3,921 matches
-
simțea asta cu groază - avea să-i hotărască soarta. Era o zi posomorâtă, cu nori ca de cerneală, grei de ploaie, ce traversau cerul cu încetineală. Adieri slabe de vânt umed veneau din când în când, făcând să tremure frunzișul arbuștilor. Pretutindeni se lăsase o tăcere neliniștitoare, spartă doar de croncănitul îndepărtat al vreunei ciori. Burgunzii se ascunseseră în pădurile ce îmbrăcau versanții văii, iar după număr și poziție era limpede că puneau la cale o ambuscadă - și nu pentru singură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
îi înțepă gâtul în dreptul carotidei îl imobiliză. — Ssst! făcu Khaba, ducându-și un deget la buze și împungându-l cu arma. Aflat în imposibilitate de a se mișca, Audbert nu putu decât să se supună și continuă să privească printre arbuști. Cei doi soldați din avangardă continuară să înainteze o bucată de drum; la un moment dat, bănuitori, probabil din cauza liniștii ciudate ce se simțea pretutindeni, își încetiniră mai întâi caii, apoi se opriră cu totul. în vreme ce unul dintre ei scormonea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Cu inima bătându-i nebunește, Audbert se dădu și mai înapoi, până se trezi la marginea pădurii. Nimeni nu-i dădea atenție. N-ar mai fi avut o ocazie ca asta. Hotărât să încerce totul cu orice preț, dispăru printre arbuști, după care, întorcând asasinilor spatele, o porni într-o goană disperată prin desiș. între timp, conflictul se stinsese. Geremar căuta acum să-l liniștească pe Balamber: Haide! Dacă într-adevăr l-ai rănit, băiatul ăla n-o să poată ajunge prea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
îl zăriră traversând un mic platou acoperit de tufărișuri. Frica îi dădea aripi, ajutându-l să treacă în saturi uriașe peste orice obstacol, peste orice denivelare a terenului, fără să se mai îngrijoreze pentru zgomotul pe care îl făcea printre arbuștii răvășiți. Pentru început, nu-și pusese problema încotro să se îndrepte; se gândea doar să scape de cei care îl voiau mort. Peisajul ce-l înconjura nu era, totuși, nou pentru el și înțelese dintr-o dată, cu groază, că alerga
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
un bivol, strângând în mână un buzdugan. începu să alerge febril pe buza abruptă, căutând un drum care să-i permită să ajungă mai în adâncime, și i se păru că întrevede o ieșire într-o îngrămădire de stânci și arbuști spinoși. își luă avânt și se aruncă într-acolo, reușind să coboare până la un mic loc cu iarbă, iar de acolo, prăvălindu-se printre pietre și arbuști, pe terasa următoare, ultima. Cu un șuierat sinistru, săgeata lui Odolgan îi trecu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
i se păru că întrevede o ieșire într-o îngrămădire de stânci și arbuști spinoși. își luă avânt și se aruncă într-acolo, reușind să coboare până la un mic loc cu iarbă, iar de acolo, prăvălindu-se printre pietre și arbuști, pe terasa următoare, ultima. Cu un șuierat sinistru, săgeata lui Odolgan îi trecu la un deget de cap și se pierdu în golul de dedesubt, precipitându-se către râul de culoarea ardeziei. Privind spre buza stâncăriei, îl văzu pe hun
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
de a de a lua parte la căutări, îi dădu cinci războinici experimentați care să-l ajute să se orienteze în zona aceea necunoscută lui. Vânătoarea începu imediat, iar hunul fu primul care găsi urme: pete de sânge pe frunzele arbuștilor de la capătul unei cărări prăfuite și adâncituri imprimate în noroi de copitele unui cal. Porniră hotărâți pe cărare, dar descoperiră repede că se bifurca; doi dintre burgunzi o luară la stânga, însă fără prea multă convingere, întrucât drumul se dovedi foarte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mai încolo, Balamber văzu minunatul cal, încă înșeuat, cu veșmântul de pe el pătat de sânge, pe care câteva ore mai înainte îl văzuse purtându-l în goană pe tânăr; animalul nu era împiedicat și păștea în apropierea unui pâlc de arbuști. Nevoind să piardă sfârșitul înfruntării dintre Rutger și fată, își opri calul la circa zece pași distanță, distrându-se cu scena la care asista. Haide, haide! mârâi printre dinți războinicul către fată. Pune jos pumnalul ăla. Oricum nu-ți folosește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
nu-i așa? Iar tu ești, desigur, sora lui. Te cheamă Frediana, mi se pare. Ea nu răspunse; continua să-l fixeze atentă și bănuitoare, în vreme ce un huruit surd răsună printre nori, iar primele picături leneșe se opriră pe frunzele arbuștilor din jur. încruntat, Balamber gândea febril. Se întoarse spre tânăr, observând: — Te ostenești degeaba; n-o să reușească. Nu-i adevărat! îi răspunse ea repede, lipindu-se și mai tare de fratele ei și strângându-i cu căldură mâna inertă. E
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
era acum atât de puternică, încât îi cotropea mintea cu totul. Căută instinctiv să ajungă la apă. Parcă era un torent prin apropiere... După alți câțiva pași, la fel de nesiguri, își recăpătă echilibrul; ținându-și brațul opărit, își făcu loc printre arbuști, regăsind cărarea abruptă pe care urcase până la Rutger. înnebunit de durere, se năpusti spre apă, împiedicându-se și ridicându-se în mai multe rânduri. Ajunse la mal aproape în patru labe, se bălăci câțiva pași și căzu în genunchi pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
întrebă Gualfard. Balamber făcu un semn cu capul înapoi. — E mort, anunță simplu. Imediat, Gualfard plecă de lângă el. Urmat de Geremar și de un alt războinic, din câțiva pinteni, urcă iute cărarea ce ducea la luminiș și se pierdu printre arbuști. Ceilalți burgunzi, rămași pe prundiș, comentau între ei cu exclamații de uimire, experiența hunului și nu puteau să-și dezlipească ochii de la el. Khaba arătă spre bandaj: — Ce ai pățit acolo? Am mâna opărită. Balamber se aplecă să-și dezlege
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
repezi la vale, urmat imediat de oamenii săi. De această dată, Balamber nu mai zăbovi; strigă în urechile calului și îl lansă, la rândul său, în galop, ajungându-i repede din urmă pe războinicii burgunzi. Sosiră la un pâlc de arbuști., iar Geremar, nepăsător față de tufele ce zgâriau picioarele cailor, se aruncă pur și simplu în desiș. înconjurând fiecare în felul său punctele unde era vegetația cea mai deasă, războinicii, unul după altul, ieșiră la lumină, pentru a se găsi în fața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
de lanțuri de munți, și, după o altă coborâre scurtă, se opriră pe un pisc stâncos ce se ridica vertical deasupra apelor sale azurii. Din punctul acela, o cărare întortocheată cobora printre stânci mari de granit, brazi și pâlcuri de arbuști către malul lacului, unde se întindea o rariște largă, în care se putea zări o cocioabă făcută din trunchiuri de lemn. Un cal alb, în care Balamber îl recunoscu imediat pe Rutilan, păștea liniștit în apropierea stufărișului ce îmbrăca malul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
va mai revedea niciodată, îl bătu pe umăr cu afecțiune: — Adio, Vitalius, mult noroc! — Și ție, Prefectule! Acestea fiind spuse, soldatul întoarse spatele și dispăru printre copaci, căutându-și calul. Pe drum, se apropie de un combatant ilir postat între arbuști și se aplecă să-i spună câteva cuvinte, apoi amândoi se ridicară și se îndreptară spre luminișul unde se găseau caii. Sebastianus nu se mai gândea de acum la ei. își îndreptase din nou atenția către ceea ce în scurtă vreme
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
hunul, urmat de alți cavaleri, se ducea mai departe, dincolo de linia primilor copaci. Se ridică imediat după trecerea lor și nu-i trebui decât o ocheadă ca să constate că oamenii lui fuseseră împrăștiați; mulți fuseseră doborâți, alții se târau printre arbuști, gemând răniți. Printre aceștia îl descoperi pe Mataurus, care, rămas fără scut, stătea îngenuncheat în iarbă, cu fața încordată, apăsându-și pântecele cu mâinile. O vânătoare pe viață și pe moarte se desfășura între copaci. Arcașii fugeau, încercând să ajungă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
strângea gâtul doar dintr-o singură parte. Hunul care îl capturase îl smuci violent, cu un strigăt de batjocură, parcă, și în același timp de triumf, iar el căzu pe pământ și fu târât o bucată; fu izbit dureros de arbuști, rădăcini, trupuri de soldați căzuți, arme abandonate, în timp ce vârfurile copacilor și norii păreau să se învârtejească deasupra lui, iar lațul, pe care se chinuia să-l țină deschis cu mâinile, îi strângea tot mai puternic gâtul protejat doar de eșarfa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
burgunzi: desăgi, arme de care acum nu se mai puteau sluji sau cămăși de zale abandonate între ferigi, dar și trupul neînsuflețit al unui războinic care nu rezistase rănilor grave și acum zăcea ascuns în grabă într-un pâlc de arbuști, la marginea drumeagului. Văzând întunericul ce se întindea tot mai adânc asupra văii, nu le mai rămăsese altceva de făcut decât să amâne ascensiunea și să-și instaleze tabăra pe malul torentului, iar pentru el tot acest timp era timp
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
spre capătul coloanei mult mai repede decât o făcuse până atunci. Nu-i trebui mult să ajungă la primii cavaleri, care în momentul acela coborau într-un luminiș ce avea în mijloc o baltă înconjurată de stufăriș și pâlcuri de arbuști. Speriate de trecerea atâtor oameni, câteva potârnichi își luară zborul razant cu pământ, cu câteva bătăi zvâcnite de aripă, în vreme ce tăcerea cobora între copacii dimprejur. Profitând de spațiul oferit de întinderea de iarbă, Sebastianus își șfichiui calul și se apropie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
deschidea o vale largă, acoperită cu vegetație de stepă, poate albia unui râu din vechime, dispărut acum ori deviat de către oameni. După ce ajunseră la malul opus și după ce-l urcară, intrară într-o zonă cu tufărișuri dese, unde cărarea - printre arbuști de mur, păducel. plini de flori acum, și soc parfumat - se făcu repede întortocheată și se îngustă până nu mai putură să meargă pe ea decât în șir indian. Răzbătură, în sfârșit, ieșind într-un luminiș larg, în care se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
că era vorba de pete de sânge, se gândi că fusese rănit, dar această impresie era contrazisă de lumina de o veselie sălbatică, răutăcioasă, ce i se putea citi pe față și de vigoarea cu care își trăgea povara printre arbuști. Și iată că, o clipă mai târziu, aceasta din urmă se dovedi a fi trupul gol al unei tinere femei pe care el, fără mare efort, o trăgea de părul lung și blond. încă înainte de a-i distinge trăsăturile, Hippolita
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
din mână felinarul, care căzu și se sparse în iarbă. Uleiul, totuși, continuă să ardă pentru câteva secunde, suficient ca să-i îngăduie să vadă alături de primul barbar, oprit în fața flăcării, o altă siluetă, a unui tânăr războinic, ce ieșea dintre arbuști aranjându-și pantalonii. Pe chipul său citi aceeași expresie exaltată și totodată batjocoritoare pe care o văzuse pe chipul celuilalt. îi văzu pe amândoi barbarii izbucnind într-un râs nerușinat și insultător și atunci se scutură, se răsuci brusc și începu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
se vedea limpede că fusese greu încercată de lipsuri în ultima vreme; cu toate acestea, îi înfrunta pe cei doi câini cu un curaj și o energie nebănuite, lovindu-i cu o crenguță pe care o smulsese pesemne dintr-un arbust din apropiere. Curios, Balamber se opri să o observe. îl izbi sclipirea de hotărâre înflăcărată ce se citea în ochii ei întunecați, în vreme ce, ținând strâns în mâna stângă bucata de carne și mușcându-și buza de jos în vâltoarea luptei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
construcții foarte vechi, o stație de poștă, probabil, distrusă mai înainte de alte invazii, sau un punct militar, acum părăsit. De jur împrejur, un bărăgan ce părea nesfârșit și chiar se întindea pe zeci de mile, întrerupt doar de pâlcuri de arbuști și de câteva șiruri de plopi. Nimeni nu-și mai amintea de ce se chema așa, însă un lucru era sigur: acolo urma să se hotărască totul, fiindcă Atila își oprise acolo retragerea armatei, pentru a da bătălia finală. Armata romano-vizigotă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
se târăște ca un șarpe de-a curmezișul șesului, îngroșându-și din clipă în clipă rândurile. între cele două armate nu mai era acum decât o fâșie de pământ largă de o milă, acoperită cu mărăciniș și câteva pâlcuri de arbuști și având o unică denivelare: o colină alungită, cheală și arsă de soare, joasă și totuși suficient de înaltă pentru a-i ascunde lui Sebastianus - care, cu ilirii săi, deschidea, practic, drumul aripii stângi a romanilor - o parte din aripa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
oprească. Dimpotrivă, își biciuiau caii cu furie și-i împungeau cu pintenii, iar acestora se vedea că le era greu să înfrunte urcușul, căci, constată imediat Sebastianus cu ușurare, panta era mai abruptă pe acel versant, iar micile îngrămădiri de arbuști nu le permitea cailor să înainteze prea repede. Oricum se gândi că nu avea de făcut decât un singur lucru. Desfășurarea! strigă. Lărgiți rândurile! Faceți loc arcașilor! Cu toată tensiunea momentului, ordinul fu executat cât se poate de bine și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]