KorAP: Find »[drukola/base=seară & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...1276 1277 1278 ...1289 >

32,214 matches

Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689

petrecea sfârșitul după-amiezelor la cimitir. Plivea stratul îngust de flori din fața mormântului lui Fiodor, stropea, curăța piatra de mormânt cu stea roșie. Când ziua începea să scadă, pleca. Mergea încet, traversând toată Saranza, așezându-se uneori pe o bancă. În serile acelea nu mai ieșeam pe balcon... A intrat. Am auzit cu emoție pașii ei pe coridor, apoi în bucătărie. Fără a-mi da timp să mă gândesc la gestul meu, m-am dus și am rugat-o să-mi povestească

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
instalat în apartamentul nostru. Tata rămânea în fața televizorului până la unu dimineața. Eu, savurând acest preludiu al libertății de adult, încercam să-mi întârzii în fiecare zi mai mult întoarcerea acasă: la ora nouă, la nouă și jumătate, la zece... Petreceam serile la o intersecție care, în amurgul de toamnă și cu un ușor efort de imaginație, dădea naștere la o iluzie surprinzătoare: a unei seri ploioase într-o metropolă din Occident. Era un loc unic în mijlocul largilor bulevarde monotone din orașul

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
fiecare zi mai mult întoarcerea acasă: la ora nouă, la nouă și jumătate, la zece... Petreceam serile la o intersecție care, în amurgul de toamnă și cu un ușor efort de imaginație, dădea naștere la o iluzie surprinzătoare: a unei seri ploioase într-o metropolă din Occident. Era un loc unic în mijlocul largilor bulevarde monotone din orașul nostru. Străzile care se încrucișau acolo porneau ca razele unui cerc - fațadele clădirilor rămânând astfel decupate în formă de trapez. Știam deja că, la

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
cer plin de stranii stele șuierătoare, în prima dimineață de război. Pentru a vedea în ea adolescenta scheletică, lividă, care se îneca înfulecând coji de cartofi... Le cercetam viața printr-o perdea de lacrimi. Îl vedeam pe tata, într-o seară caldă de iunie, întorcându-se după lăsarea la vatră, în satul lui natal. Recunoștea totul: pădurea, râul, cotitura drumului. Și pe urmă - un loc necunoscut, o stradă neagră, alcătuită din două șiruri de izbe calcinate. Și nici o ființă vie. Doar

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
sfâșiere. Cu cât Rusia pe care o descopeream se adeverea mai sumbră, cu atât atașamentul acesta devenea mai violent. Ca și cum, pentru a o iubi, trebuia să-ți smulgi ochii, să-ți astupi urechile, să-ți interzici să gândești. Într-o seară, i-am auzit pe mătușa și pe concubinul ei vorbind despre Beria... Altădată, din conversațiile musafirilor noștri, aflasem ce ascundea numele acela teribil. Îl rosteau cu dispreț, dar nu fără o undă de spaimă respectuoasă. Fiind prea mic, nu reușeam

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
a manifestat repede principala ei însușire (pe care rutina zilelor ne împiedică să o vedem) - totala ei incredibilitate. Înainte, trăiam în cărți. Înaintam de la un personaj la altul, urmărind logica unei intrigi amoroase sau a unui război. Dar, într-o seară de martie, atât de călduță încât mătușa deschisese fereastra de la bucătărie, am înțeles că în viața aceasta nu exista nici o logică, nici o coerență. Și că, poate, doar moartea era previzibilă. În seara aceea, am aflat ceea ce părinții îmi ascunseseră întotdeauna

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
amoroase sau a unui război. Dar, într-o seară de martie, atât de călduță încât mătușa deschisese fereastra de la bucătărie, am înțeles că în viața aceasta nu exista nici o logică, nici o coerență. Și că, poate, doar moartea era previzibilă. În seara aceea, am aflat ceea ce părinții îmi ascunseseră întotdeauna. Episodul tulbure din Asia Centrală: Charlotte, bărbații înarmați, îmbulzeala lor, strigătele. Nu păstram decât reminiscența vagă și copilărească din istorisirile de odinioară. Cuvintele celor mari erau atât de obscure! De data aceasta, claritatea

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
pe un miel. Atunci, „ca la noi”, știi... - Nu, ascultă, dar tu vorbești acolo despre vremurile de odinioară, a intervenit Dimitrici. Și au continuat să discute, bând votcă, mâncând. Dincolo de fereastra deschisă se auzeau zgomotele pașnice din curtea noastră. Aerul serii era albastru, blând. Vorbeau fără să observe că, înțepenit pe scaunul meu, nu mai suflam, nu mai vedeam nimic, nu mai pricepeam sensul replicilor lor. În cele din urmă, pășind ca un somnambul, am părăsit bucătăria și, ieșind în curte

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
înțepenit pe scaunul meu, nu mai suflam, nu mai vedeam nimic, nu mai pricepeam sensul replicilor lor. În cele din urmă, pășind ca un somnambul, am părăsit bucătăria și, ieșind în curte, am mers prin zăpada topită, mai străin de seara aceea limpede de primăvară decât un marțian. Nu, nu eram îngrozit de episodul din deșert. Povestit în felul acela banal, niciodată nu va putea, presimțeam, să se elibereze din închisoarea aceea de cuvinte și de gesturi cotidiene. Intensitatea lui avea

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
pădurii, avioanele de vânătoare au țâșnit deasupra capetelor noastre. Zburând în grup câte trei, au făcut să se prăbușească pe noi cerul explodat. Val după val, se rostogoleau spintecând văzduhul, zgâriindu-mi creierul cu decibelii lor. Mai târziu, în liniștea serii, priveam îndelung câmpia pustie cu dungile întunecate ale ierbii smulse ici și colo. Îmi spuneam că a fost odată un copil care își imagina un oraș fabulos înălțându-se deasupra orizontului cețos... Copilul acela nu mai exista. Mă vindecasem. Din

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
nu ne fie teamă după aceea. Seara, în escapadele noastre de la Munte, cástele și clanurile nu mai existau. Eram toți egali în febrilitatea dorinței noastre. Doar tinerii soldați în permisie formau un grup aparte. Îi observam cu invidie. Într-o seară, am auzit pe cineva care mă striga. Vocea părea să vină din frunzișul copacilor. Am ridicat capul, l-am văzut pe Pașka! Pista pătrată de dans era înconjurată cu un gard înalt de lemn. Dincolo de el, se înălța o vegetație

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
ei se înălța flancul unei șalupe care purta urme de incendiu. Întinzând gâtul, am remarcat acolo, sus pe puntea șalupei, o funie întinsă lângă cabină: câteva bucăți de pânză colorată fâlfâiau ușor - rufe care se uscau de ani de zile... Seara era caldă, cețoasă. Mirosul apei se îmbina cu efluviile fade ale socului. Din când în când, un vas care se vedea trecând în depărtare, în mijlocul Volgăi, trimitea în șenalul nostru un șir de valuri leneșe. Barca noastră începea să se

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
la o parte tulpinile lungi ale trestiilor. A împins mătasea broaștei și s-a spălat pe față îndelung, scoțând gemete de plăcere, care puteau fi luate, de departe, drept strigăte de disperare. Era o zi mare în viața ei. În seara aceea de iunie, pentru prima oară în viață, avea să se dăruiască unuia dintre tinerii ei prieteni, unuia dintre dansatorii care țopăiau pe platoul de pe Muntele de bucire. Era mai degrabă plăpândă. Chipul ei avea trăsăturile neutre care, în perindarea

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
aceea mare... Se întorsese pe platou, nemaiștiind ce să facă acum cu trupul ei, din care fiecare părticică era pătrunsă de o exaltare nerăbdătoare. Dar începuseră deja să se stingă reflectoarele. Toate acestea aveam să le ghicesc mai târziu. În seara aceea, am văzut doar o adolescentă care umbla încoace și încolo într-un colț din parcul nocturn, învârtindu-se de mai multe ori în cercul spălăcit desenat de un felinar. Ca un fluture de noapte înghițit de o rază de

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
despre singurătatea ei pe malul acela, despre fragilitatea ei, în noaptea precedentă, care mă făcuse să mă gândesc la tulpinile de nufăr. Am simțit brusc, și cu o fericire intensă, că ar trebui să vorbesc și despre balconul Charlottei, despre serile noastre din stepă, despre cele trei cochete într-o dimineață de toamnă pe Champs-Élysées... Chipul i s-a crispat într-o expresie totodată disprețuitoare și neliniștită. Buzele i-au fremătat. - Ești bolnav sau ce-i cu tine? a spus ea

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
partenerului persiflat: Franțuzul... Era porecla mea, de care eram mai degrabă mândru. „Franțuzul” - un francez, pe rusește. Printre râsetele lor, am prins un schimb de replici aparte, între doi prieteni, în chip de conciliabul: „O să ne ocupăm de ea, în seara asta, după dans. Amândoi, de acord?” Am ghicit că era vorba despre ea. Am părăsit ungherul în care eram ascuns și m-am dus spre ieșire. M-au zărit. „Franțuzul! Franțuzul...”, șoapta aceea m-a însoțit un moment, apoi a

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
condamnându-mă să trăiesc dureros între două lumi. Aveam să-i vorbesc despre tatăl meu, cu „gaura” din țeasta lui, micul crater în care-i pulsa viața. Și despre mama, de la care moșteniserăm teama de sunatul neașteptat la ușă, în serile de sărbătoare. Amândoi morți. Inconștient, îi purtam pică Charlottei pentru că le supraviețuise părinților mei. Îi purtam pică pentru calmul ei din timpul înmormântării mamei. Și pentru viața, atât de europeană prin bunul ei simț și prin curățenia ei, pe care

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
dantelă)... I-am auzit vocea. Nu era un cântec, ci mai degrabă o recitare lentă, un murmur melodios, întretăiat de pauze, ritmat de șuvoiul gândurilor mute. Da, era un cântec pe jumătate fredonat, pe jumătate rostit. În toropeala încinsă a serii, notele lui dădeau o impresie de prospețime, asemănătoare cu sunetul delicat al unui clavecin. Am ascultat cuvintele și, câteva secunde, am avut senzația că aud o limbă străină, necunoscută - o limbă care nu îmi spunea nimic. După un minut, recunoșteam

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
să-i vânez fiecare vorbă. Una dintre ele trebuia să-mi declanșeze răbufnirea. Charlotte îmi va oferi „lapte de pasăre”, desertul nostru preferat, și atunci voi putea să mă leg de toate nimicurile astea franțuzești. Sau, încercând să învie atmosfera serilor noastre de veghe de altădată, va începe să-mi vorbească despre copilăria ei, da, despre vreun coafor de câini de pe un chei al Senei... Dar Charlotte tăcea. Îmi acorda foarte puțină atenție. Ca și cum prezența mea nu ar fi tulburat cu

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
de altădată, va începe să-mi vorbească despre copilăria ei, da, despre vreun coafor de câini de pe un chei al Senei... Dar Charlotte tăcea. Îmi acorda foarte puțină atenție. Ca și cum prezența mea nu ar fi tulburat cu nimic atmosfera acelei seri obișnuite din viața ei. Din când în când, îmi întâlnea privirea, îmi zâmbea și chipul ei se voala din nou. Cina m-a surprins prin simplitatea ei. Nu am primit nici „lapte de pasăre”, nici alte bunătăți din copilăria noastră

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
zâmbit, am exclamat într-un singur glas: - Sumra! Era un afluent al Volgăi, unul dintre râurile discrete, pierdute în imensitatea stepei, și cărora li se cunoaște existența numai pentru că se varsă în marele fluviu. Am rămas la umbra sălciilor până seara... Abia pe drumul de întoarcere și-a terminat Charlotte povestea. - Autoritățile s-au săturat în cele din urmă de toți schilozii din piață, de strigătele lor, de încăierările lor. Dar, mai presus de toate, ei ofereau o imagine urâtă despre

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
ură spre chipul împietrit al femeii. Brusc, aude un nechezat. Se întoarce. Tovarășii lui galopează deja departe, siluetele lor, pe culmea unei coaste, se profilează clar pe fundalul cerului. Se simte dintr-o dată ciudat de singur: el, deșertul în lumina serii, femeia muribundă. Scuipă de ciudă, lovește cu cizma lui ascuțită în trupul inert și, cu sprinteneala unui râs, sare în șa. Când zgomotul copitelor piere, femeia, încet, deschide ochii. Și începe să respire șovăitor, ca și cum ar fi pierdut acest obicei

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
în creștetul ei, a cos un „ah” care a răsunat în aerul dimineții. Un lac, roz de la primele raze, se întindea la picioarele ei. La apa aceea încerca să ajungă saigak-ul... Charlotte a fost găsită așezată pe mal, chiar în seara aceea. Pe străzile Saranzei, la căderea nopții, a adăugat un epilog emoționant la povestirea ei. - Bunicul tău, a spus ea foarte încet, n-a amintit niciodată întâmplarea aceasta. Niciodată... Și îl iubea pe Serge, unchiul tău, ca și cum ar fi fost

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
în loc de o explicație logică, am văzut un șuvoi de clipe curgând într-o dezordine uimitoare: o dimineață plină de ceață însorită într-un Paris imaginar, vântul mirosind a lavandă care năvălea într-un vagon, strigătul Cucușkăi în aerul călduț al serii, clipa îndepărtată a primei zăpezi pe care Charlotte o privea învolburându-se în noaptea aceea cumplită de război, precum și clipa prezentă - femeia subțiratică, cu un batic alb pe părul cărunt, o femeie care se plimbă distrat prin apa limpede a

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
Resimțeam o siguranță amețitoare: într-un mod misterios, ele făceau imposibilă moartea Charlottei. Ghiceam că întâlnirea din izba neagră cu tânăra femeie de lângă fereastra acoperită de promoroacă - icoana de gheață! - și chiar povestea lui Gavrilici, trestiile acelea, plevuștile, într-o seară de război, da, chiar și cele două licăriri de lumină contribuiau la imposibilitatea morții ei. Și cel mai minunat era că nu trebuia nicidecum să demonstrez asta, să explic, să conchid. O priveam pe Charlotte, care urca pe mal să

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]