3,510 matches
-
prin reconsiderarea "bunei predări", dar cu schimbarea condițiilor contextului practic, când toți acționează, prin roluri complementare și responsabilități specifice. Într-un asemenea model-ghid sintetic (Brundrett și Silcock, 2002, pp. 8-9), "buna predare" poate atinge ca standarde ale competenței dacă educatorul: • mizează pe succes, • adaptează abilitățile la context și la clasa efectivă, • alege și adaptează strategiile, • folosește valorile clasei, • formulează judecăți multiple după curriculumul bazat pe formarea de experiențe de învățare, iar nu pe conținut asimilat clasic, • folosește în efectuarea de sarcini
by ELENA JOIŢA [Corola-publishinghouse/Science/1005_a_2513]
-
este o caracteristică încă a sistemului tradițional de evaluare, care pune accent pe rezultate maximale (cantitative și calitative), prin raportarea la un tip de așteptări finale, pe rigurozitatea pregătirii, dar fără a aprofunda condițiile în care se realizează aceasta, se mizează pe învățare, metodologie exactă, transmitere programată, criterii uniforme. Standardizarea este esențială pentru luarea deciziilor apoi, pentru comparații generalizate, mizând mai ales pe pregătirea academică ca fiind prioritară în garantarea succesului ulterior, iar nu pe cea practică prezentă, sau pe procesul
by ELENA JOIŢA [Corola-publishinghouse/Science/1005_a_2513]
-
raportarea la un tip de așteptări finale, pe rigurozitatea pregătirii, dar fără a aprofunda condițiile în care se realizează aceasta, se mizează pe învățare, metodologie exactă, transmitere programată, criterii uniforme. Standardizarea este esențială pentru luarea deciziilor apoi, pentru comparații generalizate, mizând mai ales pe pregătirea academică ca fiind prioritară în garantarea succesului ulterior, iar nu pe cea practică prezentă, sau pe procesul învățării, pe diferențiere, pe cultură diversificată. Schimbarea de paradigmă în problematica standardelor ar fi atunci în schimbarea criteriilor și
by ELENA JOIŢA [Corola-publishinghouse/Science/1005_a_2513]
-
de către educați, la corelarea modului de implicare a lor în acțiune cu nivelul realizării ei, la conștientizarea raportului între efortul depus și performanța așteptată. Sau caută întărirea încrederii acestora în acest demers prin utilizarea adecvată a recompenselor (ca instrumente). Sau mizează pe aprecierea implicării afective în obținerea reușitelor, conform preferințelor. De fapt, nivelul valorificării motivației în leadership nu este dat decât de combinarea acestor proceduri, de consolidarea lor. Metodele pedagogice utilizate în motivarea pentru învățare sunt utilizate curent de către educator, dar
by ELENA JOIŢA [Corola-publishinghouse/Science/1005_a_2513]
-
avea tot dreptul.) Buruienile trebuie să le smulgi din rădăcină. (Degeaba discutăm critic despre relele existente, dacă nu acționăm asupra cauzelor care le determină și le Întrețin.) Nu trebuie să se pună toate ouăle În același coș. (Nu trebuie să mizăm totul pe o singură carte.) Nu da cu piciorul, că vei duce dorul. (Ocazia, o dată pierdută, nu se mai Întoarce.) Cocoșului care cântă Înainte de vreme i se taie capul. (Cu cât o idee aduce schimbări mai mari, cu atât este
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
piardă În confruntarea de moment În care este angajat este o persoană disperată. De acest lucru trebuie ținut cont, deoarece starea de disperare afectează, se știe, În așa măsură judecata, Încât acțiunile persoanei În cauză devin extreme: astfel, disperatul poate miza totul pe o singură carte, agățându-se și de o infimă speranță, Întocmai ca Înecatul, care se prinde chiar și de un pai pentru a se salva.) Nu tăia creanga pe care stai. (Cel care renunță, de exemplu, la convingerile
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
articol omagial. Legându-l de ansamblul scriitorilor de care tocmai a vorbit („Proust a beneficiat din plin de pe urma acestor condiții atât de simple și de cuprinzătoare”), Valéry Îi degajă totuși specificitatea pornind de la ideea, cu siguranță proustiană, că opera sa mizează pe „supraabundența conexiunilor pe care și cea mai insignifiantă imagine le găsește cu atâta ușurință În substanța proprie a autorului”. Atenția acordată manierei proustiene de a miza pe conexiunile infinite ale oricărei imagini prezintă un dublu avantaj. Mai Întâi, nu
[Corola-publishinghouse/Science/2314_a_3639]
-
Îi degajă totuși specificitatea pornind de la ideea, cu siguranță proustiană, că opera sa mizează pe „supraabundența conexiunilor pe care și cea mai insignifiantă imagine le găsește cu atâta ușurință În substanța proprie a autorului”. Atenția acordată manierei proustiene de a miza pe conexiunile infinite ale oricărei imagini prezintă un dublu avantaj. Mai Întâi, nu este necesar să-l fi citit pe Proust pentru a fi sensibil la așa ceva și e de ajuns să-l deschizi la orice pagină ca să constați asta
[Corola-publishinghouse/Science/2314_a_3639]
-
atât de avansat Încât este capabil să Întrețină o conversație normală. Astfel că mașina care răspunde la numele de Eliza, deci de sex feminin, devine Încet-Încet confidenta lui preferată. Gasindu-și În sfârșit pe cineva căruia să i se confeseze, mizând pe discreție, Dempsey Îi poate mărturisi Elizei toată furia și disprețul pe care Îl trezesc În el unul dintre colegii săi, Philip Swallow: „R.D.: Nu mă simt deloc mai bine. ELIZA: De ce? R.D.: Din cauza acestei povești cu Philip Swalow. ELIZA
[Corola-publishinghouse/Science/2314_a_3639]
-
puncte, contează să găsești cărțile pe care le-a citit toată lumea, dar nu și tu. Spre deosebire de ceea ce se Întâmplă În general În relațiile mondene, mai ales În mediul universitar În care legea e să-ți arăți fățiș cultura, acest joc mizează pe exhibarea inculturii. N-am putea ști să zicem În ce măsură cultura și demonstrațiile pe care le facem În societate instalează o senzație arhaică de rușine, confruntându-ne cu imaginea celorlalți. Jocul constă deci În a te umili cât mai mult
[Corola-publishinghouse/Science/2314_a_3639]
-
se presupune că va urma. Non-existența valorilor sau a unui reper de referință, în care oamenii să creadă și de care să se lege, duce, automat, la dezordinea universală, care, la nivel, beletristic, coincide cu aparenta dezordine textuală. Totuși, deconstructivismul mizează pe o dezordine ordonată după criterii proprii, deși, în al său eseu din 1966, Structura, semnul și jocul în discursul științelor umane 55, Jacques Derrida critică neistovita încercare a istoriei filosofiei occidentale, de determinare a unui centru, a unui principiu
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
în lumea literară șaizecistă. Pe plan ideatic, perspectiva de abordare este frapant distinctă de la un autor la altul, alternând sensibilitatea și lirismul excesiv cu lipsa oricărei emoții, într-un mesaj transmis pe un ton masculin, rece, în încercarea de obiectivizare mizându-se aproape exacerbat pe autenticitatea actului relatării. Opoziția de stil nu este diferențiată numai de la un autor la altul, ci și în cadrul operei aceluiași autor. Este vorba despre acea revoluționare a limbajului postromantic, despre care vorbește și Ioana Em. Petrescu
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
a lumii. Pornind de la ideea lui Roland Barthes, care "vorbea despre puterea de a produce catharsis-ul prin literatură, pentru că literatura se opune stagnării și împietririi rostirii, limbajul fiind unul coercitiv și nesupus factorilor ce i-ar deturna forța contestatară, mizând pe responsabilitatea formei și pe puterea ei la tendința de aservire și de manipulare"9, Luiza Bratu face o analiză interesantă a modului în care un scriitor reconstruiește lumea, redând-o în opera sa. Aflăm, astfel, că "lumea înconjurătoare este
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
la produsele artistice ale capitalismului cosmopolit"225 ca și criticii și istoricii artelor plastice, care serviseră propagandei hitleriste și mussoliniene în țările lor. Or, principala calitate a culturii este aceea de a fi inaccesibilă celor neinițiați. Este principiul pe care mizează și Ștefan Augustin Doinaș, în celebrul său discurs 226, prin care dezaprobă revoluția culturală, impusă prin "tezele din iulie 1971" ale lui Nicolae Ceaușescu 227, care constituie o nouă perioadă neagră pentru cultura românească, din timpul comunismului. Fuseseră anii 1948-1949
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
o literatură care trimite la un spațiu haotic și absurd, un spațiu al absenței corespondențelor și al oricărui punct de referință. Perspectiva de abordare este lipsită de orice emoție, find una masculină, rece, în încercarea ei de a fi obiectivă, mizându-se aproape exacerbat pe autenticitatea actului relatării. Anulând orice trimitere la un lirism înduioșător, mesajul ei este centrat pe o reproducere cât mai lucidită a evenimentelor derulate în epoca ceaușistă. La noi în țară, sunt cunoscute patru tipuri de literaturi
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
nu evită cu totul un nume fals, exprimînd deliciul, de o simpatică pedanterie, al filosofării, întîlnim și dincoace, pe alocuri, gustul, solemn, pentru sentențios. Dar nu-i mai puțin adevărat că autorului nu-i lipsește vocația pentru enunțul aforistic. Dacă, mizînd pe iradierea în spectru politic a textelor sale, Constantin Popa ar fi înclinat să-și renege una din temele recurente, aceea a cuplului în impas, m-aș feri să alunec în acest exclusivism care sărăcește oferta. Părerea pe care o
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
sine Însuși, Sinele universal, conștiința care asimilează conceptul”, o societate de genii ca un ochi imens de insectă unde fiecare celulă vede totul fără a fi obligată să schimbe informații cu o alta. Să ne gîndim puțin dacă avangardele nu mizează totul pe ceea ce Jacques Bouveresse numește “mitul interiorității”, iar John Barth “glorificarea experienței interioare” și dacă exterioritatea, așa cum apare ea de pildă În La Pensée du dehors a lui Foucault nu Înseamnă altceva decît nebunia și adevărul unui subiect destituit
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
alături de majoritatea “minimaliștilor”), iar non-evenimente capătă proporții cosmice (În acest caz secund cititorul suportă greu lectura, și asta dintr-un fel de furie rece a descoperirii a unui pai roșu Într-un car cu fîn, alimentată de iluzia narativă care mizează pe o dinamică a iminenței: Christian Oster). Minimalismul Îl are ca maestru incontestabil pe Samuel Beckett, adevăratul părinte al prozei franceze de avangardă de după 1950. Unul din marii dramaturgi, incidental romancier, ieșit din mantaua lui este Bernard-Marie Koltès, minuitist și
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
culturalistă, romanele lui Houellebecq se opresc asupra perioadei secolului trecut pe care scriitorul o consideră responsabilă de schimbarea de paradigmă antropologică: din anii 60, omul occidental trăiește În regimul unui individualism absolut, care face să dispară solidaritatea și nu mai mizează decît pe relația pur sexuală (chiar dacă Îndulcită cu mitologie romantică). Eroii houellebecquieni sîntem noi, Înainte Însă de a ne fi acceptat ca atare. Spre deosebire de literatura lui Houellebecq, care nu oferă soluții individului ci societății, maximalistă deci, literatura minimalistă de la Minuit
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
nu se realizează odată epopeea lui Încheiată, ca liant epic și metafizic În stare să rezolve un conflict, ci În timp ce se povestește pe sine ca in-ipostaziabil, ca avatar al diferanței derrdiene. Trebuie continuat cu o pragmatică a limbajului autoficțiunii. Autoficțiunea mizează În primul rînd pe enunțare, nu pe enunț. Naratorul este mereu sursă a textului, nu personaj În text. Subiectul autoficțiunii este instanța enunțătoare și totodată referința centrală a enunțului. Diferența dintre enunț și enunțare constituie una dintre ofertele teoretice cele
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
enunțare, se prezintă ca un metatext denotativ intermitent, atenția enunțătorului-narator fiind centrată asupra sieși, atît ca eu psihologic cît mai ales ca sursă discursivă, și asupra discursului care, atîta vreme cît se produce, Îi confirmă existența În act. Dacă autoficțiunea mizează pe o estetică a autenticității, aceasta se manifestă mai degrabă ca pragmatică. 4) o instanță enunțiativă care se referă permanent la ea Însăși, incapabilă să se atașeze defintiv de o reprezentare și condamnată la statutul de semnificant. La Întrebarea eului
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
Angot. [...] Acest tip de eu nu dobîndește statutul literar decît prin bizarerie, adică prin stranietatea fără poartă de comunicare” crede Marin de Viry Într-un articol recent. Eul personajelor lui Virginie Despentes nu este atît de exacerbat, totuși, pe bizarerie mizează și ea. Nu este un secret faptul că, astăzi, periferia a ajuns, sau tinde s-o facă, În centrul discursurilor artistice. Excentricii zilelor noastre nu mai sînt aristocrații dandy de pe vremuri. Nu, ei sînt frondeurii al căror Îndepărtat strămoș este
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
foarte precis. Citind-o, alături de alți romancieri ai anilor 1990, putem afirma că o direcție a prozei franceze contemporane este cu atât mai impresionantă cu cât se apropie de tonul confesiv, intim, dar și de șocurile fulgurante ale poeziei. Autoficțiunea mizează, la fel ca și poezia, pe funcția expresivă a limbajului: paradigma este romantică, dar exercițiul autorelativizării va fi fost Între timp realizat. Aceasta pentru literatura născută din crize - mulți se vor grăbi să acuze aici o concepție modernistă asupra literaturii
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
ce qui brille, 1997, este povestea unui bărbat autist care-și ia numele de Emmanuel Dieu și-și proiectează asupra diverșilor subiecți feminini fantasme sexuale dintre cele mai năstrușnice. Limbajul este crud, de ficare dată, tonul, urgent. Fără Îndoială, scriitoarea mizează pe valoarea de șoc a textelor ei. În 2003 Îi apare romanul Hymen, iar În 2005, Triomphe. Romanul din 2001 se numește Pauvres morts, titlu Împrumutat dintr-un vers rimbaldian: „Pauvres morts! Dans l’été, dans l’herbe, dans ta
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
sau Jean Rouaud, moartea se Întâmplă În prozele lui Chevillard (În traducere măcelarul) Într-o doară, provoacă mici frisoane ipohondrice și trece. Dincolo de spectrul ei, viața este suverană, liberă și, În libertatea ei molipsitoare, ireală. Dispozitivul poetic al romanelor sale mizează pe paradox: este exploatată tema alienării, Într-o manieră Însă cu totul nouă. Diegeza este, pe de o parte, subvertită, fără a fi anulată, amenințată de piruete funambulești care contribuie la un spectacol scriptural regizat În maniera romanului latino-american, sub
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]