KorAP: Find »[drukola/base=latin & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...127 128 129 ...629 >

15,723 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

unguri și sași, instalați în așezări statornice și cu instituții întemeiate.4 Replica la susținerile lui Sulzer a fost dată, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, de cărturarii Școlii Ardelene, Gh. Șincai, Samuil Micu, Petru Maoir, care afirmau originea curat latină și continuitatea românilor pe teritoriul vechii Dacii. Teoria imigraționistă a fost reluată, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de istoricul german Robert Roesler, care a publicat la Leipzig, în 1871, lucrarea Romänische Studien. Untersuchungen zur alteren Geschihte

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
avut loc continuu, din secolul al III-lea până în secolul al IX-lea, cel puțin, de la nordul la sudul Dunării și de la sud la nord. Din acest fapt, autorul (Brătianu) trage concluzii în favoarea teoriei continuității populației daco-romane și a limbii latine, Dunărea nu a constituit o barieră reală". Dar Lot este categoric: Nu mă convinge. Aceste treceri ale Dunării au fost efectuate de către prizonieri sau negustori. Ele nu sunt edificatoare. Nici reconstruirea monumentului Tropaeum Traiani sau întemeierea cetății Constantiniana Daphne și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
romanizate la nordul Dunării. Este foarte adevărat că cei din evul mediu desemnau un ținut după numele populației stăpânitoare". Însă Lot nuanțează mai departe: Totuși dacă textele tac despre populația din nord, ele nu tac și în privința populațiilor de limbă latină de la sudul Dunării. Ele au ocupat un spațiu mai întins decât credea Jirecek (vezi mai jos). Însă pentru Brătianu, nucleul lor se găsea în Dacia din sudul Dunării, pe văile Moravei și Timocului. Mai târziu, în timpul invaziei slavilor, după 602

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dunării. Ele au ocupat un spațiu mai întins decât credea Jirecek (vezi mai jos). Însă pentru Brătianu, nucleul lor se găsea în Dacia din sudul Dunării, pe văile Moravei și Timocului. Mai târziu, în timpul invaziei slavilor, după 602, populațiile acestea latine au fost împinse în Macedonia și în Pind. Se poate spune, este adevărat, că ele prezentau mai mult interes pentru Bizanț decât populațiile din nordul Dunării. De aceea, cronicarii bizantini s-au considerat obligați să spună o vorbă despre ele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
înțeles cum au stat fără episcopie atâta vreme-abia în 1359 ! În legătură cu "valahii" și "Valahia", semnalăm că autorul (Brătianu) greșește acordând acestui termen o origine bizantină, cu sensul de "păstor". Cuvântul este germanic: valah, adică welche. Goții au numit "valahi" populațiile latine".10 F. Lot, în notele sale, se referă și la alte aspecte: "Cele câteva mărturii arheologice referitoare la practicarea creștinismului în Dacia, în secolele III-IV, sunt lipsite de interes. Nu se știe cărei nații (populații) aparțineau acești puțini creștini. Este

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
s-a petrecut aici a fost, în special, un fapt de natură lingvistică, creșterea influenței latinei, limbă a unei civilizații superioare și a stăpânirii romane. Jirecek a încercat la un moment dat să delimiteze, în sudul Dunării, zonele de influență latină față de cele elene. Linia de demarcație stabilită de el, confirmată ulterior de Philippide și corectată de Skok, mergea de la Alessio, de-a lungul Adriaticei, până la Prisrend și Skopje, urcând apoi spre nord și nord-est până într-un punct situat între

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
naștere, data apariției sale în istorie ca unitate distinctă, originea limbii proprii, adoptarea unui nume deosebitor. Popoarele romanice, inclusiv cel român, cuprind, în general, pe toți oamenii care vorbesc azi o limbă ce continuă în linie neîntreruptă (directă) vechea limbă latină. Popoarele romanice s-au format pe un anumit spațiu, în urma abandonării provinciilor romane, ca o consecință a destrămării economice, politice și culturale a Imperiului. Aceste popoare sunt rezultatul aglutinării a trei straturi etnice consecutive: autohtonii (substratul), elementele romanice dominante (stratul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ei nu aveau orașe, ci erau păstori și agricultori (țărani). Românii, ca popor, s-au închegat pe un spațiu mult mai întins, care includea Dacia (nordul Dunării) și regiunea sud-dunăreană (balcanică). Marginile romanității răsăritene se pot stabili pe temeiul numelor latine din inscripții și a a denumirilor de localități. Linia Jirecek (vezi mai sus) distingea între zona sud-dunăreană, în care se vorbea greaca, față de cea latină: ea începea la Marea Adriatică, în nordul Albaniei, urma granița dintre provinciile Macedonia și Prevalitana, la

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nordul Dunării) și regiunea sud-dunăreană (balcanică). Marginile romanității răsăritene se pot stabili pe temeiul numelor latine din inscripții și a a denumirilor de localități. Linia Jirecek (vezi mai sus) distingea între zona sud-dunăreană, în care se vorbea greaca, față de cea latină: ea începea la Marea Adriatică, în nordul Albaniei, urma granița dintre provinciile Macedonia și Prevalitana, la sud de linia Scutari-Prizren, apoi granița dintre provinciile Tracia și Dardania, iar mai spre răsărit traversa culmea Munților Haemus, care forma granița între Moesia și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Munților Haemus, care forma granița între Moesia și Tracia, apoi Dobrogea, afară de coloniile grecești, și întreg nordul Dunării. Definirea în acest mod a întinderii teritoriale a romanității răsăritene se referă la secolele II-VI e. n. și axa acestei zone compacte latine era Dunărea. Jirecek o spune direct: "De la Augustus și până la Focas, în anul 600, timp de șase secole și mai bine, s-a vorbit latinește la Dunăre, de la vărsarea Savei până în Deltă".26 Mai dificilă este problema stabilirii graniței de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
luați în robie, care își păstrează limba și credința, și vin să se așeze împreună cu slavii (bulgarii) în Macedonia. Preotul din Dioclea (episcop din Muntenegru) înfățișează realitățile din apusul peninsulei într-o cronică din secolul al XII-lea, în limba latină, venirea slavilor în Macedonia și Illyricum: "După ce au cuprins întreaga Macedonie, ei au pătruns în țările (teritoriile) locuite de latini, care se numeau moro-vlahi (vlahii negri), iar slavii au început să construiască întărituri și să locuiască în țara cucerită. Pe

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din Dioclea (episcop din Muntenegru) înfățișează realitățile din apusul peninsulei într-o cronică din secolul al XII-lea, în limba latină, venirea slavilor în Macedonia și Illyricum: "După ce au cuprins întreaga Macedonie, ei au pătruns în țările (teritoriile) locuite de latini, care se numeau moro-vlahi (vlahii negri), iar slavii au început să construiască întărituri și să locuiască în țara cucerită. Pe unii dintre locuitori i-au ucis, iar pe alții i-au adus în stare de șerbie". Creștinii, "tulburați de năvălire

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
fugeau zilnic și se uneau cu cei din munți". După creștinarea slavilor, oamenii (romanicii) se întorc în locurile lor, amestecându-se cu slavii.28 Cronica prezintă icoana vieții romanicilor sud-dunăreni din vremea năvălirii slavilor (secolele VII-IX): o parte a populației latine se retrage la munte, iar cei de la câmpie s-au supus. Constantin Porfirogenetul, în secolul al X-lea, scrie că romanii din sud alcătuiau o singură masă până la Dunăre. În concluzie, în secolele VII-X, exista o pânză neîntreruptă de populație

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
treptat se cristalizează pe un anumit teritoriu, printr-o lungă conviețuire, în aceleași regiuni, se clarifică înrâurirea slavă asupra limbii române, marele număr de cuvinte împrumutate și unele elemente gramaticale slave în limba noastră și, totodată, puternica influență a limbii latine sud-dunărene asupra limbii bulgare, inclusiv în gramatică (vezi mai jos). Numai prin admiterea unui proces de secole de înrâuriri reciproce între români și slavi, iar nu prin vreo despărțire străveche și brutală a populației autohtone spre munte, se explică asemănarea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Giurescu, dacii alcătuiesc baza etnică a poporului român. Această afirmație se întemeiază pe argumentul că majoritatea populației din Dacia romană o forma elementul dacic. Cu toate pierderile suferite în cele două războaie, cu tot numărul însemnat al coloniștilor de limbă latină, ei au păstrat preponderența numerică după cucerirea Daciei, sub stăpânirea romană (106-275). Dacii erau locuitorii satelor și oricât de numeroase și populate ar fi fost orașele, satele le întreceau ca număr și populație. Dacă romanitatea a prins rădăcini puternice și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
partea sudică era un teritoriu de limbă și cultură greacă. Linia care separă cele două zone culturale și lingvistice a fost stabilită de învățatul ceh Jirecek, acceptată apoi și de alți lingviști și istorici (vezi mai sus). Conform acesteia, zona latină se întindea de la nord de Skoplje, lacul Ohrida, vest de Serdica (Sofia), urma spre răsărit versantul nordic al Munților Haemus până la gurile Dunării și Marea Neagră, cu excepția litoralului pontic (grecesc). Unele "insule" latine au existat și în regiunea sudică a Balcanilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și istorici (vezi mai sus). Conform acesteia, zona latină se întindea de la nord de Skoplje, lacul Ohrida, vest de Serdica (Sofia), urma spre răsărit versantul nordic al Munților Haemus până la gurile Dunării și Marea Neagră, cu excepția litoralului pontic (grecesc). Unele "insule" latine au existat și în regiunea sudică a Balcanilor (Macedonia), dar o romanizare masivă a avut loc numai la nord de linia Jirecek, anume în provinciile ilirice și dunărene, inclusiv Dacia. În spațiul întinsei romanități răsăritene s-au configurat două zone

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dunărea traco-romană nu s-au format două popoare romanice, unul la nord și altul la sud, ci unul singur, romanic, adică român, se datorează unor factori: 1. substratul comun etnic (getic-moesic), întins pe ambele maluri ale Dunării 2. stratul roman (latin), același de amândouă părțile fluviului 3. adstratul slav, comun văii Dunării. A existat o unitate teritorială și una etnică, întreținută prin legături continui și migrații reciproce (de o parte și de alta a Dunării). Acest contact permanent a menținut caracterul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
om cu experiență și prestigiu. Din rândul elementelor locale (geto-dace) au fost recrutate, încă din vremea lui Traian, unități auxiliare de infanterie (cohortes) și cavalerie (alae), numeroase la un moment datdupă douăzeci și cinci de ani de armată, ei își însușeau limba latină și modul de viață roman, fiind apărători ai ordinii romane.32 Un rol însemnat în romanizare l-au avut orașele -existente și înainte de 106, orașele propriu-zise apar după cucerire, sub forma coloniilor și municipiilor. Începând cu Ulpia Traiana și continuând

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Ulpia Traiana și continuând cu Drobeta, Napoca, Apulum, numărul lor a crescut la douăsprezece. Fiecare oraș avea un teritoriu rural propriu, alcătuit din sate (vici), erau locuite de coloniști (cetățeni romani), fiind centre economice și culturale, de difuzare a limbii latine și a modului de viață roman. În sate (vici), o pondere în cadrul romanizării au avut-o așa-numitele villae-proprietăți funciare (ferme) aparținând unor cetățeni romani, pe pământul cărora munceau coloni, sclavi, liberți, dar și țărani autohtoni (daci), care își însușeau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
provinciei cu elemente romanizate aduse din tot Imperiul, acțiune conștient continuată și sprijinită de împărații următori" (p. 28). În sfârșit, I. Horațiu Crișan, într-un studiu (în "Ziridava", VIII, 1977) arată că romanizarea a durat șase secole și asimilarea limbii latine a avut loc la sfârșitul lor, fiind precedată de însușirea modului de viață roman".33 Continuitatea daco-romană Dovezile continuității daco-romane în nordul Dunării sunt de cea mai mare importanță pentru locul de formare a poporului român. Prin retragerea aureliană din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
n-au supraviețuit (vezi cap. I). În asemenea condiții vitrege, continuitatea trebuie urmărită în ținuturile rurale (sate), mai conservatoare și mai rezistente, care au păstrat formele de organizare străveche (arhaice), precum comunitatea sătească, putem menționa denumirea de sat (fsat), din latinul fossatum, și aceea de țară (țări), din terra (terrae). Comunitatea rurală s-a organizatt ca o obște sătească, condusă de un jude (judex) și de un sfat alcătuit din "oameni buni și bătrâni", care vegheau la interesele comunității ce practica

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
s-a organizatt ca o obște sătească, condusă de un jude (judex) și de un sfat alcătuit din "oameni buni și bătrâni", care vegheau la interesele comunității ce practica o economie agro-pastorală. Așezările și locuințele, ocupațiile (îndeletnicirile) tradiționale au terminologie latină. În ceea ce privește continuitatea, rolul principal l-a avut Transilvania, o adevărată cetate, oarecum inaccesibilă călăreților nomazi, dar aceasta poate fi urmărită și în Banat și Oltenia, ca și în regiunile extra-carpatice, Muntenia și Moldova. Populația daco-romană a continuat să viețuiască și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cultura romană, în schimb, ca o particularitate, în Răsărit, nu s-a întemeiat acel stat barbar, care ar fi fost tot de grai romanic. Pe de altă parte, Statul, care era cel roman de răsărit, nu putea cunoaște decât tradiția latină pură, ulterior a trecut la norme grecești în biserică, școală și în instituțiile politice. Întrebuințând tot ce se făcuse în domeniul limbii latine în mai vechile teritorii de peste Dunăre, Dacia populară este aceea care a fixat, dezvoltat și păstrat limba

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
romanic. Pe de altă parte, Statul, care era cel roman de răsărit, nu putea cunoaște decât tradiția latină pură, ulterior a trecut la norme grecești în biserică, școală și în instituțiile politice. Întrebuințând tot ce se făcuse în domeniul limbii latine în mai vechile teritorii de peste Dunăre, Dacia populară este aceea care a fixat, dezvoltat și păstrat limba românească. Dacă nu se poate stabili în constituirea limbii românești nici originalitatea absolută a acestor regiuni și rase, nici cantonarea în marginile lor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]