

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
provenea probabil dintr-o revistă ilustrată de la începutul secolului. Era o reproducere, colorată vag în maro și cenușiu, a unui tablou care fusese pictat cu realismul foarte minuțios care atrage prin precizia și abundența detaliilor. Cercetându-le în timpul acelei lungi seri ploioase, i-am reținut probabil subiectul. O coloană foarte disparată de ostași, toți vizibil marcați de oboseală și de vârstă, traversa strada într-un sat sărac, cu copacii desfrunziți. Da, soldații erau toți foarte în vârstă - niște bătrâni, așa mi

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
de ceară purtând etichete: „Trei cochete”, „Președintele Faure și iubita lui”, „Ostaș bătrân într-un sat din nord”... Am închis la loc cufărul. Sprijinindu-mă în coate de balustrada balconului, mi-am lăsat privirea să rătăcească în auriul străveziu al serii, deasupra stepei. „La urma urmei, la ce le-a slujit frumusețea?, m-am gândit eu cu o luciditate subită, tăioasă ca lumina asfințitului. Da, la ce le-au slujit sânii lor frumoși, șoldurile, rochiile care li se mulau atât de

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
de la uitarea care ar fi devenit veșnică. Ce prostie cosmică e dispariția unei femei frumoase! Dispariție fără întoarcere. Pieire totală. Fără umbră. Fără reflex. Fără apel...” Soarele se stingea în adâncurile stepei. Dar văzduhul a păstrat îndelung luminozitatea cristalină a serilor răcoroase de vară. Dincolo de pădurice a răsunat strigătul Cucușkăi, mai sonor în aerul rece. Frunzișul copacilor era presărat cu câteva frunze galbene. Cele dintâi. Strigătul locomotivei a răsunat din nou. Deja departe, atenuat. Atunci, reîntorcându-mă la amintirea celor trei

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]